Identitate naţională şi război istoriografic sau de ce Ucraina nu poate încheia conflictul VIDEO

O ţară frontieră situată la confluenţa dintre UE şi Rusia, o fostă republică sovietică având o populaţie de 46 de milioane de locuitori, independentă din 1991, cunoscută în afara graniţelor prin stereotipii de genul „grânarul fostei URSS”, „catastrofa de la Cernobîl”, „criza gazelor” sau „revoluţia portocalie”, Ucraina încearcă să-şi construiască o identitate.

Dificultatea de a găsi această identitate provine din faptul că multă vreme Ucraina a fost fragmentată între imperiile Rus şi Austro-Ungar, frontierele actuale fiind trasate de Iosif Stalin. Este drept că ideile naţionaliste îşi fac loc şi aici în secolul al XIX-lea, dar abia după dezmembrarea URSS, Ucraina devine independentă, exceptând o scurtă perioadă, între 1917 şi 1920.

În ultimul deceniu, autoritățile ucrainiene au pus un accent deosebit pe o unitate culturală şi lingvistică:ucraineana devine limba principală din şcoli, fiind invocată tot mai mult figura poetului Taras Şevcenko, considerat creatorul acestei limbi şi a conceptului naţiunii ucrainene. În 2004, ţara pare să ia cotitura proocidentală prin „revoluţia portocalie”, dar Viktor Iuşcenko, eroul acestei revoluţii, înregistrează o cădere în opţiunile alegătorilor. Glorificarea combatanţilor antisovietici şi încercarea de a determina recunoaşterea foametei din anii ’30 drept un genocid orchestrat de ruşi au amplificat divergenţele dintre vestul naţionalist şi estul pro-rus.

„Historia.ro“ se scrie, de astăzi, la Prima TV

Numele „Ucraina”, în cronicile de secol XII

Statalitatea ucraineană are o istorie mai veche, cu mari întreruperi temporale și cu multe semne de întrebare. Primele dintre ele sunt date chiar de denumirea statului, a poporului şi a provenienţei sale. Toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei ţări, ci arăta, de fapt, poziţia geografică a unei regiuni. „Ucraina” (cuvânt derivat din „ukraia” sau „okraina”) din limba rusă se traduce prin:„la periferie”, „la margine” sau, pur şi simplu, „periferie”. Rădăcina acestui cuvânt este „krai” – „margine”.

Teritoriul a fost un important centru de cultură slavă timpurie în Evul Mediu. Istoricul Gruşevski afirma că oraşul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria, fără să fie păstrată însă vreo atestare documentară. Hazarii au pierdut Kievul în anul 882, oraşul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croaţii albi şi dulebeţii). Kievul era plasat la intersecţia unor importante rute comerciale şi a prosperat drept centru politico-economic al Rusiei Kievene. Cunoscută şi sub numele de Rutenia, Rusia Kieveană era în secolul al XI-lea cel mai vast stat european.

Numele de „Ucraina” îl găsim pentru prima dată în cronicile din secolul al XII-lea. Acceptarea creştinismului a avut loc în anul 988, factorul hotărâtor al procesului de creştinare al Rusiei Kievene a fost domnia cneazului Vladimir cel Mare. Fundamentele legale ale slavilor de răsărit au fost puse de Iaroslav I cel Înţelept, cel care a publicat colecţia de legi Pravila rusă, legi care au rezistat ocupaţiei lituanieno-polone a teritoriilor rutene. În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor şi mongolilor din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, care subjugă în cele din urmă toate statele de pe teritoriul actual al Ucrainei (1239-1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiţia-Volînia, care intră în conflict cu Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei.

Teritoriu ucrainean, trecut prin foc, sabie...

În timpul secolului al XIV-lea, Polonia şi Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri. După actul de unire dintre Polonia şi Lituania (Lublin, 1569), regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni şi evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor Coroanei poloneze.

Ţăranii ruteni (ucraineni, dar şi de alte naţionalităţi), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuţi sub numele de cazaci – şi aceştia au întreprins, în 1648, revolta care s-a dezvoltat într-un adevărat război de independenţă. Precursorul statului ucrainean contemporan, Armata Zaporijiană, a căutat să se pună sub protecţia Rusiei prin semnarea unui tratat, în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă.

Guvernarea directă a ţarilor a înlocuit treptat, de-a lungul mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După împărţirile Poloniei din 1772, 1793 și 1795, Galiţia a trecut sub administraţia Austro-Ungariei, restul Ucrainei revenind Rusiei. După Primul Război Mondial, în care teritoriul Ucrainei a fost teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungar, a Armatei Roşii bolşevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze şi a anarhiştilor lui Nestor Mahno, liderul polonez Józef Piłsudski şi cel ucrainean Simon Petlura au semnat tratatul de la Varşovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolşevicilor din Ucraina în timpul operaţiunii „Kiev”, nereuşită. Mai mult, după Tratatul de la Riga din martie 1921, teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în „A doua Republică Poloneză”, iar restul a devenit parte a URSS-ului sub denumire de RSS Ucraineană.

...foamete şi rusificare forţată

În perioada interbelică s-a încercat punerea în aplicare a unui program intens de ucrainizare:dezvoltarea rapidă a sistemului de învăţământ în limba ucraineană, noi edituri şi publicaţii în limba ucraineană, folosirea limbii ucrainene a fost încurajată la toate nivelurile, a fost înfiinţată biserica ortodoxă naţională autocefală ucraineană. Colectivizarea a afectat profund Ucraina, sovieticii colectatând în unele cazuri cantităţi atât de mari de cereale din hambarele fermelor colective încât foametea a devenit un fenomen răspândit la nivel naţional.

Perioada industrializării şi a colectivizării a coincis cu o vastă campanie împotriva „deviaţiilor naţionaliste”, care s-a tradus în Ucraina printr-un atac făţiş împotriva elitelor politice şi culturale. Odată cu stoparea politicii de indigenizare în 1931, a fost declanşată rusificarea tuturor sectoarelor vieţii ucrainene. În cel de-Al Doilea Război Mondial, ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari bătălii ale conflagrației mondiale, precum încercuirea de la Kiev, din 1941, asediul Odesei sau forţarea Niprului, în 1943. În primele decenii după încheierea războiului, RSS Ucraineană nu numai că a depăşit toate nivelurile producţiei industriale interbelice, dar a devenit vârful de lance al puterii sovietice. Ucraina şi-a proclamat independenţa la 24 august 1991, ca urmare a procesului de disoluţie a Uniunii Sovietice şi a devenit unul dintre membrii fondatori ai Comunității Statelor Independente. Prima constituţie post-sovietică a fost adoptată la 28 iunie 1996.

Şcoli istoriografice:sovietofilă, rusofilă, ucrainofilă, est-slavă

Interpretările istorice şi istoriografia unei statalităţi problematice au o mare influenţă asupra construirii unei identităţi naţionale, mai ales în cazul slavilor de est, unde contestările sunt înflăcărate după momentul dezintegrării URSS. Elitele ruseşti şi chiar majoritatea ruşilor nu consideră Ucraina sau Belarusul ţări străine. Şcolile sovietofilă şi rusofilă ridică Rusia la rang de naţiune primordială şi acceptă ideea unui transfer de putere după colapsul Rusiei kievene către Vladimir-Suzdal, Moscova şi Imperiul Rus. Acest translatio imperiieste conceptul cheie al celor două şcoli. Diferenţa dintre ele constă în faptul că şcoala sovietică permite o oarecare acceptare a entităţilor naţionale ucraineană şi bielorusă;dar, conform doctrinei sovietice, ucrainenii s-au născut după colapsul Rusiei kievene şi în toată istoria lor au aspirat la reuniunea cu Rusia, care s-a concretizat în 1654 în Tratatul de la Pereiaslav. Prin urmare, independenţa ţării era ceva nenatural, împotriva firii. Rusofilii, pe de altă parte, îi definesc pe ucraineni ca pe o grupare regională rusă. În Ucraina aceste şcoli au aderenţi doar în rândul Partidului Comunist şi organizaţiilor panslaviste.

Celelalte două şcoli istoriografice care intră în discuţie sunt cea ucrainofilă şi cea est-slavă, prima prin excelenţă naţionalistă, iar a doua mai degrabă o reacţie la politizările istoriei ucrainene. Deşi cei doi preşedinţi centrişti care au condus ţara până în 2004, Leonid Kravciuk şi Leonid Kucima, au susţinut viziunea naţionalistă în sistemul educaţional şi militar, ei au fost mai degrabă est-slavişti. Cât despre Viktor Iușcenko, el a întărit poziţia ucrainofilă.

Lupta pentru moştenirea Rusiei Kievene are un impact profund asupra tuturor aspectelor percepţiei culturale, conştiinţei istorice sau mitologiei naţionale ruse şi ucrainene. Şcolile ucrainofilă, rusofilă şi sovietică se bazează însă pe realitatea incontestabilă a unităţii Rusiei kievene, care a fost, de fapt, conform istoricului Jaroslaw Pelenski, „o entitate politică laxă, slab definită şi eterogenă în care loialitatea triburilor era inseparabilă de teritoriul local”. Asta nu a stopat însă mitologizarea. În tradiţia rusofilă, ucrainenii îşi fac apariţia abia prin secolul al XVII-lea, după ruperea unităţii slavilor de est odată cu prăbuşirea Rusiei Kievene. Se presupune că istoria slavilor de est ar trebui tratată ca un tot organic.

Şcoala sovietică, la rândul ei, continuă tradiţia imperialistă, dar cu ceva balast comunist. Ea propune o origine din „drevnerusskaia narodnost”, care se referă, de fapt, tot la ruşi şi promovează o inegalitate temporală între cele două naţii, apariţia Ucrainei pe scena politică fiind limitată la secolul al XIV-lea, până la reunificarea din 1654. Mixtura de panslavism şi internaţionalism comunist este similară celei promovate de dictatorul Alexander Lukaşenko în Belarus.

Perspectivă inversată:poporul rus şi-ar avea rădăcinile în teritoriul geografic ucrainean

Elita culturală şi politică ucraineană este însă dominată de şcoala ucraineană, de viziunea liberală şi de centru-dreapta. Dominaţia sa este susţinută şi de rolul disproporţionat pe care îl joacă vestul şi centrul Ucrainei, incluzând capitala Kiev. Diaspora ucraineană este iarăşi foarte apropiată de această şcoală criticată de mult ori în Occident pentru ultranaţionalism. De altfel, diaspora este prima care începe să producă lucrări contestatare ale viziunii sovietice, de pildă Orest Subtelni, care publică la Toronto, în 1988, Ukraine. A History.

Revendicarea moştenirii kievene face parte dintr-un efort mai amplu de a depăşi complexul de inferioritate hrănit de politicile ţariste şi sovietice. Întâlnim, aşadar, opinii ca acea a istoricului Mikhailo Braichevski, care spune că „Rusia kieveană este leagănul ucrainean pentru că Rusia kieveană reprezintă primul regat ucrainean”, al doilea regat fiind cel al prinţului Danylo Halytskyi, Galiţia-Volînia. Poporul rus îşi are rădăcinile în teritoriul geografic ucrainean, în Kiev, Chernihiv sau Periaslav, de unde a migrat spre nord. Ucrainenii se răzbună, aşadar, printr-o inversare de perspectivă, ei devenind acum fraţii mai mari ai ruşilor.

În ambele şcoli – rusofilă şi ucrainofilă (naţionalistă) – se pare însă că miturile şi ideologizările creează baza consolidării unei naţiuni din punct de vedere politic şi cultural. Ucraina este redescoperită şi reconstruită prin Rusia Kieveană, care apare ca punct de reper fundamental în toate manualele şcolare din această țară începând cu 1991, alături de culturi şi state slave şi preslave şi mai vechi, reprezentând o naţionalizare atotcuprinzătoare a istoriei. Ucraina este prin urmare capabilă de a-şi făuri o existenţă geopolitică independentă de Rusia, fapt urmărit prin aspiraţia spre apartenenţa la UE.

Aderarea la şcoala est-slavă se traduce în dezideratul integrării Ucrainei împreună cu Rusia în „Europa”

O poziţie intermediară găsim în şcoala est-slavă, care pretinde depărtarea de exclusivismul rusofil, care neagă existenţa ucrainenilor şi a bieloruşilor ca entităţi etnice separate de ruşi, sau în şcoala ucrainofilă, care naţionalizează la modul absolut toată istoria Rusiei Kievene.

Poziţia centristă şi natura eclectică a şcolii est-slave sunt un produs al legăturilor istorice cu Rusia şi al regionalismului ucrainean. Slaviştii estici propun o estompare a distincţiilor dintre cele două popoare, dar şi o apropiere faţă de Europa, mizând pe poziţia Ucrainei ca liant între cele două. Această viziune are mulţi aderenţi din rândul partidelor democrate naţionale, tocmai pentru că propune o egalitate între slavii de est, susţinând că Rusia kieveană este locul de baştină şi al ruşilor, şi al ucrainenilor, şi al bieloruşilor. Egalitatea ruso-ucraineană este un reper esenţial în politica faţă de Federaţia Rusă, ea presupunând un pragmatism similar celui al fostului președinte ucrainian Leonid Kucima, care a trecut de la platforma pro-rusă, de pe care a fost ales în 1994, la platforma pro-NATO, care l-a ajutat în obţinerea recunoaşterii legislative şi executive a graniţelor Ucrainei în 1997-99. Totuşi, aderarea la şcoala est-slavă se traduce în dezideratul integrării Ucrainei împreună cu Rusia în „Europa”, ceea ce este greu de acceptat şi pentru politica centristă, şi pentru Rusia. Sub conducerea președintelui Iușcenko, obiectivul strategic al integrării euro-atlantice devine mai clar formulat decât în perioada oscilaţiilor din politica externă a lui Kucima, ceea ce presupune şi o ieşire mai pronunţată din sfera de influenţă rusă.

Ca proiect istoriografic, perspectiva şcolii est-slave se remarcă prin lipsa de radicalism şi o încercare de eliberare de politizări şi mistificări, dar, din păcate, este greu de aplicat la o naţiune independentă de atât de puţin timp şi în curs de formare identitară.

Bibliografie:

Kuzio, Taras. Ukraine:State and Nation Building, Routledge, 1998

Yekelchyk, Serhy. Ukraine:Birth of a Modern Nation, Oxford, 2007

Wilson, Andrew, The Ukrainians:Unexpected Nation, Yale, 2002