FOTO România în Războiul Rece al caricaturilor

Încorsetat în ideologia sovietică şi în tensionatele relaţii dintre Est şi Vest, discursul comunist a căutat o formă de propagandă fină şi pe înţelesul maselor. În acest demers, desenul satiric s-a dovedit a fi nu doar un instrument util, ci mai ales unul subtil, de manipulare a celor mulţi, de vreme ce avea acces la emoţiile, sentimentele şi prejudecăţile populaţiei. Grafica ideologizată şi-a jucat, astfel, rolul ei, bine stabilit, în lupta dintre Binele comunist şi Răul capitalist.

Distrugerea României monarhice, dizolvarea pluripartidismului şi racordarea la politica internaţionalistă a P.C.U.S. au permis regimului comunist din Republica Populară Română să experimenteze de la bun început alte senzaţii tari – Războiul Rece. Nu a existat o escaladare graduală a tensiunilor Est-Vest ci, sub călăuzirea „înţeleaptă” a „specialiştilor” sovietici, Bucureştiul a plonjat în oceanul agitat al noilor relaţii globale, reformulate sub semnul maniheismului. Într-un asemenea context, o dispută culturală, civilizaţională şi valorică se ducea în paralel cu tensiunile politice şi militare. Cum prestigiul nu mai putea fi obţinut pe câmpul de luptă din pricina riscu­rilor de catastrofă mondială, propaganda devenea vârful de lance în confruntarea dintre cele două blocuri.

(Desenul satiric de sus, „Nu vei ucide copiii noştri!”, trimite la tendinţele agresive ale americanilor)

La scurt timp după un război cald, când generalii, trupele şi armamentul se aflau în prim-plan, a venit vremea altor detalii să dicteze eficienţa bătăliilor. Premisele, regulile şi asigurarea succesului în conflictele internaţionale au fost stabilite de ideologi, de politicieni, experţi în propagandă şi mass-media. Principalele „arme” ale acestui duel planetar deveneau discursurile, textele, articolele, imaginile, audio-vizualul şi orice invenţie care avea acces direct la emoţiile, sentimentele şi opiniile oamenilor. Manipularea ideologică din timpul Războiului Rece prelua experienţa perioadei interbelice, o rafina, o extindea şi încerca să o facă mult mai utilă sistemului totalitar.

Caricatura – formă de manipulare colectivă

Acest cadru general a permis afirmarea caricaturilor politice ca instrumente ale persuasiunii politice. Dacă, pe de o parte, P.C.R. iniţiase o campanie de îndoctrinare a poporului, cu metode brutale, pe de altă parte, utilizarea umorului şi a satirei grafice promova o tehnică mult mai umană şi mai subtilă în jocul propagandistic. Se considera că aceia care dezvoltau rezistenţă sau opacitate la schimbarea politică puteau fi seduşi mai uşor prin apelul la ironii, la ridiculizare şi la  creionarea amuzantă a unei realităţi false, construită după dorinţele comuniştilor. Imaginile puteau transpune idei abstracte în situaţii concrete şi mesaje simple. Puteau spune cititorilor cum să gândească şi cum să recepteze o analiză politică:amuzaţi, empatici, furioşi, temători. Sub bombardamentul persuasiv al graficii umoristice, doctrinarii P.C.R. aveau şanse mai mari să modeleze opiniile populare, să creeze judecăţi de valoare, să stigmatizeze sau să propună falşi idoli.

Click aici pentru galerie foto cu desenele şi caricaturile satirice făcute la adresa Vestului

Regulile nu erau complicate, mai ales pentru o populaţie care, în mare parte, avea o educaţie precară. Mesajele, deşi deformate, trebuiau să fie simple şi clare. Tocmai de aceea, caricaturile politice foloseau aluzii şi sugestii, construiau stereotipuri, arogându-şi dreptul de a distorsiona şi persifla. Provocând râsul social, distractiv şi ofensator totodată, caricaturile indicau care era imaginea unei ţări în imaginarul alteia. Caricaturile din „Scânteia” anilor ’50 arată cum putea fi greşit interpretată realitatea internaţională. Clamând dezvăluirea adevărului, aceste instrumente de convingere în masă instaurau o lume a minciunii. Această nouă lume, construită în imaginar, nu era nicidecum una paşnică. Trecând dincolo de critică şi ironie, propaganda prin imagini instaura violenţa culturală, ura faţă de presupuşi rivali, intenţia imediată de a declanşa ostilităţi reale pentru exorcizarea unui închipuit Rău planetar.

Mesaje violente, diabolizarea inamicului

Frecvenţa caricaturilor politice în paginile ziarelor şi revistelor din România comunistă, existenţa unor expoziţii itinerante şi a unor albume întregi cu desene ideologizate arată că nu era vorba de o propagandă „umanizată”, dimpotrivă. Într-o lume sumbră, a alimentelor pe cartelă şi a puşcăriilor politice, satira grafică avea şanse mari să mai descreţească frunţile şi să favorizeze o facilă absorbţie a mesajului propagandistic.

(„Ţinta noastră este pacea”.  În caricaturi, Vestul era agresorul militar, politic şi financiar al Estului, complotând la începerea unui nou război)

Ea construia emoţional mituri, acolo unde raţiunea le refuza. Întărea convingeri, stimula prejudecăţi şi, ridicând ignoranţa culturală la rang de virtute, organiza şi direcţiona ostilitatea faţă de adversarii externi, aproape necunoscuţi pentru cei mulţi.În final, prin aceste tertipuri, partidul se legitima înaintea oamenilor, „deconspirând” faţa hâdă a perfizilor capitalişti, care unelteau contra poporului. Înaintea unor agresori atât de insistenţi, P.C.R. şi Uniunea Sovietică îşi construiau, agresiv, statutul de apărători ai proletarilor.

Mediul general a permis această desfăşurare, Războiul Rece evidenţiind legătura dintre mesajul politic şi mecanismele umorului vizual. Practic, caricaturile româneşti de la începutul perioadei postbelice, copiate ca stil după cele sovietice, apar ca nişte entităţi aparte. Ele nu aveau ca scop doar a stârni ilaritatea, ci şi de a întreţine o aversiune permanentă faţă de Occident. Prin imagini amuzante erau consolidate idei promovate anterior de comunişti, cu ajutorul unor formule mai sobre. Îmbinându-se critica politicii internaţionale cu cea socială, Vestul era reprezentat ca agresor militar, politic şi financiar al Estului. Astfel, desenele umoristice direcţionau subtil agresivitatea maselor, construind o psihoză naţională care a persistat în epocă.

(„Fata Morgana”.  Statele Unite ale Americii sunt „cămătarul mondial”, controlând lumea prin intermediul finanţelor lor)

Evident, această practică ne permite să înţelegem frânturi din cultura politică a acelei perioade şi să identificăm o parte din mijloacele utilizate pentru construirea noii identităţi socialiste. Abandonând o parte consistentă din tradiţii şi din specificul naţional, noua identitate, forjată pe scheletul sovietic-internaţionalist, se contura din mers, prin impulsuri predominant negative, care constau în diabolizarea inamicului şi susţinerea aşa-zisei superiorităţi a comunismului.

Tema principală:antiamericanismul

Cititorul „Scânteii” era intoxicat cu imagini sarcastic-umoristice, în care constatăm recurenţa obsesivă a unor teme îndrăgite de propaganda P.C.R. Pe această repetare se baza, de fapt, persuasiunea vizuală. Tema dominantă a tuturor caricaturilor de tip sovietic, care denigrau spaţiul rival, era antiamericanismul. Prin extrapolare, Statele Unite reprezentau Vestul, încarnând cu succes duşmanul universal. America apărea în diverse roluri, doar din cele cu nuanţe horror:dominator al Europei, agresor al statelor tinere, instigator la război, cămătar mondial, partener viclean, călău sângeros. Prin repetarea la nesfârşit a acestor sugestii, antiamericanismul era mai mult o transpunere a naţionalismului sovietic/estic, precum şi o modalitate de respingere a modernizării şi a capitalismului.

(„Suntem uniţi, uniţi, uniţi!”  Sub soarele-dolar, se fac şi se desfac alianţe, se vând şi se cumpără loialităţi)

Redundanţa temelor legate de America nu era întâmplătoare, propaganda dorind să puncteze o alteritate decisivă, cu o maximă diferenţiere între „noi” (esticii) şi „ceilalţi” (vesticii). Construită pe o antiteză extrem de severă între Binele comunist şi Răul capitalist, alteritatea trebuia indicată total, violent şi deschis. Aşadar, ce faţete ale duşmanului erau sugerate românilor? Predominau:inamicul-criminal, inamicul-torţionar, inamicul-aducător de moarte, inamicul-bancher oneros. Prin idei simple şi brutale, strecurate în ­prim-planul desenelor, caricaturiştii încercau să demitizeze atuurile adversarilor şi, în acelaşi timp, să le accentueze viciile.

SUA:Statuia Libertăţii cu bâtă, lup cu svastică, Uncle Sam pe poziţie de forţă

Se începea printr-un atac dur la adresa valorilor occidentale. Acestea erau minimalizate, deformate, deconspirate şi acuzate de ipocrizie, meschinărie, falsitate. Astfel, Statuia Libertăţii e înlocuită cu imaginea unui membru al Ku-Klux-Klanului, care, în loc de torţă luminoasă, poartă o bâtă, simbol al represiunii. La rândul ei, democraţia vestică este patronată de un lup cu svastica pe mânecă, înarmat şi el cu o bâtă pe care scrie:„Made in SUA”. În aceeaşi manieră, „Vocea Americii”, simbol al lumii libere, era prezentată ca o reţea de păianjeni furioşi, în timp ce politicienii occidentali au ca obiecte de adoraţie bombe de felurite tipuri şi mărimi.

(„Tito, cap de pod pentru americani”)

Inamicii Estului nu sunt plasaţi pe poziţii egale. De departe, America e un dominator cu mână de fier. În desene, cei ce reprezintă Franţa, Anglia, Germania, Grecia sunt de mai mici dimensiuni decât americanii, mai amărâţi, împinşi de la spate de tutorii lor. Aliaţii sunt plătiţi cu sume ridicole pentru servicii josnice şi forţaţi – aproape contra voinţei lor – să acţioneze contra Estului. În unele imagini, leul britanic apare jigărit şi umil, în altele, lupul american păzeşte democraţia din Anglia, întruchipată de o oiţă inocentă. Frecvente sunt structurile vizuale în care reprezentantul Americii apare în mână cu un bici, dresând leul britanic sau pe conducătorii Franţei, Iugoslaviei şi Italiei.

(„Tito – în loc de un plan cincinal, cinci planuri anuale”;urmare a conflictului acestuia cu URSS-ul, propaganda sovietică (şi, evident, cea română) îl desfiinţează pe Tito, aliatul estic al americanilor. A se vedea şi caricaturile de mai jos, din „Scânteia”)

Inferioritatea aliaţilor europeni faţă de Washington este sugerată în multiple moduri. Statele Unite sunt reprezentate mereu de Uncle Sam sau de preşedintele S.U.A. (ambii în poziţii de forţă şi încredere de sine), pe când Europa de Vest este metonimizată de oameni neputincioşi, cu probleme fizice evidente (premierii englez, francez, italian stau în genunchi sau merg pe sârmă înaintea diplomaţilor americani), sau de o femeie veşnic inferioară bărba­tului, fără veleităţi de emancipare. Doctrinarii Estului intenţionau, aşadar, să realizeze distincţia clară între inamicul principal şi cei secundari. Din acest motiv, statele vest-europene erau uneori menajate, indicându-se astfel posibi­litatea unor negocieri şi a unor înţelegeri cu aceşti adversari secundari. Totuşi, în funcţie de evenimentele zilei, şi aliaţii europeni ai Washingtonului puteau să crească în dimensiuni, devenind ameninţători. Nu puţine sunt situaţiile în care britanicii, francezii şi iugoslavii sunt înfăţişaţi, la rândul lor, drept criminali şi torţionari de frunte.

(„Instrucţie la cataramă”.  Cu explicaţia:„Consilieri militari americani sosesc în Iugoslavia”)

Existau şi alte teme, rulate cu prioritate în grafica umoristică:tema păcii şi a războiului, tema cupidităţii capitaliste, tema perfidiei occidentale şi a purităţii Estului comunist. Caricaturile româneşti încercau să impună câteva stereotipuri de anvergură:democraţia occidentală era una falsă;Vestul se pregătea continuu de război;liderii ţărilor capitaliste erau ori criminali sângeroşi ori cămătari vicleni, care angajau mercenari pe post de călăi;America ­manipula brutal sateliţii săi europeni;exista o conspiraţie mondială anticomunistă, formată din puterea politică (reprezentată grafic de liderii politici), puterea religioasă (papalitatea) şi puterea financiară occidentală (banca, bancherul).

Click aici pentru a vedea o galerie de fotografii cu desene satirice împotriva lui Tito

Obsesia Războiului şi a banului

O altă temă puternic exploatată în caricaturi este cea a războiului. Opoziţia pace-război se mulează pe antiteza Est-Vest. O tabără doreşte „binele” omenirii, o alta, vestică, îndemnând furibund la vărsări de sânge. Mai multe „semne” preluate din registrul militar sunt plasate lângă imaginile occidentalilor. Aceştia poartă mitraliere, sunt însoţiţi de tancuri, sunt îmbrăcaţi în uniforme şi bocanci, oferind cadouri sub formă de bombe. Tot acest arsenal induce ideea că omuciderea face parte din modul de viaţă firesc al lumii capitaliste. Războiul este însoţit de simboluri naziste şi de imaginea morţii. Astfel, occidentalii par să fi adoptat căştile în stil german şi brasardele cu svastică. Ei sunt dotaţi cu pistoale care fumegă şi îşi croiesc drum peste cadavre, cranii şi victime suferinde.

(„Sprijinul lui Tito:capitalistul şi chiaburul”,  unde Tito e reprezentat cu însemnul dolarului pe şapcă, pe epoleţi, pe mâneci şi pe momeala din faţa sa)

Tema cupidităţii este şi ea omniprezentă. Însemnele băncilor occidentale, dolarul, lira sterlină şi Wall Street-ul sunt elemente secundare, dar inteligent plasate în toate desenele. Ele produc impresia că totul e de vânzare, posibilitatea ca unul sau altul să se lase mituit şi să trădeze fiind cumva iminentă. Americanii îşi cumpără aliaţii pe câţiva bănuţi, strecuraţi în palmele întinse, plasează capcane financiare liderilor din Balcani şi din Europa, prind în lanţul dolarilor şi al Planului Marshall pe săracii din Vestul Europei. Chiar şi preşedintele Truman, în rugăciune, are deasupra capului o aură în formă de monedă americană, trădătorul Tito vorbeşte la un microfon al „Vocii Americii”, modelat şi el după semnul $ al dolarului. Personajele din Occident poartă în mapele lor cecuri, iar pălăriile, jobenurile şi hainele sunt imprimate cu acelaşi simbol al dolarului, care îi ridică pe americani la rangul de cămătari mondiali. Astfel, capitalismul este pus la zid, devalorizat, criticat, redus la combinaţii meschine care implică plăţi frauduloase. O imagine brutală indică opinia lagărului „democrat-popular” despre finanţele capitaliste:lira sterlină şi dolarul apar, nu întâmplător, în compania morţii.

Tito-trădătorul, înfăţişat sub formă de şarpe, broască, şobolan

(„Broz-Tito călăul”.  Caricatura e însoţită de o poezioară:„În Beograd sau în Zagreb, /În ani trecuţi rânjeau ustaşii./Acum din nou stau ucigaşii, /Crescuţi pe trupul ţării, gheb”)

După ce valorile Vestului erau demontate, urma defilarea simbolurilor umane care reprezentau lumea liberă. Imaginea ţărilor inamice era simplificată şi echivalată cu prestigiul negativ al unor lideri politici şi militari. Occidentul era simbolizat de premierii Angliei şi Franţei, prezentaţi în situaţii ridicole, de spioni şi soldaţi însemnaţi cu emblema dolarului, de generali americani înarmaţi cu mitraliere, de bancherii de pe Wall Street stând pe saci cu bani şi fumând trabucuri, de un Uncle Sam viclean şi înclinat spre atitudini războinice, de preşedinţii SUA – arătaţi şi ei ca instigatori ai unui nou război mondial. Alături de aceştia stă Papa, care dă o binecuvântare sarcastică tuturor planurilor agresive ale Occidentului.Un tratament mult mai dur primeşte Tito, aliatul estic al Americii. El este decăzut din regnul uman şi prezentat adesea ca un şarpe, broască, şobolan, vietăţi care produc repulsie şi care induc ideea de trădare şi viclenie.

Iar pentru sublinierea inferio­rităţii vesticilor, reprezentanţii acestora sunt înlocuiţi cu imagini de animale şi păsări. Un loc de top ocupă vietăţile care declanşează instantaneu dezgustul:păianjeni, şerpi, broaşte, bufniţe. Invariabil, aceste animale sunt plasate în situaţia de a produce un rău deliberat, sub forma unei agresiuni directe, contra oamenilor simpli şi a ţărilor comuniste. În pielea diferitelor animale apărea cel mai des Tito;dar şi secretarul de stat al SUA, Acheson, era desenat ca o vulpe care saliva lângă teritoriul Chinei;după cum împăratul Hirohito se transforma într-un şobolan care împrăştia ciuma. Figurile animalelor care simbolizează inamicii Estului sunt furioase, încruntate, viclene, menite a declanşa o repulsie. Astfel, toate registrele agre­si­vităţii din imaginarul românesc (subuman, infracţional, tip bestiariu, igieni­zant, funebru) sunt prezente până la cel mai mic detaliu în caricaturile „Scânteii”.