Manifestul vizual al lui Gustave Courbet: „am arborat drapelul realismului, singurul care pune arta în slujba omului”
În 1855 a fost pictată ultima alegorie a artei. Autorul acestui tablou, Gustave Courbet (1819-1877), se declara „realist”, iar multe dintre lucrările lui, într-adevăr, tematizau realitatea socială complicată a propriei epoci. Refuzat la Salonul oficial, artistul își expune lucrarea într-un edificiu provizoriu, construit pe speze proprii și intitulat „Pavilionul Realismului”. Ce anume face din acest tablou un eveniment crucial în istoria artei moderne? Care îi era miza și, mai ales, mesajul?
Notabile, în primă instanță, sunt formatul orizontal alungit și desfășurarea în friză a personajelor, segregate în trei grupuri: unul central (alcătuit din pictor, femeia-model și copil), flancat de alte două laterale. După toate aparențele, Atelierul artistului este reprezentarea unui pictor la lucru, într-un spaţiu comun şi indistinct, vag sordid, asistat de o colectivitate eterogenă. Cu un aer mai degrabă melancolic și stingher, acest „public” produce impresia indefinită a unei „parade”, a unui asamblaj expozițional. Aglutinate în spațiul atelierului-tablou, personajele nu par a fi propriu-zis „vizitatori în atelier”, ci mai curând „spectre”. În mod evident, artistul din prim-plan – un nedisimulat autoportret – este centrul lumii rânduite în spațiul atelierului și al creativității sale. Dacă amplasarea sa centrală este manifestă, mai puțin evidente sunt relațiile instituite între el și „public”. Din fericire, autorul însuși lămurește, în mai multe rânduri, programul iconografic al tabloului.
Legenda picturii: Gustave Courbet, Atelierul pictorului. Alegorie reală determinând o fază de șapte ani din viața mea artistică (și morală), 1855, ulei pe pânză, 359 x 598 cm, Musée d’Orsay, Paris
Astfel, grupul din stânga ar reprezenta cele trei straturi ale societății, redate categorial: exploatatorii (funcționarii veroși, clerul, evreimea – concentrată în figura „jidovului rătăcitor”), victimele sociale (imigranții, femeia care alăptează) și clasa de mijloc (fermierul, vânătorul, mica burghezie). Grupul din dreapta, în schimb, este alcătuit din literați, filosofi, antreprenori, intelectuali implicați în dezbaterea publică: Charles Baudelaire (absorbit de lectură), Champfleury (așezat pe un scaun), Pierre-Joseph Prudhon, Alfred Bruyas, Max Buchon, Alphonse Promayet – toți camarazi de idei sau vechi prieteni ai lui Courbet. Societatea din atelier, prin urmare, reprezintă deopotrivă universul tematic al artistului (grupul din stânga) și publicul său (grupul din dreapta). „Atelierul artistului” poate fi înțeles astfel nu ca un spațiu fizic al elaborării operei de artă (și, prin extensie, al instituirii unei anume sociabilități care pune în relație receptarea artei), ci mai curând ca un „laborator ideatic”, al cărui metabolism este codificat în grupul central de personaje.
Manifest vizual
În mod previzibil, artistul este surprins pictând sau, mai precis, pozând ostentativ în această ipostază, asistat de două personaje enigmatice. Stranietatea acestei situații impune o lectură în cheie simbolică: nudul feminin, căruia Courbet îi întoarce spatele absorbit de peisajul la care lucrează, poate fi înțeles ca o întruchipare a „artei înalte” (nuditatea venusiană). La fel de ignorat, de data aceasta în spatele șevaletului, se află un alt nud, masculin, cu un aer eroic-religios, interpretat de regulă în cheia picturii oficiale. Nu întâmplător, la picioarele lui este compusă un fel de „natură statică”: un craniu așezat pe un ziar (Journal des Débats), simbolizând „moartea” presei care exaltă arta oficială și, implicit, o critică vizând academismul mortifiant.
Artistul, insensibil la ispita tradiției (nudul sau arta religioasă), alege să picteze un simplu peisaj, sub ochii copilului – transparentă codificare a privirii inocente, neîncărcată încă de reziduurile istoriei.
De bună seamă, subtitlul tabloului – „alegorie reală” – este paradoxal, întrucât afirmă ruptura de tradiție și, în același timp, joncțiunea dintre două tipare figurative fundamental distincte: cel al realității, înfățișată nemijlocit pe pânză, și cel al limbajului alegoric, specific „vechilor maeștri” și „artei înalte”. Cele două tipare figurative sunt reprezentate de femeia nudă (codificată în secolele XVI-XVII ca „alegorie a adevărului”) și de peisajul de pe șevalet, lipsit de orice substrat alegoric. Prin realitatea pe care aparent o afirmă, dar pe care, la o lectură atentă, o descoperim infirmată, acest tablou este un „manifest vizual”, o „critică” a artei din interior, cu propriile ei mijloace. Subtitlul integral al tabloului este, în fapt, Alegorie reală determinând o fază de șapte ani din viața mea artistică (și morală). La un simplu calcul, se poate observa că debutul acestei etape, care se încheie în 1855 cu un tablou-manifest, survine în 1848. Pentru Courbet, a cărui operă artistică nu este lipsită de ingerințe și de conotații politice, „revoluția” artei – al cărei protagonist este el însuși – este declanșată în chiar anul revoluțiilor politice. În acel an, declară ulterior artistul, „renegând idealul fals și convențional al Saloanelor, am arborat drapelul realismului, singurul care pune arta în slujba omului”.
Acest articol a apărut în numărul 225 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 octombrie - 14 noiembrie 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com
