Incinerare sau înhumare: istoria controversei stârnită de moartea lui Sergiu Nicolaescu
Moartea regizorului Sergiu Nicolaescu şi dorinţa sa de a fi incinerat, în loc să fie înhumat conform religiei ortodoxe în care este botezat, a deschis o nouă dezbatere publică cu privire la aceste două ritualuri de înmormântare. Arhiepiscopia Bucureşti a făcut un apel către familia regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca cineastul să fie înmormântat după obiceiurile creştine, însă apropiaţii acestuia doresc să îi respecte în totalitate dorinţa testamentară, cea de a fi incinerat la Crematoriu Vitan Bârzeşti. Totuşi, pentru a nu afecta în vreun fel imaginea lui Sergiu Nicolaescu, Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare ale acestuia.
De asemenea B.O.R. nu susţine practica necreştină a incinerării, deoarece aceasta se împotriveşte credinţei ortodoxe pe care au fost întemeiate hotărârile Sfântului Sinod din anii 1928, 1933 şi din 5 iulie 2012.
Înhumare versus incinerare:vechime, universalitatea ritualurilor
Există o concepţie modernă legată de incinerare, care plasează acest ritual funerar în rândul acelora ce se doresc a fi în afara religiei. Dacă urmărim evenimentele istorice vedem că o serie de lideri comunişti, care s-au declarat a fi atei, au optat pentru ritualul incinerării. De aici percepţia colectivă că trebuie să fii ateu ca să doreşti să fii incinerat.
Lucrurile sunt departe de a se prezenta doar în acest mod. Omul religios, încă din preistorie şi antichitate, a oscilat, în funcţie societatea în care trăia, între cele două ritualuri funerare. Există exemple de populaţii întregi care au preferat un ritual în locul altuia sau pe amândouă în acelaşi timp.
Populaţia daco-geţilor este un exemplu cu care arheologii şi istoricii de la noi se confruntă. Pe întreg spaţiul ocupat azi de ţara noastră, în perioada în care această populaţie a fost majoritară, se găsesc până într-o sută de morminte, care în cea mai mare proporţie nu aparţin acestei dacilori, ci sclavilor de altă religie sau a populaţiilor care erau în trecere. Doar urmărind acest exemplu nu putem spune că dacii au fost atei!
Cele două practici, înmormântarea şi incinerarea, ridică anumite concepţii diferite despre om şi demnitatea lui, fiecare ritual postulând că este fie cel mai vechi, cel mai răspând sau cel mai în comuniune cu credinţele persoanei în cauză. Biserica Ortodoxă consideră însă că incinerarea mai ridică şi o sumă de probleme, în ceea ce priveşte pe credincioşi ei, de ordin teologic, bisericesc şi moral.
Vechimea sau noutatea unui ritual, precum şi universalitatea sa nu poate constitui o instanţă hotărâtoare pentru valoarea, justificarea raţională, impunerea, menţinerea sau desfiinţare lui. De asemenea nu putem să considerăm, luând aceste criterii ca un obicei să fie bun sau rău. În ceea ce priveşte incinerarea versus înmormântarea întrebarea cu privire la vechimea, universalitatea sau prioritatea în timp a unui ritual faţă de altul este poate la fel de vechi ca ritualurile în sine. Răspunsul nu este concludent pentru că amândouă există din vechime, când izolate una de alta, când una lângă alta, când combinate. Există afirmaţii care spun că practica înhumării este mai veche şi mai răspândită decât incinerarea, dar dovezile pe care se bazează ţin tocmai de ceea ce arheologii ar putea să găsească, ori dacă un cadavru este ars, multe din elementele care s-ar prezerva în pământ pentru a fi descoperite sunt pierdute.
Cercetarile arheologice, pentru timpurile preistorice, în urma săpăturilor făcute în Spy, Predmost (Moravia), Cromagnon, Langerie-Basse, Aurignac, Manthon, Chapelle-aux-Saints (Franţa) şi în alte locuri arată practicarea înhumării încă din era paleolitică, dar acestea se bazează pe scheletele descoperite. Cele mai vechi înregistrări ale incinerării, care pot fi documentate, apar în era neolitică, cum rezultă din cercetarile dolmenurilor (pietrelor funerare) din Finistere (Portugalia), fiind în uz apoi de-a lungul întregii ere de bronz. Totuşi acest lucru nu exclude ideea ca incinerarea să nu se fi practicat din paleolitic.
În ce constă diferenţa principală între cele două practici funerare
Dincolo de fapt în sine, de ritual ca atare (într-un caz trupul este ars, în altul îngropat), de costuri şi alte lucruri palpabile şi imediate principala diferenţă între cele două obiceiuri funerare constă la raportarea la ideile religioase şi credinţele privitoare la viaţa viitoare ale omu¬lui. Aceşti factorii sunt cei care exercita cea cea mai mare influenţă.
S-au emis mai multe ipoteze cu privire la cine şi de ce preferă anumite ritualuri de înmormântare. Deşi nu este susţinută ca teorie în totalitate, ideea că populaţiile agricole au preferat înhumarea, iar ce nomade sa semi-nomade incinerarea, şi cu cât populaţiile s-au aşezat mai mult cu atât înmormântarea a câştigat mai mult teren, există un gram de adevăr şi în această observaţie. Mai mult chiar obiceiul vechilor greci de a-şi înhuma morţii, întrucât ei vedeau o legătură cu o concepţie agricolă despre viaţă şi despre moarte – precum sămânţa se întoarce în pământ şi corpul omenesc, să se acopere cu ţărâna cea roditoare. Această idee o întâlnim chiar în ritualul nostru creştin de înmormântare. La un moment dat preotul spune:„Din pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce!” (Facere 3, 19)
Pe de altă parte la greci întâlnim şi practica incinerării a cărei obicei ar sta în legenda prin care Herackles şi-ar fi dat foc ca să ajungă la tatăl său Zeus în chip de foc. El a fost urmat şi de alţi eroi din antichitate:Patrocles şi Miseniu. La romani ambele ritualuri erau permise şi erau la libera alegere a familiei mortului. Ritualul incinerării mai este întâlnit şi la vechii germani, dar după creştinarea acestor populaţii el dispare.
După Revoluţia franceză, ca urmare a mişcărilor de emancipare civică, incinerarea a fost reintrodusă mai mult ca un răspuns la monopolul asupra morţii exercitat de Biserică în acele perioade. Ideea a fost ulterior susţinută cu tot felul de teorii, mai mult sau mai puţin fondate:de la faptul că incinerarea ar fi mai igienică, până la pericolul de a fi îngropat de viu sau faptul că cimitirele ar reprezenta un focar de infecţie. Există şi ideea că postum te integrezi mai uşor natură şi în elementele din jur.
În schimb Biserica Creştină, ulterior împărţită, a susţinut dintotdeauna înmormântarea. Pe de o parte pentru că locul în care se naşte aceasta este spaţiul iudaic, unde se prefera înmormântarea, pe de alta că s-a urmat pilda înmormântării trupului Lui Iisus Hristos. Nu se ştie dacă Apostolii au dat vreo poruncă specială, nu avem nici un document scris. Totuşi ştim că foarte de timpuriu Biserica a primit în rândurile ei un mare număr de neofiţi din lumea greco-romană, care erau obisnuiţi cu incinerarea. Cu toate acestea, arheologia creştină nu a semnalat vreun caz de incinerare în comunităţile apostolice străvechi. Totuşi, dacă luăm cuvânt cu cuvânt textul biblic:„trupul este templul al Duhului Sfânt” este interesant ritualul arderii pe rug din timpul Inchiziţiei catolice, când se credea că astfel sufletul ereticului era salvat.
Cum vedem religia – cum ne raportam creştin la ea
Mai există o problemă în ceea ce priveşte modalitatea în care vedem religiosul. Multă vreme religia a făcut parte din viaţa publică a fiecărui om în parte. Aceasta îi definea statutul şi acţiunile. O excomunicare din rândul Bisericii te putea poziţiona în afara comunităţii indiferent de locul pe care îl ocupai – există celebru caz al împăratului Henric al IV-lea care a fost anatematizat de papa Grigorie al VII-lea şi care a trebuit să vină în genunchi şi să facă penitenţă în faţa Papei pentru a fi reintrodus în comunitate, pentru că altfel nimeni nu îi recunoştea funcţia. Din acelaşi motiv şi Henric al VIII-lea al Angliei se vede obligat să creeze o biserică pentru a putea să îi asigure divorţul.
Ruptura survenită cu Revoluţia Franceză plasează religia şi manifestările ei în plan privat. Recomandările Bisericii se referă în mod expres la cei care se definesc pe sine ca suvbiecţi privaţi ai comunităţii respective.
Întrucât scopul principal al religiei creştin-ortodoxe este mântuirea personală, obiectiv divino-uman care se realizează din punct de vedere doctrinar prin credinţă şi fapte bune din partea subiectului, ritualul funerar nu este prevăzut.
Oricât de mare însemnătate are ritul înmormântării pentru viaţa şi pietatea creştină, el nu face parte din dogmele Bisericii şi nici nu poate fi socotită ca parte de temelie a dogmei despre învierea morţilor. Este adevărat că unii teologi susţin că înhumarea ar fi o străveche orânduire dumnezeiască, dar elementul pe care întreaga religie creştină pune accentul este sufletul, care, după moartea omului se întoarce la Dumnezeu care l-a dat, aşa după cum mărturiseşte Scriptura (Eccles. 12, 7).
În plus există mărturii cu privire la suferinţele şi modurile „mai puţin ortodoxe” în care au murit mulţi dintre Sfinţii Bisericii ca martiri:arşi fierţi în ulei, decapitaţi, spânzuraţi etc.
Ca instituţie ce ţine de sfera privată putem înţelege refuzul B.O.R. de a nu accepta această practică. Mai cu seamă că în tradiţia creştină, moartea nu este nimicirea totala a omului. Prin moarte, trupul se preface în pământ, adică din elementul material din care a fost făcut primul om Adam, iar sufletul este nemuritor şi merge la judecată. De altfel există şi concepţia că revenind în pământ trupul, care se descompune, este păstrat pentru învierea de la Judecata de Apoi.
