⬆

Originea muscalilor, birjarii castrați ai Bucureștiului de altădată

Autor: Lelia Zamani

Lumea elegantă a Bucureștilor își făcea apariția la sfârșitul secolului al XIX-lea pe arterele importante ale Capitalei în echipaje strălucitoare. Trăsurile, care mai de care mai frumoase și mai de preț, comandate la Viena sau Paris, sau făcute de renumiți carosieri străini stabiliți la București, aveau înhămați cai de rasă aduși de peste hotare. Pe capră, alături de lacheu, era vizitiul, amândoi îmbrăcați în uniforme bogate. Mantiile vizitiilor erau împodobite cu fireturi de aur, iar căptușeala era din mătase de diferite culori, purtându-se răsfrântă în afară.

Interiorul trăsurii era căptușit cu catifea, mătase sau postav din cel mai fin, cu perne pentru cât mai mult confort, cu învelitoare pentru picioare, toate cu monograma stăpânului sau a stăpânei. Nyka, fata bogatului moșier Nenciu, era considerată în epocă una dintre cele mai elegante femei din București. Cu trei căsătorii la activ și numeroase aventuri pe lângă, scandalizase lumea bună cu purtarea, cu luxul și cu extravaganțele ei. În schimb, era nelipsită și exigent de punctuală la plimbarea zilnică, cu echipajul personal, la Șosea. Întotdeauna avea culoarea rochiei asortată cu cingătoarea vizitiului și cu căptușeala landoului comandat special de la Paris, pe care punea să o schimbe în fiecare dimineață. Cu timpul, culoarea mătăsii landoului a rămas una singură, albastrul cerului.

Muscalii vin odată cu armatele rusești

Dar vremurile, oamenii sunt în schimbare, și cum landourile devin tot mai costisitoare, o formulă mai avantajoasă începe să fie plata curselor făcute cu trăsurile Capitalei, la care nu apelează doar cei mai avuți bucureșteni. Firește, trăsurile orașului erau de diferite feluri, de la cele de lux la cele mai puțin pretențioase. Trăsurile de lux erau, însă, cele ale muscalilor. Personaje pitorești, muscalii și-au îngemănat viața cu viața orașului și a locuitorilor timp de un secol și nu era botez, nuntă ori înmormântare la care să nu fie chemați împreună cu echipajul lor.

Definiția de dicționar a termenului „muscal” e aceea de „locuitor din orașul Moscova sau din împrejurimi” – dar cuvântul înseamnă și „birjar” (de origine rusă). Muscalii au venit la noi odată cu armatele rusești, în 1828, fiind, la început, în serviciul ofițerilor ruși, cărora nu le făcea mare plăcere să meargă pe jos. De atunci se păstrează și denumirea de „birjă”. Cuvântul provine din limba rusă, denumind Strada Bursei din St. Petersburg, în piața căreia staționau trăsurile.

Scopiții

Primii muscali au apărut la Iași, la începutul secolului al XIX-lea, dar mulți dintre ei au lăsat Iașiul și au venit în București, unde au și rămas. Majoritatea muscalilor erau cunoscuți și sub numele de „scopiți” deoarece, după ce se căsătoreau și apărea primul lor născut, acești bărbați deveneau eunuci, aceasta fiind învățătura primită de la proorocul lor, Selivanov.

Ţăran din raionul Oryel, în centrul Rusiei, Kondraty Selivanov a fost un tip interesant al vremii sale, un exaltat destul de convingător, care a fondat o mișcare religioasă ce promova ca principală cale de mântuire castrarea, dând destulă bătaie de cap stăpânirii țariste de-a lungul întregii sale vieți. Scopiții ruși erau oameni blânzi, politicoși, care nu consumau alcool și detestau violența, fapte care-i făceau populari în Rusia acelor timpuri, dar secta lor era considerată de autorități drept o erezie periculoasă. Cunoscând în țara lor o prigoană acerbă, scopiții au început să-și caute adăpost în afara granițelor Rusiei – și l-au găsit pe tărâm românesc.

În București, ei locuiau pe o stradă în apropiere de Obor, care a primit numele de strada Birjarilor (azi Strada Episcopul Radu), și aveau case diferite de cele ale românilor. Potrivit cronicarilor timpului, casele aveau porți de scânduri, înalte de trei metri, care nu permiteau privirilor indiscrete să vadă în interiorul curților. Pe la 1870, numărul lor în Capitală ajunsese la 130 de bărbați și 60 de femei. Erau enoriașii Sfântului Ion Moși, în preajma căruia își aveau cimitirul, și aveau un lăcaș de rugăciune undeva în suburbia Silvestru; dar se mai zicea că aveau și un loc de întâlnire și de cult tainic, într-o stupină din pădurea Tunari.