Istoria creștinismului: Ne-am cunoscut în acelaşi timp ca popor de origine latină, şi ca popor creştin
Preotul prof. univ. dr. Gheorghe Popa, prorector al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, ne împărtăşeşte opinii şi informaţii legate de cultura religioasă a Moldovei, considerată zona centrală a creştinismului românesc. Chiar prin tradiţia alegerii patriarhului. Cum s-a văzut şi la ultima succesiune, a fi mitropolit al Moldovei şi al Bucovinei e un ascendent serios. Cât de vechi este învăţământul superior teologic în capitala Moldovei?
Facultatea de Teologie este cofondatoare a Universităţii din Iaşi, cea mai veche universitate din România. Au fost trei facultăţi care au fondat instituţia noastră: teologie, drept şi filozofie. În 1860, când era Kogălniceanu prim-ministru şi domn Alexandru Ioan Cuza, a existat şi o patra facultate - facultatea de medicină, însă ea a început mai târziu. Primul preşedinte al Senatului Universităţii a fost un episcop - Filaret Scriban. A fost şi rector al Universităţii.
Din vremea lui Ştefan cel Mare
Ce pregătire aveau preoţii care slujeau înaintea fondării facultăţii?Existau şcoli pentru preoţi şi înainte de înfiinţarea Facultăţii de Teologie. Academia Mihăileană, spre exemplu, fondată în 1834. Apoi Seminarul lui Veniamin Costache care fiinţa din 1803. Înainte de 1800 avem Academia lui Vasile Lupu. Înainte încă, aveam Academia de la Suceava unde au venit profesori greci, precum Grigore Ţamblac.Să ne imaginăm cotidianul în vremea lui Ştefan cel Mare - epoca de aur a ţinutului. Cotidianul spiritual, religios. Cum l-aţi descrie?Din punct de vedere religios şi spiritual, Moldova făcea parte atunci dintr-un orizont clar marcat de cultura Bizanţului. După căderea Constantinopolului, foarte mulţi oameni de cultură şi intelectuali bizantini s-au retras în celelalte ţări ortodoxe. Au venit şi în Moldova. Era o cultură şi o spiritualitate atunci fără frontiere. Nu erau graniţe, era o cultură care se transmitea de la maestru la ucenic, nu era instituţionalizată în sens modern. Atunci s-a creat un stil moldovenesc care a preluat influenţe gotice şi bizantine. S-a creat o pictură specifică şi de aceea, imediat după Ştefan cel Mare, s-au pictat bisericile în exteriorul lor aşa cum au rămas până astăzi. Vedem, spre exemplu, că în pictura exterioară se află influenţele filozofiei antice. Când mergem la Voroneţ, vom vedea Arborele lui Esei. Adică profeţii Vechiului Testament, strămoşii Mântuitorilor, încadraţi de filozofii antici. Dovadă că eram o cultură integratoare, deschisă către valorile universale. Le preluam şi le asimilam în mod firesc, în conformitate cu propria noastră structură.O asimilare la nivelul elitelor. Ce credinţă şi ce ritualuri vor fi avut răzeşii, iobagii, oştenii de-atunci?Aceeaşi credinţă pe care o au şi astăzi.
Religie şi elite
Cum se transmitea? În ce raport va fi fost supersitiţia şi legenda cu credinţa şi ritualurile creştin-ortodoxe?Conştiinţa religioasă a masei de credincioşi este dependentă de elită. În orice domeniu avem un grup care cunoaşte foarte bine situaţia sau o anume doctină. La acest grup se raportează marea masă critică. Noi nu putem avea, nici acum, pretenţia ca tot ceea ce cunoaştem după 14-16 ani de studii teologice, să fie cunoscut de către toţi credincioşii. Ca în orice domeniu al ştiinţei se întâmplă şi cu biserica şi în teologie. În periferic, mulţi credincioşi nu cunosc în amănunt învăţătura ortodoxă - aşa se întâmplă în toate bisericile - nici nu trebuie să le cerem aşa ceva...Dar, oare, ritualurile care definesc împărtăşirea credinţei - precum botezul, cununia, spovedania - erau uzanţe în viaţa mulţimii secolelor XV-XVIII?Evident. Până la vremea lui Cuza, toate lucrurile oficiale se semnau de către biserică.Unde anume? În mănăstiri? Că biserici de ţară nu prea sunt multe consemnate în Ţara Moldovei...Nici nu prea existau sate. Pentru satul meu, existau patru familii. Nu existau doar mănăstiri atunci. Erau şi biserici de sate însă contextul istoric nu a permis construcţia unor biserici care să reziste. Erau, probabil, biserici de lemn sau bisericuţe. Nu putem spune că erau doar mănăstiri. Erau şi preoţi de mir care erau căsătoriţi.Cine era abilitat în hirotonirea preoţilor de mir?Erau şcoli episcopale, şcoli ale bisericii care asigurau pregătirea necesară la timpul respectiv.Puţine, probabil...Nu ştim. Adică eu nu sunt specialist în istoria bisericilor. Specializarea mea este etică teologică. Mă ocup de teologie sistematică, nu de teologie istorică. De hermeneutică.
Continua creştinare
Cum a fost creştinată Moldova?Nu a fost creştinată Moldova anume, ci întreg spaţiul acesta al Daciei. Avem documente, sigur, nu aşa de multe, dar suficient de evidente. După acestea şi constatările unor istorici, Evanghelia a fost predicată mai întâi de Sfântul Apostol Andrei, în secolul întâi al erei noastre. Primele informaţii le avem în Evanghelie. Sfântul Andrei este fratele Sfântului Petru. A fost primul chemat la apostolat de către Mântuitor. Deci avem o credinţă apostolică de două mii de ani în spaţiul nostru. Dar nu putem spune un moment în care Moldova a fost creştinată. Ne-am cunoscut în acelaşi timp ca popor de origine latină, şi ca popor creştin. De aceea credinţa noastră este foarte firească. Noi nu am purtat războaie religioase pentru că nu am fost convertiţi peste noapte, cum au fost convertiţi slavii. Peste noapte s-a convertit conducătorul lor şi tot poporul a trecut prin Volga făcându-se creştin. La noi a fost o asimilare în timp a credinţei creştine.Cât a durat, în opinia dv?A început din secolul întâi şi ... durează şi astăzi. Şi-n zilele noastre lumea devine creştină. Dacă vrea să păstreze valorile noastre. Nevoia de spiritualitate este astăzi foarte mare. Şi asta o vedem. Dacă discutăm cu fiecare om în parte, vedem că este nevoie de spiritualitate, este nevoie de repere etice, este nevoie de modele. Avem, în general, în spaţiul public - şi nu critic, doar constat -, contramodele care într-un fel lezează demnitatea şi libertarea omului. Dacă discutăm cu oamnii, vedem care sunt nevoile lor şi aşteptările lor. Noi trebuie să venim în întâmpinrarea acestor aşteptări şi aspiraţii spre bine, spre adevăr şi frumos. Dar dacă noi prezentăm neadevărul drept adevăr, urâtul drept frumos şi răul drept bine, ne găsim într-o situaţie de criză. În general, Biserica noastră dă atenţie acestor lucruri.
Învăţământul superior teologic ieşean
La prima universitatea românească, învăţământul teologic prezintă discontinuităţi. În 1864, Facultatea de Teologie s-a închis, spune prof. univ. dr. Gheorghe Popa A fost dată o altă lege a învăţământului şi nu a mai fost finanţată. Nu ştim exact cauzele. Le intuim, dar nu le putem argumenta suficient. Am o ipoteză. Filaret Scriban, rectorul a fost unionist dar se pare că a intrat în conflict cu Alexandru Ioan Cuza pentru ceea ce se numeşte lupta pentru canonicitate... Adică Alexandru Ioan Cuza a vrut la un moment dat să numească el episcopii în Biserică. Dacă a fost refuzat.... Au fost mai multe încercări de reînfiinţare dar abia în 1926 s-a reuşit o Facultate de Teologie în Universitatea noastră cu sediul la Chişinău. Acolo au fost mari profesori, printre care şi Gala Galaction. În 1941 Facultatea de Teologie a revenit la Iaşi. În 1948, când s-a schimat regimul politic şi a venit un partid cu o ideologie atee, s-a scos facultatea din Universitate. Şi s-a unit cu Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Toate facultăţile de teologie au fost scoase atunci din universităţi."După căderea regimului a fost o revenire în forţă a învăţământului teologic. În 1990, la Iaşi s-a înfiinţat un institut de teologie, integrat în Universitate, la solicitarea senatului acesteia, ca facultate de teologie. Dacă începutul a fost făcut cu 57 de studenţi, acum sunt 1200 de înscrişi în secţiile de teologie didactică, teologie-asistenţă socială, teologie sacră şi teologie pastorală.Este şi aceasta o expresie a trebuinţei de credinţă şi a căutării valorilor spirituale de către tineri. „Practic, biserica a intrat în normalitate, afirmă interlocutorul. Pentru că din 1949 a fost o sincopă. Un cadru restrictiv, limitat în care biserica nu a putut să-şi desfăşoare activitatea socială, fiind limitată la scopul liturgic. În 1990 a ieşit din spaţiul liturgic, în spaţiul public. Biserica propune nişte valori. Valorile pe care s-a întemeiat, de fapt, Europa-valorile iudeo-creştine şi cultura greco-latină. Acestea sunt izvoarele sau stâlpii pe care s-a clădit „forma mentis" a Europei. Biserica are şi ea presă scrisă, televiziune, radio. Eu nu sunt împotriva presei, a libertăţii ei dar trebuie avut în vedere şi că presa liberă de multe ori a distorsionat imaginea bisericii."Există însă în interiorul Bisericii ortodoxe dezbateri privind modernizarea, adaptarea la ritmurile actuale? „Nu putem înţelege ce se întâmplă într-o Biserică-indiferent care-ar fi aceea-dacă nu intrăm în interioritatea ei şi dacă nu ne asumăm într-un mod esenţial lucrurile care se întâmplă acolo, a răspuns profesorul Gheorghe Popa. Cu toate criticile care i le-au adus unii sau alţii, Biserica a rămas în conştiinţa publică cea mai credibilă instituţie. Asta spune ceva. Preotul în Biserică îşi stabileşte priorităţi în activitatea lui şi vede cine are nevoie şi dacă are nevoie îl ajută. De aceea s-a păstrat această credibilitate a credincioşilor noştri în Biserică. Iar creştin-ortodocşi sunt 87%. Activitatea noastră este concentrică. Plecăm de la activitatea de bază-parohia. Faptul că unii dintre noi nu-şi fac datoria, nu înseamnă că-i vinovată Biserica. Pentru păcatele mele nu trebuie să fie judecată Biserica. Trebuie să fiu judecat eu ca persoană."Stindardul de luptă al lui Ştefan cel Mare
Cu ocazia acestei întâlniri, profesorul Gheorghe Popa a lămurit şi simbolistica unuia dintre cele mai însemnate relicve religioase - stindardul de luptă al lui Ştefan cel Mare. Aflat vreme lungă la Mănăstirea Zografu de pe Muntele Athos, face parte în prezent din colecţia Muzeului Militar Central.„Sfântul Gheorghe a fost preluat de Ştefan ca şi ocrotitor al armatei, afirmă profesorul. Iar Sfîntul Nicolae era considerat protectorul Moldovei în acel timp. Atunci exista o conştiinţă religioasă foarte profundă în toată Europa. Nu se punea problema secularizării sau a ateismului. Era o conştiinţă colectivă marcată profund de sentimentul religios iar steagul era expresia simbolică a luptei pe care o duce comunitatea ca să-şi apere valorile. O luptă pentru păstrarea identităţii spirituale atunci când ea era periclitată. Toate valorile care compun identitatea unei comunităţi se exprimă simbolic şi prin stindardul de luptă. Simbolul este cel care uneşte căci în limba greacă „simbali" înseamnă a aduna, a pune lucrurile împreună. În simbolistica stindardului, lupta trebuie înţeleasă în două planuri-spiritual şi concret. Lupta cu ceea ce este rău în om-patimile din el;şi lupta pe care trebuie s-o purtăm atunci când identitatea ne este pusă în pericol. Ştefan cel Mare îşi asuma responsabilitatea de protector al unui spaţiu cultural cu valori clare. A construit cetăţi de apărare în afară, iar în interior a ridicat biserici şi mănăstiri ca şi cetăţi de apărare a sufletului creştin. Dacă trăiam în timpul lui Ştefan cel Mare, cu siguranţă că reprezentările noastre erau altele decât cele de acum. Greşim uneori când aplicăm reprezentările noastre la oameni care au trăit în altă vreme."
Sursa:www.adevarul.ro