Istoria României în 21 de hărţi. Cum a evoluat teritoriul ţării noastre din anul 1 până în anul 2000

Istoria evoluţiei teritoriului României a fost evidenţiată în 21 de hărţi ale Europei, începând cu anul 1 şi terminând cu anul 2000. Astfel, se pot observa schimbările majore la care a fost supusă ţara noastră de-a lungul timpului. 

Hărţile, publicate de Euratlas.net, arată, începând cu anul 1, evoluţia României dintr-o sută într-o sută de ani, până în anul 2000.

Dacia

Încă înainte de anul 2.000 î.Hr. (înainte de Hristos) și până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, sunt evidențiate izvoarele arheologice și istorice ale diferitor uniuni de triburi tracice, daco-getice.

Statul dac amenința interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe acesta din urmă. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr..

În anul 87 d.Hr. (după Hristos), conducerea statului dac este preluată de Regele Decebal. Noul stat dac a cauzat, prin jafurile armate pe care le-a făcut la sud de Dunăre o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al acelor timpuri, Apolodor din Damasc, realizator și al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Romanii aveau să ocupe, însă, doar Ardealul şi Oltenia de astăzi, iar restul teritoriului, să rămână neocupat din motive strategice. Aceste teritorii vor fi locuite de "dacii liberi", conduși de regi proprii, consemnați de izvoare până la sfârșitul secolului IV d.Hr.

CLICK aici pentru a vedea hărţile Europei din anul 1 şi până în anul 400!

Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administrația romană s-a retras din Ardeal, rămânând doar în Oltenia. două secole mai târziu, în anul 271 d.Hr., s-a considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul Împăratului Aurelian, retragerea a semnificat de fapt o reașezare strategică a granițelor de la Dunăre ale imperiului pentru o administrație mai eficientă și apărare mai eficace a provinciilor din această zonă.

Statele medievale românești

În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de invazii ale populațiilor migratoare:hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, uzii, alanii și tătarii. În secolele XII-XIII avea să se concretizeze procesul de formare a principatelor Moldovei, Ţării Româneşti și Transilvaniei, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.

În secolul XII, în Transilvania se încearcă organizarea unui Principat autonom. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui (origine turanică), precum și germani.

CLICK aici pentru a vedea hărţile Europei din anul 500 şi până în anul 900!

La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră pentru peste 150 de ani Ungaria în pașalâc turcesc. Austriecii, la rândul lor, și-au extins rapid imperiul. În 1718 o importantă parte a Ţării Româneşti, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului medieval (numită Basarabia) a fost ocupată mai târziu, în 1812, de Rusia. Ocupaţia Transilvaniei şi Banatului de către Arhiducatul Austriei şi apariţia, pe fondul acestei ocupaţii a bisericii Greco-Catolice, care a permis multor etnici români accesul la educaţiei, a dus, în secolul al XVIII-lea, la modernizarea unei mari părţi din societatea românească aflată în Transilvania şi Banat.

Renașterea națională a României

Ca în majoritatea țărilor europene, anul 1848 a adus revoluția în Moldova, Ţara Românească și Transilvania. Țelurile revoluționarilor, independența completă pentru primele două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat românesc, au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, revoluția a ajutat populațiilor celor trei principate să-și recunoască unitatea lor de limbă și a intereselor lor.

Delegații Adunărilor Ad-hoc au profitat de susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane și ambiguitatea din textul Convenției de la Paris din 1858, iar Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării Românești și al Moldovei, unificând ulterior şi politic cele două principate. Domnia lui Cuza a fost, așa cum se convenise în 1858, una de șapte ani, lui nepermițându-i-se să rămână la putere în 1866 de către politicienii reuniți în așa-numita „Monstruoasa Coaliție".

Războiul de independență (1877-1878)

În 1866 prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obținerea independenței române. În 1877 Carol a condus forțele armate române într-un război de independență plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.

CLICK aici pentru a vedea hărţile Europei din anul 1000 şi până în anul 1400!

Participarea României la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificație morală pentru că a ridicat conștiința națiunii române libere și a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puțin important a însemnat eliberarea altor populații balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la evoluția acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului național.

Regatul României

Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini slavi pe trei părți, aspira la vest, în principal la Franța și Germania, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative.

În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei, trădând Germania, stat cu care semnase o alianță în secret, împotriva rușilor. La sfârșitul războiului, Imperiile Austro-Ungar și Rus au dispărut, corpurile reprezentative create în Transilvania, Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.

CLICK aici pentru a vedea hărţile Europei din anul 1500 şi până în anul 2000!

Majoritatea guvernelor române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma, dar nu și substanța unei monarhii constituționale liberale. Mișcarea naționalistă aproape mistică Garda de Fier, a devenit un factor politic major în exploatarea fricii de comunism și resentimentul pretinsei dominații străine și mai ales evreiești asupra economiei. În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă membri ai acestei mișcări, Regele Carol al II-lea a destituit guvernul și a instituit o dictatură regală de scurtă durată.

El a fost silit să abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în același an. În locul lui a venit la tron regele Mihai I, care a lăsat conducerea statului primului ministru, mareșalul Ion Antonescu.

România în al Doilea Război Mondial

În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât și în vest:în iunie 1940, ca urmare a tratatului Germano-Sovietic după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța.

Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane.

Sursa: www.adevarul.ro