Femeia sovietică văzută de ziariștii români. 1941: Lipsită de grație ca un hamal. 1946: De o eleganță superioară
Printre alte măsuri luate în cadrul a ceea ce s-a numit Războiul Sfînt, Regimul Antonescian a decis trimiterea pe Frontul de Est, ca angajați ai Secției de presă și propagandă a Marelui Stat Major, a unor reporteri și scriitori care să se documenteze și să publice Reportaje de război.
Unul dintre cei mai de succes reporteri de război a fost Constantin Virgil Gheorghiu, autorul a trei volume dedicate Campaniei din Est: Ard malurile Nistrului, Am luptat în Crimeea și Cu submarinul la Asediul Sevastopolului. Ard malurile Nistrului e rezultatul călătoriei făcute de reporter prin Basarabia și Bucovina pînă la Nistru, în urma Armatei Române care trecuse Prutul la 2 iulie 1941. Subintitulat Mare reportaj de război din teritoriile desrobite, volumul a apărut la editura Naționala Mecu în octombrie 1941, cu o prefață de Tudor Arghezi și a cunoscut pînă la finele anului trei ediții.
Printre obiectivele asumate de reporter se numără și descrierea pentru românii din țară, alături de prăpădul lăsat de sovietici după un an de stăpînire, a sovieticului.
Reproduc mai jos fragmente din textele dedicate femeii sovietice:
Constantin Virgil Gheorghiu, 1941: Aceste femei au obrăznicia, realismul și lipsa de grație pe care o au tăietorii de piatră și hamalii
„În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se refugiase, la răpirea Basarabiei, fără să poată lua nimic, s-a instalat un ofițer superior. Soția acestui bolșevic a găsit în garderoba doamnei Alexandrescu o pereche de pantofi argintii de bal. Timp de o săptămînă, nobila comunistă a făcut pe cetățenii din Chișinău să rîdă cu hohote, fiindcă apărea în fiecare seară, la plimbare, pe stradă, de braț cu soțul ei, purtînd pantofii argintii de bal ai doamnei Alexandrescu, cu șosete. Mai tîrziu, cînd pantofii s-au învechit, nobila coloneleasă îi purta și cînd se ducea la piață. Spectacolul era într-adevăr neverosimil de ridicol: să te plimbi pe stradă și să te duci la piață cu șosete și cu pantofi argintii de bal.
Și cu toate că rîdea întregul oraș, coloneleasa era foarte încîntată de pantofii pe care îi găsise. Dar, tot atît de ilar e și faptul că dînsa purta la fel, la bucătărie și pe stradă, rochiile de seară, decoltate și lungi pînă în pămînt, ale doamnei Alexandrescu…
Cazurile acestea erau extrem de numeroase. Ciorapii femeilor noastre nu au știut să-i poarte tinerele bolșevice venite din U.R.S.S.., și multă vreme ele au stat la îndoială dacă aceștia sînt într-adevăr ciorapi sau nu. Majoritatea dintre ele nu au îndrăznit să-i încalțe. (…)
Cît s-au minunat apoi bolșevicii de stofele din care erau făcute hainele noastre și de pînza cămășilor. Li se păreau atît de neobișnuite cămășile noastre bărbătești, încît le purtau femeile pe stradă, ca pe un veșmînt de mare gală. Tot aici aflu că cel mai elegant ciorap de damă, pentru femeile sovietice, era ciorapul negru. Ciorapii din aceia din care poartă elevele în cursul inferior, la școlile secundare, dar bineînțeles mai gros, de obicei de lînă.
Părul femeilor sovietice care veniseră la Chișinău nu fusese atins de mîna vreunui coafor. Femeile purtau părul lung, retezat deasupra umerilor. Și-l retezau singure, la oglindă, cu foarfecele.
Se parfumau însă, toate aceste femei, violent de tare. Parfumul rusesc, făcut din spirt de nouăzeci de grade, are un miros mai mult de rachiu decît de parfum. Cochetele femei bolșevice turnau atîta colonie pe cap, pe haine și pe mîinile lor, încît nici nute puteai apropia de ele. Mai ales că parfumul acesta era înspăimîntător de prost. Colonia frizerilor din orașele de provincie constituie pe lîngă el un articol de mare rafinament.
Pudra era, de asemenea, foarte prețuită de femeile sovietice. Între pudra fabricată în U.R.S.S. și între pudra pe care o întrebuințează femeile la noi nu este însă însă nici o asemănare. Pudra sovietică seamănă însă perfect cu făină integrală, din care se face pîinea de calitatea a doua. Toată pudra sovietică este albă. Alte nuanțe nu are. Și femeile lor așează cîte un strat gros, din această făină albă, în fiecare zi, pe obraji.
Săpunul este de două calități. Calitatea superioară, săpun fin, cu care cochetele sovietice se spală pe obraji, are o compoziție net inferioară săpunului Pisica sau Cheia, care costă la noi șase lei și era întrebuințat numai pentru spălatul mîinilor în casele sărace. Săpunul rusesc care am spus că era, de o calitate inferioară acestuia, costa însă douăsprezece ruble. Rubla e socotită de ruși la patruzeci de lei. După o socoteală elementară, putem vedea că săpunul acesta costa 480 lei bucata.
Dar fiindcă vorbeam despre femeile sovietice, am cerut gazdelor toate relațiile în legătură cu ele. Aflu că nici una dintre comunistele venite la Chișinău – și au fost trimise aici numai comuniste de elită – nu știa să gătească. Nici prin minte nu i-ar fi trecut unei bolșevice să-și petreacă vremea la bucătărie, pregătind o salată sau o supă. Ele mîncau împreună cu soții lor la birt. Nu făceau acasă nici măcar un ceai. (De cafea nici nu mai vorbim. Cafeaua este necunoscută aproape în U.R.S.S. Cel puțin în Basarabia timp de un an, nu a fost întrebuințată decît cafeaua făcută din orz, ovăz și alte cereale prăjite și măcinate)…
Femeile sovietice nu-și creșteau nici copii. Noii născuți erau predați leagănelor și azilurilor de copii.
Dar ce făceau femeile sovietice toată ziua? întreb eu.
Unele erau funcționare, muncitoare sau agitatoare. Soțiile ofițerilor și ale înalților ofițeri ședeau însă toată ziua acasă; citeau ziarul, fumau și mai beau din cînd în cînd cîte un pahar de rachiu sau de vin, așteptînd să se facă ora prînzului și să plece la masă (…)
Una dintre faptele de care am luat cunoștință și care m-a impresionat este că femeia sovietică, educată în doctrina comunistă, nu are absolut nici o asemănare, cît de vagă, cu rusoaicele cunoscute din literatură. Ele sînt lipsite, totalmente, de sentimentalism și de feminitate. Aceste femei întrec în rigiditate pe cei mai aspri masculi. Tot farmecul, tot romantismul și tot misterul femeii slave, cîntat, iubit și blestemat de poeții tuturor veacurilor, e complet absent la femeia comunistă. Aceste femei au obrăznicia, realismul și lipsa de grație pe care o au tăietorii de piatră și hamalii.”
De la această descriere trec cinci ani. Între timp, are loc Lovitura de stat de la 23 august 1944 și dușmanul de moarte de pînă atunci ne devine prieten de o viață. Plecîndu-se de la premisa că tot ce s-a scris în anii interbelici și mai apoi în anii Războiului Sfînt despre realitățile din URSS au fost minciuni propagandistice ordinare, în anii 1945 și 1946, Moscova invită delegații de intelectuali pentru a se convinge la fața locului de Adevărul adevărat despre Uniunea Sovietică și, evident, la întoarcerea în țară, de a scrie și conferința pentru poporul român în legătură cu aceste adevăruri.
Cea mai spectaculoasă delegație a fost cea alcătuită din ziariști, scriitori și directori de la principalele ziare bucureștene care a vizitat Uniunea Sovietică între 2- 19 noiembrie 1946. Toți membrii delegației au scris seriale în ziarele la care colaborau sau pe care le conduceau, seriale transformate de ei ulterior în cărți. Printre cei care și-a transformat serialul în carte se numără și George Călinescu, directorul ziarului Națiunea. La finele lui 1946, el își publică impresiile în serial sub titlul Kiev- Moscova- Leningrad, în ziarul Națiunea. Sub același titlu volumul apare în 1949. Printre altele scriitorul și publicistul se ocupă și de portretul femeii sovietice. La fel ca un alt scriitor și publicist, Constantin Virgil Gheorghiu, în 1941.
Citește și: Top cele mai mari secrete din istoria URSS
Iată cum îi apare lui George Călinescu femeia sovietică în 1946:
George Călinescu, 1946: Femeia sovietică e de o eleganță superioară
„Este femeia sovietică elegantă? m-a întrebat o doamnă. Chestiunea este instructivă și dezvăluie o mefiență. Am fost mereu atent în U.R.S.S. asupra acestei importante laturi care indică felul unei civilizații, privit de neinițiații în unele subtilități de estetică socială cu o mină intrigată. La banchetul oferit de Voks, am ținut să răspund afirmativ întrebării de mai sus, explicînd și de ce. Pe fețele unora din colegii mei români am întrezărit un proces de panică, de altfel ca întotdeauna neîndreptățit întrucît mă privește, fiindcă sînt «un buon nocchiere». Nu mai puțin însă am crezut de cuviință a nu insista asupra unei materii reclamînd conferința și cartea. Voi insista acum. Unii prieteni sovietici cred că au avut sentimentul amabil că exagerez din politețe și am descoperit stînd de vorbă cu niște tinere inteligente că-și fac unele iluzii, la rîndu-le, asupra artei somptuare române. Este cazul de a pune lucrurile la punct.
Țara cu atîtea colonade, cu atîtea candelabre, cu teatre așa ornate, țara care a dat o eroină de roman ca Ana Karenina produce, e de la sine înțeles, un nivel de eleganță superioară. Eroarea noastră este de a crede că eleganța rezultă numai din veșmînt, cînd în realitate ea pornește din distincția personală. Intelectualitatea mai frecventă la femeia rusă, fie și sub forma nebuloasă a unei pasiuni ideologice, are ca rezultantă o ținută supravegheată. Am văzut femei simple, nici una cu uitătură vulgară. (…)
Întîia oară la Kiev, femeile mi s-au părut îmbrăcate uniform și fără alegere. Era ger și zi de lucru și multe umblau îmbrobodite. A doua oară, fiind și Duminică, am avut o imagine schimbată. În U.R.S.S. nu mi s-a părut că prosperă coafura arhitectonică și ondulația permanentă. Femeile tinere își împart părul în trei zone, una mediană pe care o dau peste cap și două laterale, pe care le aruncă peste urechi sau le unesc prin două împletituri subțiri peste creștet. Coafură juvenilă școlărească, și la prima impresie demodată. Eroare! Deschid cîteva jurnale franțuzești și descopăr că la Paris e foarte la modă acest soi de pieptănătură. Seara în drum spre teatru, femeile își pun pe cap un fichu, ca pretutindeni. Fetele își tricotează un capuchon de lînă albă. Pălăriile sînt incerte, ca și la noi, există destul fetru și am reținut un compromis negru între turban și beretă, cu totul timid. În picioare fetele în deosebi pun șosete scurte peste ciorapi. Îmbrăcămintea feminină e tributară materialelor. Se văd de toate: rochii de stofă, taiouri, bluze, rochii de mătase sau dantelă cu destinație mai festivă. Femeile abile studiază o simplificație, o anume linie, punînd-o în valoare cu o broșă, cu un lorgon bine ținut în mînă. Într-un magazin o doamnă bătrînă și petulantă era înfășurată într-o pelerină largă de culoarea muștarului și agita un manșon de blană cu foarte elegantă «miză». Bătrînele doamne au un aer subtil și monden, am avut în față și unele epave. Numărul cel mare de spectatori la teatre împiedică impresia unitară, cu toate astea prin selecție s-ar scoate un număr de femei de o discreție vestimentară desăvîrșită, superioară cu mult toaletei pretențioase în jurul unei figuri triviale. Ceea ce lipsește deocamdată în Uniunea Sovietică este «la haute couture», deși se intenționează promovarea unei mode rusești. Fantezia, excentricitatea, preocuparea de inedit și efect, proprii femeii franceze, nu se văd aici. Nu am avut sentimentul că o femeie ține să șocheze pe semenii săi, să fie o «incroyable». Nu e nici un motiv să se presupună că acest instict feminin nu-și va lua dezvoltarea normală. Acum eleganța feminină sovietică stă pe două principii: moderația și elementul imponderabil.
Mantourile, puțin folosite, sînt sau pe talie sau cloșate cu o cută sau două la spate, sau de un volum lipsit de precisiuni. Dar sînt blănurile care, cu o croială discretă, dau ținută. În special pielea de leopard sau de o imitație în sensul acesta cade foarte bine, combinată cu un capușon și cu șoșoni. Numărul de femei astfel îmbrăcate și de o prezență fină sînt așa de numeroase pe străzi, încît izolate mental de restul trecătorilor ar da un grup foarte elegant. Ucraina exalta costumul național și sub taiorul unei doamen se vedea o bluză brodată. Un bărbat de asemenea avea sub sacou o cămașă națională. O revistă propunea chiar o rochie de seară cu cămașă de crêpe-georgette alb adunată la gît, model pe care într-o variantă îl și purta o doamnă la recepția diplomatică. Însă, America a fost de mult descoperită, și jurnalele franțuzești, mereu cu pretext popular, recomandă o astfel de rochie de seară. Așa dar, moda sovietică nu este, teoretic, solitară.”
Avem mai sus două portrete ale femeii sovietice net diferite. Amîndouă au fost făcute de către scriitori. Amîndouă sunt urmarea unei călătorii oficiale. Amîndouă pretind că sunt adevărate.
Nu pot fi însă amîndouă adevărate.
Le desparte o distanță ca de la cer la pămînt.
Dvs care dintre cele două credeți că e portretul adevărat al femeii sovietice sau măcar mai apropiat de adevăr?
Foto sus: Femei înrolate în Armata Roșie, în timpul celui de-al Doielea Război Mondial (fotografie de V. Krasutskiy, © RIA Novosti archive / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
