Istorii comestibile
În ultima jumătate de secol, cercetările referitoare la viaţa privată în societăţile din trecut au dobândit o pondere tot mai importantă în economia studiilor istorice, depășind cu mult limitele unei curiozităţi erudite.
Direcţia despre care vorbesc aici – studiul obiceiurilor culinare, al alimentelor și reprezentării acestora în discursul diferitelor epoci istorice – este revelator pentru ansamblul imaginarului colectiv al unei epoci date, așadar pentru viziunea despre umanitate în întregul ei.
Când Claude Lévi-Strauss analiza opoziţiile constitutive ale „gândirii sălbatice“ (și ale antropologiei culturale), el începea prin a contrapune crudul și coptul, ca expresii sintetice ale raportului de opoziţie și complementaritate între natură și cultură.
Cerealele, baza umanităţii
Grecii aveau un cuvânt anume pentru a-i desemna pe oamenii muritori – mâncătorii de pâine – ceea ce spune mai mult decât un întreg tratat de istorie despre locul absolut privilegiat pe care îl ocupă cultivarea pământului și prelucrarea cerealelor, văzute în același timp ca principală sursă de hrană și ca îndeletnicire sacră, rezultată dintr-o iniţiere în tainele naturii.
Definiţia umanităţii depinde de cultura cerealieră, tot așa cum definiţia inumanităţii depinde de consumul cărnii semenilor:antropofagia este semnul prin excelenţă al sălbăticiei. Enunţarea acestor consideraţii a fost extrem de importantă pentru analiza societăţilor antice din unghiul de vedere al antropologiei culturale, dar nu a produs mari surprize, ci clarificări de mare amploare.
În schimb, demonstraţia relativ recentă pe care a întreprins-o J. Davidson, dovedind că, în Grecia clasică, patima pentru peștii de mare era considerată la fel de ruinătoare și de pernicioasă ca și pasiunea pentru hetairele de lux sau pentru vinurile scumpe băute în exces a surprins pe cei mai mulţi dintre noi, obișnuiţi cu abundenţa de pește ieftin din dieta grecilor contemporani. De asemenea, uzanţele comportării la masă sunt revelatoare pentru o lume diferită de cea contemporană:așa cum vedem într-un mozaic celebru al marelui artist Soson din Pergam – o copie a acestui mozaic se află la Muzeul Vaticanului – anticii, chiar și cei mai distinși, obișnuiau să arunce pe jos toate resturile de mâncare, oase, sâmburi, cochilii, un obicei pe care noi, azi, l-am repudia ca barbar.
De fapt, e vorba de reflexul unei societăţi în care munca domestică era rezervată sclavilor, în vreme ce azi nici măcar servitorii cei mai umili – și cu atât mai puţin nevasta amfitrionului – nu ar accepta să cureţe aceste mici grajduri ale lui Augias.
Invenţiile apărute în jurul mesei
Și, fiindcă e vorba de neveste, să amintim doar că, în teorie măcar, distincţiile de gen erau perfect ilustrate în manierele la masă. În anii ascensiunii lui Napoleon, doamna de Récamier reinventa canapeaua cu o singură rezemătoare care îi poartă și azi numele, și, alungită astfel, își prezida elegantul salon literar și politic, fără să știe (sau prefăcându-se a nu ști) că, în Antichitate, această postură era rezervată bărbaţilor și femeilor de moravuri ușoare – cele pe care grecii le numeau hetaire, iar Franţa imperială – demi-mondene.
