Gulaş-comunismul unguresc văzut de la Bucureşti

János Kádár a căutat să construiască un comunism cu faţă umană într-o Ungarie răvăşită de invazia tancurilor sovietice din noiembrie 1956. Liderul maghiar a pus mai presus de toate îmbunătăţirea nivelului de trai şi reconcilierea socială, îndepărtându-se astfel de linia dură a comunismului stalinist. Vizitând Ungaria în primăvara lui 1961, tovarăşii români erau uimiţi şi revoltaţi de măsurile adoptate de Kádár şi de ceea ce ei numeau „ploconeala faţă de mase”.

După înăbuşirea revoluţiei maghiare, în noiembrie 1956, János Kádár a revenit la Budapesta, de la Moscova, cu inima strânsă. Hruşciov pusese pe umerii lui sarcina grea de a reface partidul, de a reconstrui sistemul. Ungaria era zguduită de revoltele anti-comuniste şi anti-sovietice care nu fuseseră lichidate complet la sosirea sa. Industria, aparatul administrativ şi de partid nu mai funcţionau iar toată lumea îl vedea ca pe un trădător. La Naţiunile Unite se formase o comisie însărcinată cu investigarea evenimentelor din Ungaria, iar Imre Nagy, adăpostit la Ambasada iugoslavă, refuza să-şi prezinte demisia. Străzile Budapestei erau pline de moloz, cioburi, sânge.

János Kádár se afla la mijloc, între un popor în faţa căruia nu avea nici un pic de credibilitate şi „prietenii” sovietici, care aşteptau şi cereau de la el o „mână de fier”. Cu toate acestea, perioada lui Kádár este asociată în prezent de mulţi maghiari cu una de prosperitate şi siguranţă. Cum a reuşit însă Kádár această transformare radicală? Simplu:el a înţeles că nu poate guverna exclusiv prin mijloace de forţă şi că trebuie să asigure liniştea cotidiană pentru a merge înainte.

Aşa şi-a dobândit Ungaria prestigiul de „cea mai bună baracă” din lagărul comunist, iar politica sa a fost denumită în general, cu sau fără o notă sarcastică, „gulaş-comunismul”. Un fel de mâncare pe care comuniştii din ţara vecină şi prietenă, România, îl înghiţeau cu noduri. Dovadă stau relatările liderilor comunişti români aflaţi în diferite vizite în Ungaria.Traiectorie încurcată

János Kádár intrase în partid de tânăr. Ca muncitor sărac în Budapesta, el se alăturase în ilegalitate partidului în 1931, iar şase ani mai târziu a suferit şi prima condamnare din partea regimului Horthy, pentru opţiunile sale politice. După eliberare, a continuat să activeze în cadrul mişcării, alături de prietenul şi apropiatul său László Rajk până în 1943, când a fost din nou arestat. Când armatele sovietice au pătruns în Ungaria şi ramura moscovită a lui Rákosi a fost plasată la putere, Kádár a promovat constant pe linie de partid.

Odată cu declanşarea procesului lui Rajk însă, steaua sa a apus, sub norii tulburi ai stalinismului. Rákosi l-a numit ministru de interne, responsabil cu anchetarea şi executarea lui László Rajk. Deşi s-a „achitat“ cu bine de sarcina primită, Kádár n-a scăpat el însuşi de represiune. În 1950 a fost arestat sub acuzaţia că ar fi fost spion al poliţiei în timpul lui Horthy, ceea ce i-a adus o lungă condamnare la detenţie, împreună cu pierderea tuturor funcţiilor pe linie de stat şi de partid.

Moartea lui Stalin l-a salvat, el fiind eliberat în 1954, împreună cu alţi deţinuţi politici, victime ale represiunii staliniste. În toamna lui 1956 a reuşit să ajungă din nou în fruntea partidului, chiar ca secretar general, văzut fiind ca o soluţie de compromis de către Moscova, între radicalul Nagy sau discreditatul Rákosi. Plecarea sa la Moscova la 1 noiembrie 1956 şi intervenţia trupelor sovietice în absenţa sa îl vor plasa pentru mult timp în postura de trădător al revoluţiei.

În urma tancurilor sovietice

Kádár a înţeles foarte bine această situaţie, atunci când a acceptat să se întoarcă la Budapesta pentru a face ordine în urma sovieticilor. De la bun început, el a fost conştient de faptul că nu poate guverna exclusiv prin mijloace de forţă şi că e nevoie să identifice formula unui compromis social care să asigure liniştea cotidiană necesară pentru ca Ungaria să meargă înainte.

Astfel, la 11 noiembrie 1956, Kádár a susţinut un discurs la postul public de radio, în care a insistat asupra importanţei unei implicări cât mai largi în găsirea soluţiilor, indiferent cât de diferite ar fi fost punctele de vedere. În aceeaşi zi, o serie de lideri stalinişti, asociaţi cu Rákosi, au fost excluşi din viaţa politică. Kádár a luat de asemenea măsuri pentru a împiedica deportarea insurgenţilor arestaţi către Ucraina sovietică. Ceea ce urmărea noul lider era pacea socială. Într-un raport către Moscova, Malenkov îl caracteriza pe Kádár drept slab, moale, influenţabil, dar cu spirit de orientare în muncă. Kádár se orienta şi învăţa din mers să-i mulţumească pe sovietici, realizând cât de precară era situaţia sa.

Creşterea nivelului de trai

Kádár a mizat totul pe reconcilierea socială, în limitele permise de Moscova. Îmbunătăţirea nivelului de trai era prioritară pentru el. Încă din decembrie 1956 înfiinţase „comisia Varga“, condusă de reputatul economist maghiar István Varga, însărcinată cu identificarea unor soluţii de îmbunătăţire a situaţiei economice. Comisia Varga şi-a făcut publice primele concluzii în iunie 1957, recomandând măsuri precum creşterea importanţei preţurilor şi a pieţei în economie, înlocuirea instrumentelor administrative în economie cu o politică a taxelor şi dobânzilor. O parte a acestor recomandări au fost implementate, însă temerile de o reformă majoră au făcut ca această implementare să fie doar parţială.

Creşterea standardului de viaţă a presupus mari eforturi economice, în condiţiile în care industria şi agricultura în Ungaria nu produceau suficient pentru a susţine un asemenea nivel de trai. Kádár a fost nevoit să se bazeze pe creditare într-o foarte mare măsură, deseori peste posibilităţile ţării de a susţine asemenea credite. Viitorul era trecut în plan secund;Kádár era mulţumit să ofere maghiarilor traiul pe care şi-l doreau, ignorând consecinţele practice ale acestuia. Când problemele se agravau, Moscova era nevoită să intervină în sprijinul maghiarilor iar aceştia păreau mulţumiţi cu această situaţie.

Confidenţe ca între tovarăşi

Gheorghiu-Dej privea cu interes aceste evoluţii, mai ales prin prisma faptului că deseori maghiarii se plângeau la Moscova de relaţiile economice cu România, despre care afirmau că nu se ridică la nivelul la care se puteau ridica. Ungaria avea nevoie de mari importuri de materii prime pentru a-şi ţine industria pe picioare, dar Dej prefera prelucrarea internă a acestora, care era mult mai rentabilă. Aceste nemulţumiri maghiare se adăugau celor deja existente, referitoare la situaţia maghiarilor din România, precum şi la unificarea Universităţilor Babeş şi Bolyai.

Politica lui Kádár provoca insomnii

În aprilie 1961, Gheorghiu-Dej a făcut o vizită în Polonia, tranzitând Ungaria. Cu acea ocazie, Kis Károly, membru al Biroului Politic, a purtat o discuţie confidenţială cu Dej, în care s-a plâns de greutăţile economice ale Ungariei şi de lipsa de reacţie a lui Kádár în faţa acestora. Iată ce-i spunea Kis lui Dej potrivit unui document amplu publicat în volumul „Minorităţi etnoculturale.

Mărturii documentare. Maghiarii din România (1956-1968)“:„Tovarăşul Kis, după o frază în care făcea aprecierea că situaţia politică în Ungaria este bună, că partidul şi guvernul au simpatia maselor, a început să arate că situaţia economică a Ungariei este foarte grea şi se înrăutăţeşte în continuu. A exprimat serioasa sa îngrijorare pentru această situaţie şi mai ales pentru faptul că o parte a tovarăşilor din conducerea partidului nu vor să ia în mână serios această problemă şi nu sprijină pe tovarăşii care sunt preocupaţi de redresarea situaţiei economice şi vin cu studii şi propuneri realiste în acest sens. Tovarăşul Kis a repetat de mai multe ori că dânsul este atât de preocupat şi frământat de situaţia economică dificilă pe care o are Ungaria, cât şi de perspectivele ei de înrăutăţire, încât nu poate dormi nopţi întregi din această cauză“.

„Nu te poţi atinge de drepturile câştigate“

Potrivit lui Kis, o mare problemă în Ungaria consta în dezinteresul şi demagogia conducerii de partid. Cei mai mulţi membri ai Biroului Politic, admitea el, nu sunt interesaţi în soluţionarea problemelor de fond, ci în găsirea unor subterfugii, a unor soluţii temporare. Principala lor preocupare era cum apăreau în ochii oamenilor muncii. Kis mai adăuga:„La tramvaiele şi autobuzele din Budapesta statul acoperă anual un deficit de circa 210 milioane forinţi, iar atunci când s-a venit cu propuneri pentru a se lichida cu acest deficit, sau cu o parte din el, s-a răspuns cu argumentul că «nu te poţi atinge de drepturile câştigate».

Mai mult decât atât:„În loc de a lua în mână serios problema situaţiei economice, de a studia şi lua măsuri corespunzătoare pentru lichidarea fenomenelor îngrijorătoare care există în multe sectoare ale economiei, orientarea unor tovarăşi este să ceară un nou credit în materii prime de la Uniunea Sovietică în valoare de 250 milioane ruble şi amânarea cu trei ani a plăţii creditelor luate în 1956 şi după 1956“.

Intrigaţi de educaţia religioasă

În mai 1961, Alexandru Sencovici, ministrul industriei uşoare în guvernul Maurer, a condus o delegaţie economică în Ungaria, de unde s-a întors cu impresii similare celor relatate de Kis Károly lui Gheorghiu-Dej. Pretutindeni, precauţia regimului Kádár faţă de societate era vizibilă.

Absenţa „spiritului revoluţionar“ şi atmosfera destinsă din punct de vedere politic îl surprindeau pe Sencovici. Întors acasă, acesta a întocmit o notă informativă adresată lui Gheorghiu-Dej, în care îşi prezenta impresiile:„Ne-am dus într-o mare biserică romano-catolică din oraşul Estergom. În biserică am văzut vreo 40-50 de copii. Am devenit curios. M-am dus să văd ce se întâmplă. Când m-am oprit într-un loc, educatorul s-a uitat tare supărat la mine spunând:«Uitaţi-vă la inscripţie!». Inscripţia era alături de mine, pe o masă:«Nu ne deranjaţi. Oră de educaţie». M-am făcut că nu pricep. La urma urmei, nu toată lumea este obligată să cunoască limba maghiară şi am rămas pe loc mai departe. Între timp a sosit şi adjunctul ministrului lângă mine. Atunci educatorul s-a supărat, a ridicat tăbliţa, şi a trântit-o pe masă:«Nu vedeţi? Nu ne deranjaţi. Este oră de educaţie!» Am spus tovarăşului adjunct să vină prin spate şi să asculte. Este posibil că dădea o educaţie normală, că se vorbea despre această biserică din punct de vedere istoric, când a fost fondată, de către cine, etc. Dânsul mi-a mărturisit însă că s-a dat copiilor o educaţie pur religioasă. Este curios, scot copiii din şcoală în masă şi le dau o educaţie, în văzul tuturor în biserică, cu conţinut complet religios, reacţionar“.

Diferenţe frapante

Alexandru Sencovici se arăta revoltat şi de o altă chestiune:„După părerea mea şi a delegaţiei întregi, munca sindicală este slabă. Articolele la gazetele de perete, o bună parte ce am văzut, nu erau scrise de către muncitori ci de redacţie, probabil de către responsabilul cu agitaţia şi propaganda, neiscălite. Foarte puţine articole am văzut să fie iscălite de muncitori. Propaganda în scris, lozincile, aproape inexistente.

La o mare întreprindere pe care am vizitat-o, aşa-zisa «filatură blindată», fără ferestre, pe pereţii coridoarelor erau pictate tot felul de aspecte din viaţa întreprinderii şi a muncitorilor. Aici am remarcat ceva şi nu m-a putut abţine să nu spun. Se arată într-un pasaj o plajă – «oamenii muncii la odihnă».

Oricât de mult vrei să-ţi baţi joc de un burghez care este la odihnă, că este gras de 200 kg, dar bărbatul de pe plajă avea o mutră de idiot, mai repede un porc de 400 kg, şi alături de el o femeie parcă scoasă dintr-un bar sau o casă de toleranţă americană. M-am oprit, am adunat pe toţi în jurul meu şi le-am arătat că aceasta înseamnă nu «cum petrec oamenii muncii la odihnă», ci pur şi simplu – «batjocorirea oamenilor muncii la odihnă». Ei trec pe lângă aşa ceva ca pe lângă lucruri neînsemnate, doar suntem în Europa Centrală…“.„Unde e criticaşi autocritica?“

În timpul vizitei, nenumărate chestiuni l-au deranjat pe Alexandru Sencovici, ministrul român al instriei uşoare, dar parcă niciuna atât de mult ca şi „ploconeala faţă de mase“, cum numeşte el respectul acordat muncitorilor:„Am stat de vorbă cu tov. responsabil cu munca sindicală. Am putut constata că munca pe această linie este slabă. Oamenii nu cunosc aşa cum trebuie conţinutul muncii sindicale. Este imens de mult formalism;totul merge pe «vă rog frumos, şi încă o dată vă rog frumos» – ca nu cumva să se jignească unul pe altul. Din partea organelor superioare se simte oarecare ploconeală faţă de mase. Umblând cu o serie de tovarăşi adjuncţi, de la unul nu am auzit să intervină vreodată cu un cuvânt critic pe adresa oamenilor sau muncitorilor. Totul este bine, în ordine, la locul lui;servus, servus, ce mai faci, kerlek olaşon, te rog supus, cum te serveşti de sănătate“.

Recunoaşterea maselor, căutată

Potrivit rezumatului vizitei făcut de Sencovici, „nu există poziţie de luptă, poziţie critică;aproape toţi fug după părerea bună altora sau îndeosebi a maselor. Este greu de formulat, dar simte omul cum oameni cu o anumită răspundere caută să fie toleraţi, să fie susţinuţi de mase. Aproape la fiecare întreprindere, după vizită, am făcut mici consfătuiri, unde foarte pe scurt am scos în evidenţă părţile pozitive, ce am văzut, realizările lor, am mulţumit frumos de primire, că ne-au ajutat aceste lucruri. În acelaşi timp, într-o formă mai frumoasă, mai politică, în stilul în care am învăţat noi de la partidul nostru, am spus părerea despre părţile negative ce am văzut. Nu s-a întâmplat nicăieri ca să nu ne dea dreptate.“ 

Surprinderea lui Sencovici faţă de situaţia din Ungaria e edificatoare. Gheorghiu-Dej păstrase o linie politică destul de dură, cu toate măsurile sale de distanţare faţă de Moscova. Destinderea şi îmbunătăţirea nivelului de trai, chiar şi în anii următori, când vor deveni mult mai pronunţate, au reprezentat în permanenţă doar o iniţiativă plecată de sus în jos şi păstrată sub control. Sencovici întâlnise în Ungaria un model social cu care nu era obişnuit şi pe care nu-l putea înţelege:el gândea în termeni „revoluţionari“.

Pentru el, ca şi pentru Gheorghiu-Dej, respectarea societăţii şi a nevoilor acesteia nu însemnau decât „ploconeală faţă de mase“. Aceasta reprezentase însă soluţia lui Kádár la problemele de legitimitate cu care se confrunta regimul său. Cu siguranţă, dacă s-ar fi aflat în locul lui Kádár, Gheorghiu-Dej ar fi căutat cu totul alte soluţii…