Guvernul Brătianu a dorit şi o parte din Basarabia

Istoria trebuie să fie rescrisă pentru a elimina ideologizarea din era apusă în 1989 şi la această muncă s-au înhămat specialiştii în care regimul comunist a investit mult. Astfel, Lucian Boia a lansat o adevărată cruciadă a modificării trecutului în funcţie de propria viziune, formată prin studierea culturii franceze şi a întregii istoriografii mondiale. A lansat multe teze şi cărţile publicate în tiraje generoase au umplut rafturile librăriilor.  

 Oare tot ce scrie un profesor universitar poate să fie adevărat? Referindu-se la problema unirii din 1918, autorul ajunge la concluzia că masele populare nu erau interesate de această problemă şi că a fost o acţiune a elitelor politice. Specialistul uită să precizeze că indivizii de rând au interese personale limitate în orice societate, satele izolate din epocă nefiind pregătite pentru o analiză savantă a situaţiei la nivel naţional şi universal.

Aceasta era sarcina gânditorilor politici de la Bucureşti şi ei au ales calea luptei pentru unirea cu populaţiile româneşti din provinciile austro – ungare. Se mai scrie că a fost neglijată problema românilor din Basarabia şi că ar fi fost bine să nu fie uitaţi. Trecem acum peste lipsa de valoare a unei astfel de interpretări, care nu ţine cont de raportul de forţe din teren. România ar fi trebuit să lupte împotriva a doi coloşi militari pe două fronturi fără să aibă o industrie de armament pe măsură. Basarabenii n-au fost uitaţi şi aceasta este o falsă problemă pentru a diviza cele două ramuri ale poporului român de pe malurile Prutului. Ambasadorul României la Paris cerea în 27 aprilie 1915 recunoaşterea drepturilor asupra Banatului, revendicat de Serbia, şi Bucovina istorică, adică şi partea rutenizată prin colonizările poruncite de Viena. Preşedintele Franţei a fost uimit şi de o altă revendicare a Bucureştiului: şi chiar puţin din Basarabia.

Autorul francez, care nu anticipa atunci ce vor scrie istoricii peste decenii, n-a mai precizat cât însemna acest puţin şi unde era plasat, probabil fiind un teritoriu învecinat cu spaţiul răpit de austrieci. Era greu de imaginat că ţarii ar fi renunţat şi la un metru pătrat din ceea ce luaseră prin tratatul din mai 1812. Rusia avea cea mai numeroasă armată a timpului şi ridica pretenţii la Bucovina slavă, visurile fiind de expansiune în dauna monarhiei dualiste. Parisul, dornic să atragă România în conflict, nici nu dorea să audă de astfel de pretenţii, dar lăsa portiţe pentru tratativele privind implicarea unei noi armate împotriva Puterilor Centrale ce nu cedau în ciuda pierderilor umane şi erau aparent insensibile la lipsurile materiale.

 Guvernul lui Ionel Brătianu, premierul român fiind un prudent negociator într-o epocă presărată cu mari riscuri pentru toate statele atinse de pârjolul mondial, a încercat să mişte ceva şi pentru basarabeni, dar puterile ţării rurale erau reduse şi în raport cu Austro-Ungaria. Istoria se scrie cu armele şi nu contează cine are dreptate într-o problemă de politică externă. Puterea stă la gura ţevii de tun.

Bibliografie minimală

Boia, Lucian, Primul Război Mondial Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Humanitas, Bucureşti, 2014.

Poincaré, Raymond, Au service de la France, Les Tranchées, Paris, Librairie Plon, 1930.

Torrey, Glenn E., România în Primul Război Mondial, Meteor Publishing, Bucureşti, 2014.