Halloween în stil viking
Ziua morţilor în spaţiul occidental (All Hallows’ Eve – Halloween) este de fapt o sărbătoare hibrid cu origini celtice şi influenţe creştine, care a evoluat până astăzi în ceea ce am putea numi una dintre manifestările sacrului în profan care caracterizează contemporaneitatea. Astfel de celebrări se regăseau şi regăsesc în continuare în mult mai multe culturi, de exemplu în zona Mexicului, unde comunităţi întregi serbează El Dia de Los Muertos cu multe procesiuni sau alte rituri funerare şi de către.
Revenind la Europa, am putea găsi ceva similar Samhain-ului celtic şi la alte grupuri umane? Cum stăteau lucrurile în cazul vikingilor? Propriu-zis despre o sărbătoare închinată morţilor nu putem vorbi. Cu toate acestea, ne putem gândi la câteva ritualuri interesante din fondul precreştin care i-ar apropia de un fel de Halloween. Celebrările numite blót aveau loc pe tot parcursul anului, inclusiv înainte de sezonul recoltei, dar sacrificiile se pare că s-ar fi săvârşit mereu cu un scop anume.
Trebuie ţinut cont că sursele mai târzii vorbesc despre astfel de ritualuri, care probabil că existau la începutul evului mediu şi datau din perioada anterioară vikingă, adică secolele VIII-X. Relevanţa şi semnificaţia lor au însă un semn de întrebare. Texte precum Ynglinga Saga menţionează Álfablót, sacrificiul în cinstea alfilor (elfi în cultura populară). Mitologia eddică povesteşte, contrar a ceea ce poate ştiam din Stăpânul Inelelor, că alfii îşi aveau reşedintele în movile funerare, sugerând că aceştia erau mai degrabă o încarnare a spiritelor umane. În epopeea de mai sus, regele legendar Olaf Geirstad ar fi primit şi numele de Alf după moarte, întărind ideea unei legături dintre alfi şi morţi şi posibil făcând aluzie la un cult al strămoşilor.
Zeul Freyr pare să fie şi el implicat în toată povestea, în calitate de stăpân al tărâmului Alfheimr. Zeul era patronul fertilităţii şi prosperităţii, dar având în vedere potenţiala asocierea a alfilor cu morţii, nu este exclus ca sacrificiile să fi fost săvârşite şi în cinstea lui. Dincolo de precaritatea surselor care amestecă de multe ori mituri, legende şi istorii, misterul legat de Álfablót se adânceşte pentru că este descris ca un eveniment mai mult privat, mergând până la refuzul ospitalităţii fată de cei care ar fi dorit să participe.
Ceva mai puţin misterios ar fi fost Dísablót, ale cărui rămăşiţe le mai putem observa în festivităţile periodice de la Uppsala. Sărbătoarea ar fi avut loc în timpul vetrnætr, nopţilor care marcau tranziţia de la toamnă la iarnă. Protagonistele sărbătorii erau entităţile feminine numite Disir, asociate destinului, fertilităţii şi în general bunăstării. Amintesc întrucâtva de preocuparea Halloween-ului cu alungarea spiritelor rele şi invocarea celor benefice. Probabil că sărbătoarea, pe lângă festinurile care ar fi avut loc, includea onorarea figurilor ancestrale. În mitologia nordică, entităţi precum nornele, valkiriile, fylgjur erau adesea legate de moarte şi fatalitatea destinului. Să nu uităm nici de Freyja, sora geamănă a lui Freyr, care nu patrona doar iubirea şi frumuseţea, ci şi războiul şi moartea. Jumătate dintre războincii ucişi pe câmpul de luptă mergeau pe tărâmul său, Folkvangr. Aşadar, o legătură între sacrificiul pentru Freyja şi cultul pentru strămoşi pare plauzibilă. Atributele sale clasice din sfera fertilităţii întăresc şi ele probabilitatea unei sărbători sau măcar a unei noţiuni similare cu Halloween.
Despre valkirii ştim deja ce rol au, ele sunt cele care îi aleg pe vrednicii de a intra în Valhalla. Un sacrificiu în cinstea lor ar fi putut reprezenta o rugă atât pentru cei deja aflaţi în lumea de dincolo, cât şi pentru cei care şi-ar fi dorit un sfârşit la fel de glorios. Şi sacrificiul pentru a intra în graţiile nornelor ar fi avut sens. La fel şi cel pentru Hel, pentru a trimite un mesaj strămoşilor sau a adresa o rugăminte pentru un tratament bun al acestora. În mitologia nordică apare şi noţiunea de fylgja, desemnând un soi de spirit protector care ar fi influenţat acţiunile şi anumite deznodăminte. Bunele relaţii cu astfel de personaje ar fi fost de folos întregii comunităţi.
Repetăm însă că discutăm la un nivel mai mult ipotetic, puţinele şi problematicele informaţii despre cult nepermiţându-ne o reconstituire exactă a manifestărilor religioase din epoca vikingă. Totuşi, indicii privind tema onorării strămoşilor şi a încercării de comunicare cu morţii există şi erau de aşteptat, pentru că până la urmă, au de a face cu fundamentele unei comunităţi şi necesitatea de a avea coerenţă socială în timp şi spaţiu. Chiar dacă nu ştim multe detalii despre celebrările de tip Dísablót sau Álfablót, putem specula că ar fi reprezentat, ca in multe alte cazuri, atât o încercare de a menţine vii legăturile sociale, cât şi una de readucere în prezent a originilor mitice întruchipate de figuri ancestrale.
Chiar şi omul modern, în toată simularea lui jucăuşă cu costume şi petreceri, caută într-un fel aproape religios ca prin astfel de evenimente să depăşească imediatul cotidian şi să recupereze acel timp mitic care nu îi mai este atât de accesibil, acel fabulos care, recreat periodic, oferă măcar senzaţia unui sens spiritual.
