Moscova, la sfârșitul domniei lui Stalin: Când Teroarea a obosit

Vassili Axionov din Une saga Moscovite, roman tipărit la Le grande livre du Mois, 1994, mă surprinde prin descrierea Moscovei postbelice. Deși în plin stalinism, Moscova anului 1950 nu mai e Moscova anilor Marii Terori.

Autorul dezvăluie o viață paralelă cu cea oficială, dusă de odraslele nomenklaturii, dar și de favoriții regimului de la vremea respectivă: fotbaliști, sportivi în general, actori, piloți. Iată un exemplu:

„În ansamblu, beția nu era prea condamnată atunci cînd adepții ei erau oameni echilibrați, raționali, care se dedau băutului doar în timpul liber sau în concediu. Băuturile alcoolice erau de bună calitate și se găseau peste tot, inclusiv la cantinele modeste. Chiar și în miezul nopții, la Gastronomul de gardă, sub bolta dintre coloanele de la Chasseurs, puteai să-ți faci rost de vodcă, vin, gustări. La începutul anilor 60, imensele restaurante de la Moscova au fost readuse la viață și erau toate deschise pînă la orele 4.00 dimineața. Multe dintre ele erau dotate cu orchestre minunate. După miezul nopții, lupta împotriva muzicii occidentale pierdea din forță și cascadele emoționante de Gulf Stream și de Caravan răsunau sub lustrele luxoase de dinainte de revoluție.

Efectele luminoase erau în mare vogă: se stingeau toate lămpile din plafon și doar cîteva proiectoare multicolore își trimiteau razele în sus, unde se învîrtea o sferă mare de sticlă cu fațete. Tineretul care scăpase de pe front și generația care tocmai se ridica dansau sub reflecțiile care cădeau de sus.

În acele clipe, toți dansatorii credeau că farmecul vieții va spori necontenit și niciodată nu va putea să degenereze într-o nedemnă și sărăcăcioasă mahmureală. Corpul portarilor moscoviți făcea furori: torsul mîndru, burta proeminentă, barba în evantai, o bandă pe pantaloni și galoane peste tot. Nu erau toți rapace și ticăloși, departe de asta, unii își purtau cu mîndrie tradiția și marcau cu satisfacție cotitura estetică care se contura către valorile imperiale. Reintroducerea uniformelor pentru diverse pături ale populației le făcea plăcere în mod deosebit: tunică neagră pentru personalul din mine și căi ferate, veston gri, cu aplicații de velur, pentru diverse categorii de juriști… Pe măsură ce va progresa industria ușoară, toată țara va purta uniformă și atunci clientul va fi evaluat mai ușor.

Pînă atunci, domnește evident o anarhie parțială. De exemplu, tinerilor din Moscova le place să poarte gulerul ridicat, șapcă de tweed cu opt clini. Predilecția celor eleganți se îndreaptă către impermeabilele lungi venite din Germania, ca reparații de război. Foarte apreciate erau de asemenea blusoanele cehoslovace, din velur reiat cu fermoar și aplicații, și servietele de fabricație națională cu colțurile rotunjite. Iată portretul tînărului moscovit din anii 1948-49: șapcă de tweed, bluzon cu fermoar, impermeabil, servietă în mînă. Adăugați, după bunul plac, cîteva părți disparate precum nasul, ochii și bărbia.”

Am căutat să-mi explic această realitate, net deosebită de cea dinainte de Război. Nu cred că temeiul ei stă în slăbirea controlului. Cred că stă în realitățile de după Război. Ca și în cazul Primului Război Mondial, cel de-al Doilea a fost pentru ruși o probă de foc și sînge.

Lagărul, ancheta, interceptarea nu mai pot speria milioane de inși care au trecut prin infernul războiului. Au apărut însă noi generații. Acestea se deosebesc de primele generații sovietice prin depărtarea de credința bolșevică.

În roman, Boris Gradov, neamurile sale, cercul acestuia se caracterizează prin neluarea în serios a tezelor bolșevice. Într-un fel e atmosfera care explică destalinizarea. Această vastă campanie n-a fost rezultatul voinței lui Hrușciov. Ea a fost impusă de o societate pe care tensiunea Terorii, rigiditatea de oțel a regimului stalinist o obosiseră cumplit. Ca și în cazul Revoluție franceze, după Teroare a venit Restaurația.

_{Foto
sus: Pregătiri pentru o paradă militară în Moscova anului 1950 (©
Nationaal Archief)}