Master Chef

Cea mai cunoscută tradiţie referitoare la Cadmos, fiul regelui fenician Agenor şi fratele Europei, povestea cum Cadmos, pornit peste mări şi ţări în căutarea surorii sale răpite de Zeus, ar fi rătăcit până pe malurile fluviului Ismenios, unde a ucis un balaur şi a întemeiat cetatea Teba, însurându-se apoi cu fiica zeului Ares şi a Afroditei, prinţesa Harmonia. În timp, acesta se va dovedi un adevărat oxymoron – o îngemănare a două noţiuni care se exclud reciproc – căci urmaşii lui Cadmos se disting în mit prin ireductibila duşmănie care îi desparte şi îi face chiar să se ucidă unii pe ceilalţi. Dar nu despre asta voi vorbi acum, ci despre o variantă foarte paşnică a acestor tradiţii.

Într-adevăr, aşa cum istoriseşte Athenaios, deşi fiu de rege, Cadmos ar fi fost silit de împrejurări să se ascundă ca bucătar la curtea regelui Sidonului. Meşter priceput, lui Cadmos i se cere tot mai des să pregătească ospeţe alese pentru prinţesa Sidonului, Harmonia, şi pentru soaţele ei, şi el izbuteşte de fiecare dată să le surprindă şi să le încânte pe tinerele fete, născocind cele mai rafinate feluri de mâncare şi cele mai savuroase dulciuri şi cofeturi. Arătos şi manierat, el serveşte în persoană toate aceste delicioase invenţii, al căror gust se armoniza perfect cu frumuseţea fecioarelor cărora le erau destinate.

Într-o bună dimineaţă însă, regele Sidonului se înfurie cumplit, căci micul dejun care îi e pus dinainte e o catastrofă culinară. Cerând socoteală slujitorilor, el află că maestrul bucătar Cadmos a dispărut fără urmă;nu trece mult, şi acelaşi lucru îi este spus despre fiica sa, frumoasa prinţesă Harmonia. (Ath. 14. 77)

Cine coace socotelile

Poate că multora dintre cititori această variantă a poveştii lui Cadmos le pare o parodie livrescă, în vreme ce altora, ea le aminteşte de povestea lui Ber-Căciulă, şi el un prinţ deghizat în bucătar. Fapt e că statutul bucătarilor pricepuţi în lumea greacă nu pare foarte deosebit de cel al maeştrilor bucătari în zilele noastre:bucătarii vestiţi sunt, invariabil, bărbaţi (spre deosebire însă de vremuri mai apropiate de noi, nu ştiu să fie pomenite bucătărese). Ne sunt amintiţi destui astfel de tehnicieni care se numără printre meşterii pricepuţi;rareori barbari, ei sunt de regulă oameni liberi, de condiţie ingenuă, adesea chiar cetăţeni cu drepturi depline. O glumă elocventă din Atena clasică ne spune că, având dreptul să participe la Adunarea Poporului şi să fie chiar ales ca membru al Consiliului celor 500, un bucătar iscusit poate chiar să „coacă” şi socotelile privind banul public. 

Bucătari şi vrăjitori

Cercetări mai vechi, azi pe jumătate uitate, pun în evidenţă şi alte faţete ale personajului imaginar al bucătarului – de pildă, înrudirea acestuia cu cei ce săvârşesc riturile sacrificiale. Crainicul ilustru din Iliada, Talthybios, cel care ştie ce rituri se cuvine să fie împlinite pentru consacrarea armistiţiului între greci şi troieni, are un frate care e expert în alegerea şi jertfirea animalelor de sacrificiu. De aici şi ipoteza după care aceşti experţi din vremuri arhaice ar fi fost creditaţi şi cu tehnici divinatorii, poate chiar magice:până la urmă, ceaunul vrăjitorilor, în care fierb ierburi misterioase, este, la origine, vasul emblematic al bucătarilor. O mică dificultate rămâne însă aceea că, dacă în Grecia bucătarii sunt aproape fără excepţie bărbaţi, băuturile fermecate şi magia, albă sau neagră, aparţin mai ales femeilor. Dar despre asta voi vorbi altă dată.

Regii bucătari 

Cea mai mare dificultate în a accepta existenţa unor tehnicieni ai sacrificiului în epoca homerică – dincolo de faptul că termenul mageiros care îi desemnează în epoca clasică nu apare în epopee, ci abia în texte din sec. V a.Chr. – este faptul că, încă din Iliada, basileii înşişi sunt şi sacrificatori, ca Agamemnon (Il. 3.271) sau Ahile (Il. 9.209), ceea ce contrazice ipoteza unui „bucătar sacru”. Mai mult, un comentariu antic la Iliada 8.93., care se întreabă de ce anume Odiseu este numit polumechanos – meşter la toate – compilează o listă a operaţiilor tehnice la care se pricepe eroul în tradiţia epică:ştie să construiască o plută trainică şi să cârmească o corabie, să clădească o casă şi să cioplească un pat, ba chiar – scrie scholiastul – este un bucătar iscusit, care ştie şi să coacă, şi să frigă, şi să taie cărnurile la masă, aşa cum afirmă eroul însuşi, încă deghizat, în discuţia cu Eumaios cel credincios, Od. 15.323.

Imaginea unui Odiseu meşter bucătar este folosită de renumitul filosof stoic Chrysippos (fr. 708), care laudă versatilitatea eroului homeric, capabil să treacă fără greş de la împărţirea cărnurilor la mânuirea letală a armelor. Chrysippos citează atât exemplul lui Odiseu, cât şi pe cel al lui Ahile şi Patroclu, în cântul al 9-lea al Iliadei, când Ahile primeşte în cortul său o delegaţie care îi propune împăcarea cu Agamemnon;eroul refuză, dar îşi cinsteşte oaspeţii cu friptură de porc pe care o decupează el însuşi, în vreme ce Patroclu amestecă şi serveşte vinul.

O adunare plenară

În cântul 19 al Iliadei (v. 42–4), Ahile îi convoacă pe toţi aheii la o adunare de o importanţă crucială, astfel că el insistă să vină la dezbatere chiar şi cei care îndeobşte rămâneau lângă corăbii:cârmacii, vâslaşii şi împărţitorii de cărnuri – tamiai – cei care distribuie hrana. Chiar dacă ar fi adevărat ceea ce tradiţia filologică a încercat să impună, anume că aceste versuri ar fi fost interpolate – adică incluse în poem mai târziu – rămâne semnificativ faptul că, în imaginaţia anticilor, personaje secundare ca vâslaşii sau bucătarii nu lipseau de fapt de la Războiul Troian, ci erau doar foarte puţin vizibile. Asemeni zeilor mărunţi şi prea puţin însemnaţi care sunt totuşi chemaţi la adunările cele mai importante de pe Olimp, ca în Iliada 20. 4–9, atunci când oştenii ahei se adună spre a lua decizii de mare importanţă, şi „personalul auxiliar” al expediţiei pare dator să participe. 

Vrăjitoare de bine, vrăjitoare de rău

Ceva mai târziu consemnat în comparaţie cu Iliada, ciclul epic Cypria (care se putea însă baza pe teme epice la fel de vechi) consemna că aheii erau aprovizionaţi în timpul asediului de la Troia de fiicele eroului Anios, vrăjitoarele de bine, care purtau de grijă mereu ca eroilor să nu le lipsească hrana. Iliada nu consemnează nicăieri vreun amănunt referitor la magie – poate doar atunci când evocă tăbliţele de lut ars scrijelite cu semata lugra, semne indescifrabile, luate drept semne magice – după toate probabilităţile referindu-se la tabletele din epoca bronzului, scrise în linear A sau B;dar Cypria nu se fereşte de amănunte fantastice şi despre poveşti cu vrăjitoare şi vrăjitorii, care apar şi în Odiseea ca apanaj al Circei.

Negru de fum

S-ar părea că marele autor latin de comedii Plautus – Plaut, cum i se spune în româneşte – s-ar fi inspirat dintr-o tradiţie care urcă în timp până la poetul Stesichoros din sec. VII a. Chr., în legătură cu ocupaţia de bază a altui erou epic, Epeios, cel care ar fi construit efectiv Calul Troian după planurile lui Odiseu. Ne-am fi aşteptat ca Epeios să fie dulgher, ceea ce probabil şi era, dar sursele susţin că rostul lui cotidian în asediul Troiei era să care apă. Or, Plaut – citat de Varro, De lingua Latina 7.38 (=Plautus, fr. incert. 1 Leo) – ar fi spus despre el Epeum fumificum, qui legioni nostrae habet coctum cibum, „Epeios cel afumat, care coace hrana pentru legiunea noastră”. Să fi fost Calul Troian opera unui bucătar?