Nicolae Steinhardt, „ovreiul“ ce a găsit creştinismul într-o rangă

În 15 martie 1960, un evreu născut în comuna Pantelimon, şi cunoscut în mediile literare ca un scriitor acid, era botezat creştineşte, pe ascuns, în arestul de la Jilava. Povestea şi scrierile sale continuă să inspire oamenii, oferindu-le o lecţie de curaj, perseverenţă şi credinţă. „Dumnezeu iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea“, scria Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii“.

Iar observaţia este datată 29 august 1964, la numai câteva zile de la eliberarea sa din arestul de la Jilava, după o detenţie cruntă, dictată pe motive politice. Este un punct de pornire, poate nu şi cel mai nimerit, dar probabil cel mai pur descriptiv cu putinţă pentru textul ce urmează. Pentru că, la urma urmei, ce om iese dintr-un loc în care în ultimii cinci ani a primit bătăi cumplite cu ranga de fier, a fost umilit în toate modurile posibile, încercând să i se ia şi ultima formă de demnitate, spunând aceste cuvinte şi, mai ales, folosind într-o propoziţie scurtă cuvintele „Dumnezeu“ şi „imbecilitate“? Întreaga viaţă a lui Steinhardt pare cuprinsă între astfel de contradicţii la graniţa cu imposibilul.

Evreu creştinat din propria iniţiativă, avid de recunoaştere publică, dar şi singuratic, neîndreptăţit într-un mod absurd, dar iertător până la capăt. Din mijlocul acestor consecinţe, construite parcă pe modelul logicii clasice, pe care Steinhardt o adula îndeajuns de mult încât să ştie să nu trăiască după ea, se conturează un portret şi o posibilă explicaţie a fascinaţiei pe care acest personaj continuă să o exercite şi astăzi. Nicu-Aurelian Steinhardt s-a născut pe 29 iulie 1912, într-o familie de evrei, în comuna Pantelimon, judeţul Ilfov. Tatăl său, Oscar Steinhardt, era veteran din Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară, de profesie inginer şi arhitect.

De altfel, de-a lungul vieţii, cel al cărui nume de naştere avea să se transforme pe copertele cărţilor în Nicolae Steinhardt avea să evoce portretul semeţ al tatălui, recunoscând că de la acesta a învăţat care este suprema calitate a unui om în viaţă:curajul. „Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata:«Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni».

Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate“, spunea Steinhardt, reprodus în lucrarea „Între lumi“, scrisă de Nicolae Băciuţ. Mama sa este descrisă în aceeaşi tentă cromatică de nostalgie, dar în nuanţe ceva mai calde şi blajine. „Maică-mea era poreclită «Bunătate». Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amândoi părinţii. Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calităţile amândurora! N-a fost să fie. Apoi, maică-mea a fost o femeie frumoasă. Tata n-a fost un bărbat frumos. Ca şi anecdota cu G. B. Shaw şi frumoasa actriţă, în mine nu s-au împlinit calităţile celor două părţi“, povestea Steinhardt, cu nostalgie, în aceeaşi carte.O amintire distantă

Despre cea mai îndepărtată amintire din copilăria lui Nicolae Steinhardt s-ar putea scrie o întreagă carte. În povestirea celui care a trăit-o, amintirea cuprinde alte vremuri, aerul unui alt Bucureşti, căldura unei veri şi o întâlnire „intelectuală“ de o senzualitate ce l-ar face să roşească şi pe Vladimir Nabokov, celebrul autor al romanului „Lolita“:

„Era o dimineaţă de vară, caldă, în grădina Cişmigiu, eu să tot fi avut cinci ori, poate, şase ani, cu o verişoară de a mea, pe nume Sofia, eu (mi-a rămas o fotografie á la minute) în pantalonaşi albaştri scurţi, ea blondă, trupeşă, în rochie albă, citindu-mi (nu fără patos şi talent căci urmase câtva timp cursurile conservatorului de artă dramatică) din I. Al. Brătescu-Voineşti:«Metamorfoză», «Puiul», «Sâmbătă», «Niculăiţă» Minciun㻓. Adesea mă rog lui Dumnezeu să-i roureze sufletul, prietenos şi binevoitor, aşa cum, atunci, mi l-a rourat ea mie. Am avut o copilărie fericită“, îşi amintea Steinhardt, în lucrarea citată.

Pasiunea pentru romanele poliţiste

La 7 ani, merge la şcoală, urmând în particular şi şcoala „Clementa“. La liceu, îi are colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat, nume ce-i vor schimba ireversibil destinul. Deşi de confesiune mozaică, urmează cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, cel care-i pune şi primele baze ale „convingerilor politice“:„Decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e“. La 17 ani, Steinhardt începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul“ al lui Eugen Lovinescu. Publică sub pseudonimul literar Antistihus, iar în 1934 îi apare primul volum parodic „În genul... tinerilor“, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade“, carte de care avea să se dezică mai târziu. Persoana cu cea mai mare influenţă asupra vieţii sale, în această perioadă, este, după cum avea să-şi amintească mai târziu, Manole Neuman, „un ovrei conservator, român de dreapta, deştept foc, băiat cult, intrasingent şi necruţător, care m-a vindecat de consumarea opiului“.

Desigur, nu era vorba despre substanţa halucinogenă, ci despre „opiumul intelectualilor“, în definiţia lui Raymond Aron:socia­lismul. „Fecior de mici burghezi din Olteniţa, Manole se considera român absolut (şi era:prin grai, înfăţişare, caracter, impetuozitate, înţelepciune). Lui îi datorez a fi cunoscut socialismul izvoarelor autentice şi al realităţii. Mi le-a dezvăluit fără menajamente“, îşi amintea Steinhardt. Începe să simtă gustul lumii literare şi devine unul dintre spectatorii constanţi ai scenelor de teatru din Bucureşti.

Citeşte şi scrie cu o pasiune ieşită din comun, combătând ceea ce i se păreau a fi nedreptăţile sau absurdul epocii al căror martor i se dăduse sarcina de a fi. În acelaşi timp, devine un fan înfocat al romanelor poliţiste, o influenţă ce avea să se transforme într-una dintre cele mai durabile pasiuni ale viitorului monah:„Am avut, în copilărie şi tinereţe, o mulţime de prieteni şi de prietene. Cu unul, mai ales, am împărtăşit pasiunea pentru romanele poliţiste. Erau, atunci, cu totul altceva decât ce au ajuns a fi:un amestec de trivialitate, pornografie, şi scrise cu farmec. Nu degeaba, din «Parfumul doamnei în negru», al lui Gaston Leroux, şi-au ales suprarealiştii unul din sloganurile lor. Romanele acestea poliţiste de altădată le-am adorat“, spunea Stein­hardt, în cartea scrisă de Nicolae Băciuţ.CitesteTOT ARTICOLUL