Furtul moaștelor Sf. Dimitrie Basarabov

Deși publicate în rubrica intitulată Genealogie, rândurile de față aduc o notă diferită în seria articolelor istorico-genealogice de până acum. Ideea mi-a venit de la un dosar cu documente privitoare la publicistul Petre Ciorăneanu (1870 - 1932), pe care strănepotul său prin alianță, scriitorul Andrei Brezianu, mi l-a dăruit în vara anului 2008. Il descoperise făcând ordine în vasta arhivă rămasă de la tatăl său, cunoscutul istoric și critic de artă Barbu Brezianu, a încetat din viață în acest an.

Printre hârtiile rămase de la Petre Ciorăneanu, fost prefect de Prahova și prefect al Poliției Capitalei sub ocupația germană din vremea Primului Război Mondial, de asemenea fost director al ziarului Dreptatea, se află și două documente de pe vremea când conducea poliția bucureșteană. Ele aduc lămuriri directe asupra unui fapt cunoscut, dar totuși oarecum neclar, pe care Stelian Tănase l-a evocat nu demult într-o interesantă emisiune de sâmbătă seara din seria “București strict secret”: furtul moaștelor Sf. Dimitrie Basarabov de la Mitropolie, în 17 februarie 1918. Un an atât de complicat – și fast – pentru români a înregistrat și un atare eveniment care nu este de trecut doar la rubrica “faptului divers”. Redau mai jos documentele, scrise de mână și emise de mitropolitul primat Conon Arămescu Donici (1912 – 1919), dar înainte de aceasta, câteva precizări.

Sfântul Dimitrie Basarabov

Sărbătorit în 27 octombrie, Sf. Dimitrie Basarabov sau „cel Nou” – după cum este de asemenea cunoscut –, pentru a se deosebi de Sf. Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, este patronul Bucureștilor din ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea. Unele coincidențe simbolice sunt semnificative: vechiul Sf. Dimitrie, sărbătorit în 26 octombrie, a fost și este, după cum este cunoscut, ocrotitorul celui de-al doilea oraș din Imperiul Bizantin, Salonicul. Fie amintit și faptul că întâistătătorul bisericii ortodoxe române poartă titlul onorific de “locțiitor al scaunului Cezareei Capadociei“: este vorba așadar de aluzii foarte clare la moștenirea Imperiului bizantin, pe care Țările Române – alături și de alte state din Europa de Răsărit – au dus-o mai departe.

Numele satului de origine al sfântului celui nou – Basarabov, de pe valea Lomului, în Bulgaria – pune, de asemenea, pe gânduri. Ce coincidență ca tocmai sfântul ocrotitor al capitalei unui principat condus tradițional de dinastia Basarabilor (sau “Băsărăbeștilor”) să fie originar tocmai din satul “Basarabov”, aflat la sud de Dunăre, așadar pe teritoriul fost al Imperiului bizantin și apoi al Țaratului vlaho-bulgar!

După cum se spune în viața sfântului, consfințită oficial de Biserica ortodoxă română, “și străbătând vestea prin toate părțile dimprejur despre aflarea sfintelor moaște ale lui Dimitrie, a ajuns și la urechile domnului de la București [nu este menționat numele acestuia], care îndată a trimis preoți și boieri ca să aducă moaștele Sfântului Dimitrie în Valahia și să le așeze în biserica domnească. Deci, mergând trimișii domnului în satul Basarabov, au luat moaștele sfântului și au purces cu ele ca să le aducă în Valahia. Ajungând cu dânsele până aproape de un sat care se cheamă Ruși [subl.mea], au stat sfintele moaște la o fântână și de acolo sfântul n-a mai vrut a merge mai departe” [1].

Sunt trei elemente care țin de lumea slavo-rusă în legătură cu istoria moaștelor acestui sfânt de însemnătate deosebită pentru istoria românească: numele satului de obârșie, cu terminație slavă, localitatea amintită mai sus – Ruși – și faptul că tocmai generalul rus Piotr Saltîkov a fost cel care, în contextul războiului ruso-turc din 1768 – 1774 – a adus moaștele sfântului în Țara Românească. Voia de fapt să le ducă în Rusia și la rugămintea unui român, Hagi Dimitrie – așadar a unui purtător tocmai al prenumelui sfântului – acestea au fost dăruite catedralei metropolitane din București.

La aceasta se adaugă – coincidență sau nu – aluzia dinastică: pe de-o parte, Sfântul Dimitrie – poate vlah din zona de nord-vest a Bulgariei – era originar din satul Basarabi (traducerea românească a lui “Basarabov”), toponim devenit celebru prin complexul de bisericuțe rupestre dintr-un alt sat Basarabi, cel din Dobrogea; pe de altă parte tocmai generalul Piotr Saltîkov este legat de povestea aducerii moaștelor sfântului, aceasta în împrejurările în care multe indicii duc la concluzia că țarul Pavel I era fiul Ecaterinei a II-a cu unul dintre favoriții ei, contele Saltîkov [2], ceea ce face ca Romanovii din secolele XIXXX să fi fost pe linie masculină de fapt urmașii familiei Saltîkov. După cum este bine cunoscut, ca urmare a păcii de la Kuciuk-Kainargi, Principatele aveau să iasă de sub tutela monopolului comercial otoman și urmau să intre din ce în ce mai mult în sfera de influență și de interese a Rusiei.

Aducerea moaștelor Sf. Dimitrie Basarabov la București exprimă simbolic această schimbare treptată de statut și de orientare a Țării Românești și a Moldovei, evocând totodată și concurența subînțeleasă dintre întinsul imperiu de la Răsărit și micile, dar ambițioasele principate de la Dunăre, întru ducerea mai departe a tradiției bizantine. Această rivalitate simbolică avea să marcheze în mod definitoriu – deși nu explicit – istoria românească a ultimelor două secole.

Februarie 1918 – furtul moaștelor de la Mitropolie

Revenind la faptele petrecute în februarie 1918, cele două documente vin să îndrepte puțin chiar prezentarea oficială făcută de biserică acestui eveniment. În viața Sfântului Dimitrie Basarabov se spune că “în timpul ocupației germane din primul război mondial, câțiva bulgari cu o mașină au furat moaștele Sfântului Dimitrie din catedrala Mitropoliei din București, cu scopul să le ducă peste Dunăre, în țara lor. Dar sfântul n-a voit să părăsească România. De aceea, toată noaptea bulgarii, prin minune, au înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit șoseaua care duce la Giurgiu, ca să treacă Dunărea. Dimineață au fost prinși, iar sfintele moaște au fost aduse în catedrală” [3].

Cum au stat lucrurile în detaliu, vedem în cele două documente reproduse mai jos. La acestea se adaugă o însemnare a lui Alexandru Marghiloman din care aflăm locul unde au fost prinși cei care furaseră moaștele. Liderul conservator nota la 18 februarie 1918: “Moaștele lui Sf. Dumitru s-au găsit. O oprire a automobilului a silit pe hoți să puie coșciugul într-o căruță și au putut fi astfel prinși la Daia, lângă Călugăreni. Horstmann îmi spune că Mareșalul [von Mackensen] a fost furios când i s-a anunțat răpirea și că ieri toată ziua a arătat o foarte mare nerăbdare. Va fi sever cu cei 18 sau 20 de bandiți, cari au fost arestați” [4].

Furtul moaștelor a avut loc la câteva zile după numirea – la începutul lunii februarie 1918 – a lui Petre Ciorăneanu ca prefect al poliției Bucureștilor [5], funcție în care i-a succedat istoricului de artă Alexandru Tzigara- Samurcaș, aflat în bune relații atât cu Palatul Regal cât și cu ocupanții germani. Să fi profitat oare răpitorii moaștelor de această schimbare de conducere în fruntea poliției Capitalei? De asemenea, ne putem întreba dacă faptul că acest eveniment a avut loc cu câteva zile înaintea încheierii păcii de la Buftea, are vreo semnificație. Au acționat bulgarii doar de capul lor, revendicându-și-l pe Sf. Dimitrie Basarabov ca fiind bulgar? Pe de-o parte moaștele lui se aflau însă în București de aproape o sută cincizeci de ani și pe de alta era poate vlah. Se știe însă că după 1913, când sudul Dobrogei a fost alipit la regatul român, relațiile româno-bulgare s-au deteriorat într-o anumită măsură, iar episoadele cu raidurile comitagiilor bulgari sunt cunoscute. Au fost sau nu implicați nemții în această răpire a moaștelor?

În aparență nu și atât scrisoarea mitropolitului primat Conon către feldmareșalul August von Mackensen (foto) cât și deznodământul poveștii – prinderea hoților din ordinul acestuia – acreditează mai degrabă neimplicarea ocupanților în răpire. Mitropolitul primat Conon Arămescu Donici a fost acuzat de “colaboraționism” cu autoritățile germane, ca și alți demnitari și intelectuali rămași în București. Prezenței lui aici i se datorează însă, în bună măsură, recuperarea moaștelor patronului Bucureștilor care altfel cine știe ce soartă ar fi avut.

Documentul nr.1

“Copie după urgenta intervenire a Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Primat D.D.Dr.Konon Ar.Donici, către Excelența Sa D-nul General Feld-Mareșal Von Mackensen, privitoare la jefuirea sicriului cu Sfintele Moaște ale Sfântului Dimitrie din Biserica Catedrală a Sfintei Mitropolii.

No 168. – 17 februarie 1918.

Excelența Voastră,
Avem mare durere sufletească de a vă aduce la cunoștință că astă-noapte 17 ale curentei, s-a jefuit Biserica Catedrală a Sfintei noastre Mitropolii, ridicându-se cu forța sicriul cu Moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie, dimpreună cu toate odoarele ce se aflau într-însul. Faptul s-a întâmplat că o trupă de ostași bine înarmați prezentându-se la orele 2 noaptea și operând până către orele 3 – 4, mai întâi au înlăturat pe sergentul de serviciu din curte, ținându-l la o parte și au forțat ambele uși ale Bisericii Catedrale, apoi, servindu-se de instrumente puternice, au spart geamurile de la intrare, au năvălit spre altar, au ridicat cu forța prețiosul sicriu cu Sfintele Moaște, cu tot ce se afla acolo; după care au plecat din Biserică, cu toate cele jefuite și s-au transportat cu totul la automobilul pe care [îl] aveau îndosit și anume pregătit și plasat jos în dosul Mitropoliei, pe o stradă laterală și întunecoasă și astfel automobilul a dispărut, – încotro nu se știe. Prin această nemaipomenită și nocturnă jefuire a Catedralei Sfintei noastre Mitropolii, s-a comis cel mai odios fapt de către un număr de până la 20 soldați (bănuiți bulgari), înarmați, cari, după un plan anume pregătit prădând Biserica, au lovit atât în interesul Bisericii noastre ortodoxe, cât și în credința și interesele poporului român, carele nu poate fi vinovat cu nimic. Deci, Excelența Voastră, cu mare durere sufletească aducându-le acestea la Inalta-Va cunoștință și în credința că Biserica și Religiunea Ortodoxă sunt protejate prin toate tractatele de la Haga, etc. și cunoscând Inaltele Sentimente ale Majestății Sale Impăratului Germaniei, Noi Vă rugăm stăruitor ca să binevoiți a ordona să se ia cele mai urgente măsuri și să se oprească pe drum călătoria Sfintelor Moaște, oriunde vor fi, urmărindu-se toți ostașii vinovați, binevoind a dispune reînapoierea sicriului cu Sfintele Moaște și tot avutul lor ca să stea nestrămutate în Catedrala Sfintei Mitropolii a Țării, Sfântul Dimitrie fiind însuși Patronul Capitalei București. Al Excelenței Voastre cu tot dinadinsul rugător pentru interesele Bisericii noastre, dorindu-vă de la Dumnezeu sănătatea și pacea așteptată de către toată lumea mult îndurerată.
(ss)    + Konon
Mitropolit Primat”

Documentul nr.2

“No 169, 17 feb.918

Proces verbal
Prin care se constată că:
Astăzi 17 febr. st.n./ 4 stil vechi a.c. spre ziua duminicii, s-a jefuit Biserica Catedrală a Sftei noastre Mitropolii, ridicându-se cu forța sicriul cu moaștele Sftului Cuvios Dimitrie, dimpreună cu toate odoarele ce se aflau într-însul. Faptul s-a întâmplat astfel, după mărturisirea sergentului de pază, că mai întâi a venit la acesta un soldat străin înarmat, cerându-i să meargă cu el, spre a-i arăta unde este spitalul bulgăresc; iar sergentul de pază, răspunzându-i că nu poate părăsi postul, fiindcă așteaptă revizia șefului său, soldatul străin l-a împins să meargă înainte și astfel s-a dus cu el până la poarta din dos, într-o stradă laterală și întunecoasă, unde se afla așteptând un automobil. După aceea serg. de pază oprit aci de sold. străin arătat mai sus, a văzut venind dinspre automobil un număr de soldați (15 – 20) înarmați, care se ridicau în sus spre catedrala Sf. Mitropolii. Mai târziu, după o jumăt.de oră, spune sergentul nostru de pază, ce fusese ținut sechestrat, a văzut același grup de soldați, pogorându-se dinspre biserică și care aduceau ceva greu la automob. iar după aceea plecând cu automobilul, au dispărut în întunericul nopții. Serg. de pază, lăsat liber de către sold.care-l ținuse s-a reîntors la catedrală, ca să vază ce s-ar fi putut întâmpla (cam pe la ora 2 ½ - 3) și observând că ușile bisericii era[u] sparte și deschise în lături, serg. a mers imediat ca să dea știre la Marele Ecleziarh, dinpreună cu servitorii Catedralei. De unde se vede că procedarea tâlhărească trebuie să fi urmat astfel: După forțarea și deschiderea ușilor Bisericii, soldații vor fi năvălit spre altar, au ridicat cu forța prețiosul sicriu cu Sf. Moaște și cu tot ce se afla acolo; după aceea au plecat din Biserică la toate cele jefuite, până la automobilul care-i aștepta, – și de acolo au pornit încotro nu se știe. Deci Noi constatându-le toate acestea cu mare durere sufletească, le consemnăm în acest proces-verbal și în credință că Biserica și Religiunea Ortodoxă sunt protejate prin toate Tratatele de la Haga etc. și cunoscând Înaltele Sentimente ale Majestății Sale Împăratului Germaniei, rugăm ca Înaltele Autorități Militare să binevoiască a ordona ca să se ia cele mai urgente măsuri și să se oprească pe drum călătoria Sftelor Moaște, oriunde vor fi, urmărindu-se toți ostașii vinovați; spre a se reînapoia sicriul cu Sf. Moaște și tot avutul lor, ca să se stea nestrămutate în catedrala Sf.Mitropolii a Țării, Sf.Dimitrie fiind însuși Patronul Capitalei București de sute de ani. Drept care s-a încheiat acest procesverbal, în trei exemplare, din care unul se va înainta onor. Minist.al Cultelor, al doilea Dlui Procuror General și al treilea va rămâne în Cancelaria Sf.Mitropolii. La aceasta se anexează o copie după adresa cu No 168 din 17 feb.918, trimisă Excelenței Sale Dlui General Feld Mareșal von Mackensen, pentru știință și spre cele de cuviință.
(ss)  I. Konon. Mitropolit Primat
Director Econom (ss) G.I.Gibescu”

NOTE

1 Viețile sfinților pe luna octombrie, ediția a II-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, pp.334-337.
2 La această idee trimit și lecturile țarului Nicolae al II-lea, amintite în fragmentele sale de jurnal, publicate în “Historia”, nr.pe luna octombrie.
3 Viețile sfinților pe luna octombrie, p.337.
4 Alexandru Marghiloman, Note politice 1897 – 1924, vol.III: 1917 – 1918, București, Editura Institutului de Arte Grafice <

5 Ibidem, p.331.