⬆

O bijuterie medievală: «Tapiseria Apocalipsei» de la Angers

Autor: Răzvan - Cristian Bîgiu

Într-o anumită perioadă de timp, în România, în foarte multe case, un element decorativ foarte des întâlnit era covorul de perete cu tema predominantă „Răpirea din Serai”. De asemenea, foarte la modă erau și tablourile cusute pe pânză sau etamină, lucrate în propria gospodărie sau de către vreun artizan local. Această dorință de a decora pereții propriei locuințe nu se manifestă însă doar în țara noastră sau în această parte a continentului, ea este specifică Europei și definește un curent artizanal compus din țesături decorative cunoscute sub denumirea generală de tapiserie. Dar spre deosebire de pictură sau sculptură, care beneficiază de o notorietate mult mai mare în lumea contemporană, tapiseriile par a fi astăzi uitate, sau cel puțin marginalizate, deși la un moment dat ele reprezentau manifestările cele mai înalte ale spiritului artistic european.

Tehnica tapiseriei aparține celei de cusut, conform principiului împletirii regulate a firului de bătătură cu firul de urzeală. Firul de lucru este cel de bătătură, colorat, trecut cu ajutorul suveicii prin urzeala întinsă de un război de țesut. Spre deosebire de broderie, executată cu un ac pe o pânză, în tapiserie, decorarea este realizată de firul de bătătură care, cu fiecare trecere prin urzeală, dă formă țesăturii.

Arta de a reproduce figuri mai mult sau mai puțin complicate pe un război de țesut a fost practicată de majoritatea civilizațiilor antice. Singurele țesături păstrate sunt cele din secolele V-VI, de mici dimensiuni, din Peru și copte din Egipt, iar cea mai veche tapiserie de perete ne parvine din secolul al VIII-lea, din China.

Bijuteria din castel: „Tapiseria Apocalipsei”

În istoria tapiseriei, începută încă din Antichitate, dar consacrată în Evul Mediu, rămâne ca reper al artei medievale „Tapiseria Apocalipsei”, care se află expusă în castelul din orașul francez Angers. Cu o lungime la origini de 140 de metri, dintre care o sută au rezistat secolelor, și o înălțime de 4,5 metri, această capodoperă prezintă Apocalipsa după Sfântul Ioan, în şase părți, fiecare parte ilustrând un personaj principal în paisprezece secvențe, în totalitate fiind acoperiți peste 800 de metri pătrați. Tapiseria a fost realizată din lână colorată cu substanțe vegetale, în tehnica „fără spate”, ceea ce înseamnă lucrarea e perfectă deoarece capetele firelor sunt reținute în interior, fața și spatele fiind astfel identice.

Datată în jurul anului 1375, tapiseria va fi donată la sfârșitul secolului al XV-lea Catedralei din Angers de către ultimul descendent al familiei de Anjou, pentru ca în secolul al XVIII-lea, în tumultul revoluționar francez, să fie fragmentată și vândută bucată cu bucată. Redescoperirea valorii inestimabile a tapiseriei are loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Franța traversa „La Belle Époque”, perioadă în care cultura beneficiază de atenția statului și de interesul general; recuperarea şi restaurarea sa sunt posibile în urma unei munci titanice supravegheate de Societatea de litere, științe și arte „La Haute-Auvergne”.

1937: Jean Lurçat, faţă în faţă cu Apocalipsa de Ev Mediu

În cele din urmă, tapiseria este redată circuitului muzeal francez, fapt care face posibilă vizionarea ei de către Jean Lurçat, un pictor francez născut în 1892 la Bruyères, recunoscut la finele anilor ’20 pentru calitățile sale de a îmbina culorile și mai ales pentru apetența sa spre proiectarea lucrărilor dedicate țesăturilor.

Lurçat se va dedica „Tapiseriei Apocalipsei” atunci când este invitat de Marie Cuttoli, proprietara unei rețele de galerii de artă și a unui atelier de țesut, să își transpună picturile pe lână. În această nouă direcție de modernizare a tapiseriei sunt invitați să participe printre alții, Picasso, Le Corbusier , Leger sau Miro.

Artistul francez Jean Lurçat, pictor, tapiser, ilustrator, în Juan-Les-Pins, 1960

Întrebat ce este tapiseria, Lurçat răspundea: „Ei bine, este o țesătură, nici mai mult și nici mai puțin decât o țesătură aspră și totuși netedă. Colorată, dar limitată în nuanțele sale. Flexibilă, dar din fericire nu atât de flexibilă precum mătasea sau lenjeria. Grea și grea, aceasta este caracterizarea care îmi place cel mai mult. Grea din cauza lânii împletite cu ea însăși, din cauza firelor împletite de suveică și sudate prin noduri și noduri. Și dacă această țesătură este cu adevărat frumoasă este pentru că în primul rând este grea. Există întotdeauna ceva somptuos în lucrurile grele”.

Această direcție a carierei l-a adus pe Lurçat în anul 1937 în fața „Tapiseriei Apocalipsei” – un şoc din punct de vedere artistic, căci e impresionat peste măsură de tehnica și estetica operei, de lizibilitatea ei, în ciuda numărului limitat de culori utilizate. Şi dacă tapiseria în cauză este un document excepțional pentru contextul istoric, social și politic de la sfârșitul secolului al XIV-lea, relatând într-o manieră simbolică starea de fapt a Războiului de 100 de ani, care traumatizase societatea franceză prin epidemii, foamete și, finalmente, prin moarte, cum ar arăta o astfel de lucrare pentru redarea secolului XX? Mai ales că acest secol, în viziunea lui Lurçat, are din plin vocația unui secol terminus: adusese deja omenirii Primul Război Mondial, Marea Criză Economică și se pregătea să pluseze cu Al Doilea Război Mondial și ororile Holocaustului, bombele atomice, precum și necunoscutul adus de explorarea spațiului cosmic.

Acest text este un fragment din articolul „«Le Chant du Monde». Capodopera tapiseriei secolului XX şi o altă abordare a Apocalipsei”, apărut în numărul 215 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 15 decembrie 2019-14 ianuarie 2020, dar şi în format digital, pe paydemic.com