Neagu Djuvara ne explică tiparele civilizaţiilor. Fragmente din cartea sa „Civilizaţii şi tipare istorice“

Volumul „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor“, de Neagu Djuvara, va fi reeditat în această toamnă la Editura Humanitas. Istoricul Neagu Djuvara a împlinit 98 de ani pe 18 august. Adevărul.ro vă prezintă, în exclusivitate, fragmente din această carte.

Volumul "Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor", de Neagu Djuvara. este tradus din limba franceză de Şerban Broche. Lucrarea de faţă, apărută la Paris în 1975 şi distinsă cu un premiu de istorie al Academiei Franceze în 1976, a reprezentat la origine doar o parte din teza de doctorat de stat susţinută la Sorbona în 1972 de Neagu Djuvara sub conducerea renumitului sociolog şi filozof Raymond Aron Ediţia a VI-a a volumului „Civilizaţii şi tioare istorice“ are 80 de desene documentare de Mihail Coşuleţu şi Simona Vilău. Cartea are 40 de ilustraţii alb-negru şi 55 de ilustraţii color.

Civilizaţii şi tipare istorice

„Definiţie şi enumerare. Încercare de „periodizare“ Definiţie. Când apar civilizaţiile? Caracteristici. Diferite faze. Încercare de enumerare. Comparaţie sumară;caz-tip şi variante. Încercare de periodizare a fiecăreia dintre civilizaţiile pe care le-am izolat:civilizaţia egipteană;civilizaţia Orientului Mijlociu sau civilizaţia babiloniană;civilizaţia cretană;civilizaţia elenică sau greco-romană;civilizaţia bizantină;civilizaţia occidentală;civilizaţia arabă sau islamică;civilizaţia indiană;civilizaţia chineză sau extrem-orientală;civilizaţiile precolumbiene.

Deşi nici unul dintre autorii pe care i-am citat mai sus n-a dat civilizaţiei o definiţie pe deplin satisfăcătoare şi cu toate că se pot releva multe obscurităţi şi contradicţii în sistemele lor, acestea exprimă o evidenţă care se impune din ce în ce mai mult istoricilor:în imensi tatea stufoasă, multicoloră şi mişcătoare a trecutului, se disting ici şi colo, din zorii Istoriei, mari ansambluri de societăţi a căror viziune asupra lumii, ale căror tehnici, arte şi instituţii conferă popoarelor care le împărtăşesc o coloratură, un stil aparte şi a căror dezvol tare în timp urmează o curbă care, de la un caz la altul,  prezintă uimitoare similitudini. Aceste ansambluri, pe care am convenit să le numim civilizaţii, nu acoperă întregul câmp al Istoriei, dar totul se petrece ca şi când civilizaţiile, uneori paralele, alteori succesive, ar forma marile ramificaţii pe care le-a urmat viaţa în avântul ei spre umanitatea superioară.

Să convenim, aşadar, să păstrăm termenul „civilizaţie“ pentru a desemna culturile care:

1. au acoperit o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care au apărut, îmbrăţişând mai multe etnii sau mai multe state organizate;

2. au realizat o anumită unitate în moravuri, tehnici, arte, credinţe şi care,

3. dezvoltându-se în general pe o durată de peste două mii de ani, au trecut prin fazele aceleiaşi scheme de evoluţie politică.

Aceste trei constatări ţin respectiv de ştiinţa istorică, de etnografie şi de morfologia culturilor. Se poate spune despre civilizaţii, la o scară mai mare, ceea ce Teilhard de Chardin spune despre speciile (sau phyla) evoluţiei:„Ceea ce […] clasează phylum-ul fără ambiguitate în categoria unităţilor naturale ale lumii este «forţa lui şi legea lui de dezvoltare naturală». Fără să recurgem la metafore, se com-portă, în felul lui, ca un lucru viu:creşte şi înfloreşte.“

Aceste ansambluri, aceste unităţi există. Dacă autorii nu sunt încă de acord asupra numărului lor, a delimitărilor şi caracteristicilor lor, aceasta e din cauza faptului că ştiinţa noastră se află încă în faza tatonărilor, asemenea ştiinţelor naturale de dinainte de clasificările lui Linné. În pofida imenselor progrese pe care metoda istorică le-a făcut în ultimele două secole, istoria a rămas la procedee descriptive. Toată problema constă în a descoperi, a distinge şi a izola caracterele esenţiale, lăsând deoparte caracterele secundare. Adversarii teoriei civilizaţiilor, relevând tot ceea ce le distinge unele de altele, constată că se pot discerne între civilizaţii cel puţin tot atâtea diferenţe câte analogii. Comparând între ele, de exemplu, statele care în diverse civilizaţii au realizat unitatea lumii lor, de pildă Egiptul de Sus, cu Persia Ahemenizilor, Imperiul lui Yin, republica romană sau, pentru epoca contemporană, cu aceea a puterii ce pare a fi cel mai bine plasată pentru a impune unitatea lumii occidentale, adică Statele Unite, ne aflăm în condiţii favorabile pentru a sublinia ceea ce le separă şi pentru a minimaliza ceea ce le apropie.

Or, caracteristica unei ştiinţe este de a izola trăsăturile considerate de ea fundamentale de acelea considerate superficiale. Cei mai mulţi vor vedea o mai mare asemănare între balenă şi rechin decât între balenă şi şoarece. Dar naturalistul, înlăturând aparenţa pentru a nu reţine decât esenţialul, va clasifica balena împreună cu şoarecele în categoria mamiferelor, şi rechinul în aceea a peştilor – deoarece diviziunea dintre ovipare şi vivipare este mai utilă scopului lui decât dimensiunile sau formele exterioare ale animalului sau mediul fizic în care se mişcă. La fel, în curentul continuu al istoriei, ştiinţa, pentru a-şi uşura înţelegerea, trebuie să poată izola elementele, formele şi ritmurile care, de la o epocă la alta, de la o grupare umană la alta, prezintă asemănări fundamentale. Când apar în evoluţia umană aceste mari unităţi pe care le numim civilizaţii?

Nu putem fixa cu precizie momentul apariţiei lor:ca toate mutaţiile, trecerea de la clanuri la imperii s-a făcut imperceptibil. La cumpăna decisivă dintre mileniile al IV-lea şi al III-lea î. Hr., istoria şi arheologia scot la lumină în Valea Nilului şi în Mesopotamia de Jos unităţi politico-economice deja solid structurate. Vom vedea mai departe că acest stadiu de evoluţie, mai ales în privinţa Egiptului deja unificat sub un singur sceptru, presupune o evoluţie interioară cu o durată de aproximativ un mileniu, ceea ce mută formarea pri melor unităţi „civilizate“ din aria considerată la sfârşitul mileniului al V-lea sau la începutul celui de-al IV-lea. Mai târziu, alte două centre de civilizaţie apar în Valea Fluviului Galben şi în Valea Indusului. După secole de evoluţie, centrul se deplasează, aria se măreşte.

Mai multe constatări se impun imediat:

– primele civilizaţii s-au născut în văile fluviale, care au fost primele zone de economie agricolă sedentară (vom vedea mai departe că civilizaţiile precolumbiene par să facă excepţie);

– toate presupun existenţa unei vieţi urbane;– ele progresează conform unui proces similar de organizare a statului;

– grupul unificator este constituit de o minoritate, originară cel mai adesea din vecinătatea ariei „civilizate“;

– în sfârşit, cu fiecare generaţie de civilizaţii, aceste arii se întind mai mult, ajungând să acopere astăzi cvasitotalitatea pământurilor locuite.

Sedentarizarea unor grupuri etnice în regiunile care se pretează la cultura sezonieră a cerealelor, permiţând asigurarea cu un minim de hazard a subzistenţei permanente a colectivităţii, pare a fi condiţia primordială a civilizaţiei. Ea antrenează puţin câte puţin o anumită diviziune a muncii, făcând disponibilă o parte din populaţie pentru alte sarcini decât producţia alimentară:administrarea şi apărarea grupului, producerea uneltelor şi a armelor, organizarea schimburilor comerciale. Tocmai în principalele centre ale acestor schimburi se nasc primele aglomerări urbane pentru a-i adăposti pe neproducători:pieţe de cereale şi de animale, răspântii de drumuri pentru caravane, puncte de confluenţă a râurilor, mici porturi maritime, depozite de sare sau de metale. Aceste aglomerări se di-ferenţiază puţin câte puţin de aglomeră rile din zona rurală învecinată. Habitatul se ameliorează, arhitectura încetează să fie exclusiv utilitară, un anume urbanism apare ici şi colo.

Curând, pentru a se apăra mai bine împotriva raidurilor făcute de nomazi, aceste centre mai populate şi mai bogate se împrejmuiesc de ziduri. În acelaşi timp, ţăranului războinic îi succedă soldatul de meserie. Războinicul nu este singurul care se specializează. Olarii, fierarii, dulgherii, zidarii, scribii şi preoţii încetează să fie nişte izolaţi în satul lor, obligaţi de cele mai multe ori să participe la activităţile agricole ale comunităţii. Ei se unesc pentru a-şi apăra corporaţiile. Se formează grupuri de interese, are loc o delimitare care dă naştere claselor, subînţelegând o clasă de inactivi sau semiactivi care consi deră că puterea le aparţine de drept. Din ciocnirea acestor interese se nasc tensiuni, bogate în virtualităţi spirituale. Condiţiile sunt reunite pentru înflorirea unei civilizaţii.

Cuvântul cultură aminteşte munca pământului. În civilizaţie apare cetatea. Totuşi – şi vom regăsi această remarcă mai departe –, aceste comunităţi, care vor da naştere primelor civilizaţii cunoscute, nu sunt în mod necesar mai avansate decât comunităţile învecinate. Popoarele care creează prima agricultură sedentară în Mesopotamia de Jos („Ţara de la Mare“) par din punct de vedere tehnic în întârziere (habitat, artizanat, arte) faţă de populaţiile din Elam sau din viitoarea Assirie. Şi vom vedea repetându-se acest fenomen la începutul fie cărui nou „val“ de civilizaţie. În aceeaşi ordine de idei, se dovedeşte că primii unificatori ai acestor regiuni privilegiate nu aparţin în general primelor grupuri sedentarizate pe aceste meleaguri.

Dacă nu ştim aproape nimic despre originea egiptenilor, în afară de datele lingvistice, pare, dimpotrivă, stabilit că sumerienii nu sunt primii ocupanţi sedentari din Mesopotamia de Jos. Sosirea arienilor în India este databilă istoric. Civilizaţia chineză propriu-zis istorică, după era „regatelor combatante“, este unificată de către cel mai excentric dintre aceste regate, acela al lui Qin. Ahemenizii care unesc sub un singur sceptru întregul Orient Apropiat aparţin unei etnii venite mai târziu în circuitul lumii Orientului Apropiat. La fel, romanii în interiorul lumii elenice. Dacă, prin urmare, elementul urban este indispensabil înfloririi unei civilizaţii, minoritatea care impune unitatea pare să provină de la periferia acestei civilizaţii. Totuşi, stilul unei civilizaţii se cristalizează în oraşe. La limită, aceasta iradiază dintr-o singură cetate.

De pildă, Bizanţul. Dacă arta bizantină înfloreşte aproape simultan în Alexandria, Antiochia şi Bizanţ şi se extinde ulterior în Italia, în Sicilia, în Africa de Nord, în Balcani şi până în Rusia, esenţialul civilizaţiei bizantine se va concentra, din ce în ce mai mult, la Constantinopol. „Bizanţul după Bizanţ“ se va îndrepta lent spre scleroză. Dar nu din Constantinopol se ivesc dinastiile puternice. Toate aceste societăţi se dezvoltă conform aceluiaşi proces de organizare de stat. Mi se pare că nu s-a subliniat suficient faptul că pretutindeni organizarea grupurilor umane superioare a îmbrăcat forme politice asemănătoare limitate numeric.

Organizarea cetăţilor, a regatelor şi imperiilor;sistemul municipal, sistemul feudal, sistemul monarhic:în toate societă ţile pe cale de a se civiliza regăsim forme analoage, fără să fie posibil, de cele mai multe ori, să dovedim existenţa unor influenţe sau filiaţii. E vorba oare de un fenomen de structură? Sunt puţine şansele să rezolvăm această problemă, tot aşa cum nu sunt prea multe să răspundem la în trebarea dacă există sau nu o origine unică a speciei umane. Să fim şi aici în prezenţa unor apariţii spontane, a unei „mutaţii“ simultane în mai multe puncte ale globului? Avem aici un întreg domeniu de cercetări antropologice care depăşeşte cadrul acestei lucrări.Citeste mai mult: adev.ro/nanf1f