⬆

Enigmaticii tolteci şi calea lor spirituală

Grup etnic din Mexicul central pre-Columbian, asociat sitului arheologic de la Tula, Hidalgo, un produs al mitologiei aztece sau o societate ce păstra taine ale înţelegerii cosmice? Civilizaţia toltecă este o enigmă, iar purtatorii ei, cunoscuţi ca bărbaţi şi femei ale înţelepciunii, niste fiinţe obscure, profetice, hrănindu-se dintr-o traditie ezoterică bogată şi dintr-o veche cunoaştere, ce provine din aceeaşi unitate esenţială a adevărului universal tuturor tradiţiilor sacre…

Deocamdată dileme…

Conform tradiţiei, imperiul Toltec ar fi dominat centrul Mexican între secolele 10-12, având capitala in Tollan, situată fie pe situl de la Tula, fie pe locul oraşului Teotihuacan. De altfel, numele de Toltec derivă din numele capitalei, care în idiomul Nahuatl s-ar traduce “Stufăriş”. Termenul de Toltec a fost asociat şi cu intruziunea unor trăsături culturale specifice Mexicului central în sfera de dominaţie mayaşă, fapt petrecut în perioada postclasică a civilizaţiei maya, toltecizată. În sprijinul acestei influenţe vin asemănările izbitoare dintre Tula, Hidalgo şi Chichen Itza.

Totuşi, abordările mai recente ale problemei civilizaţiei toltece oferă o perspectivă mai critică şi interpretativă asupra istoricităţii relatărilor mitologice aztece, care atribuie un alt sens termenului de Toltec. Conceptul de Toltec poate fi interpretat drept un construct mitologic şi filozofic mezoamerican care ar fi putut să se refere la gradul de civilizaţie atins de diferite culturi din perioada postclasică. La popoarele Nahuan Toltec însemna artist, artizan sau întelept, iar toltecayotl artă, civilizaţie sau urbanism. Această viziune susţine ideea că orice centru urban important din Mezoamerica este un Tollan/Tula, iar locuitorii săi tolteci şi că orice descendenţă regală în Mezoamerica postclasică ar întări revendicarea puterii prin apelul la moştenirea toltecă. Adesea relatările privitoare la migraţii menţionează că Tollan era guvernat de Quetzalcoatl, o figură mitică la care vor face apel conducătorii din lumea Aztecă, Quiché sauItza' Maya, precum şi la descendenţa toltecă.

Deşi tradiţia mai sceptică nu neagă difuziunea unor trăsături culturale originând în Mexicul central într-o arie mai vastă, ea tinde să o explice prin dominaţia exercitată de Teotihuacan în perioada clasică şi perpetuarea sa după dispariţia oraşului. Cercetările recente nu mai atribuie toltecilor situl de la Tula, ci încearcă să depisteze apartenenţa etnică prin investigarea altor grupuri, precum Huastecii.

Întrebarea este dacă se poate diferenţia între o civilizaţie toltecă istorică şi modul său de integrare în mitologia aztecă, sau între divinitatea Quetzalcoatl şi regele omonim. O astfel de distincţie este greu de realizat întrucât popoarele mezoamericane însele nu separau faptul istoric de reprezentarea sa metaforic-mitologică. A citi sursele etnoistorice şi a încerca verificarea acestora in teren nu este neapărat o metodă fericită pentru că fundamentarea înţelegerii istoriei mezoamericane pe surse mitologice care surprind nu istoria, ci o reprezentare a sa, poate conduce la interpretări eronate. Procesul invers ar fi mai de dorit, deşi arheologia însăşi are limitele sale de obiectivitate.

Câteva repere istorico-arheologice

Istoria toltecilor începe cu fondatorul Tulei, Chalchiuh Tlatonac, sau cu Mixcoatl (şarpe divin?), care s-a căsătorit conform unor surse cu zeiţa pământului Chimalma, care îi dă naştere celui mai faimos rege, Topiltzin, mai bine cunoscut drept Quetzalcoatl. În 980 acesta urcă pe tron după victoria asupra rivalului Actepanectl. Data naşterii şi a începutului de domnie sunt dăltuite în stâncile de la Cerro de la Malinche, Hidalgo, fiind probabil cea mai veche figură atestată istoric a Mexicului. Regele este însă alungat din Tula de către Tezcatlipoca, iar grupurile de supuşi care îi urmează se stabilesc în Yucatan, El Salvador sau Oaxaca. În secolul al 11-lea o nouă familie regală ocupă Tula, al cărei întemeietor este Matlaxcóchitl(Stăpânul celor 9 flori?) şi care domneşte 44 de ani sub o secetă grea. Ultimul reprezentant, Huemac, este sacrificat zeilor de către duşmani, din pricina cruzimii sale, după care urmează un război civil în care Tula este distrus. Alte versiuni vorbesc despre aşezarea toltecilor în Colhuacan sau Tenuyuca, pe care le-au ţinut în stăpânire până în 1224 şi abia în secolul al 13-lea începe declinul puterii, printre altele şi sub loviturile Chichimekilor.

Toltecii sunt continuatorii culturii Teotihuacan, cel puţin temporal, căci între cele două civilizaţii există disonanţe:teotihuacanii trăiau sub semnul divinităţii, consacraţi ritualurilor, iar toltecii, deşi beneficiau şi ei de o spiritualitate aparte, se îndeletniceau şi cu războiul. În timpul lor se extinde folosirea arcului cu săgeţi, a metalului pentru armuri şi a unui cult incipient al războinicului. O creaţie demnă de menţionat sunt coloşii, supranumiţi şi atlanţi, care susţineau acoperişul templului solar. Au fost descoperite şi reliefuri reprezentând vulturi şi jaguari devorând inimi de om, aluzii la cultul războinicului. În ciuda acestor informaţii, civilizaţia toltecă este departe de a fi refăcută sistematic. Istoria sa este în mare parte legată de cea a capitalei, despre care se cunosc mai puţine lucruri decât despre mult mai anticul Teotihuacan.

Abia în 1940 a fost scoasă la lumină cetatea de pe colina Cerro del Tesorodin Tula de Hidalgo, patronată probabil de divinităţi războinice, într-o perioadă a brutalizării riturilor. Cea mai impunătoare clădire este templul decorat cu benzi orizontale şi înclinate sau reliefuri, construit din blocuri de cărămidă uscată legate fără mortar. Din piramida care odinioară măsura 28 de metri lăţime se păstrează doar pilonii antropomorfi care fixau antablamentul, alcătuiţi din blocuri bazaltice şi înfăţişând portrete de lăncieri cu pieptul acoperit de scut al cărui revers reprezintă discul solar. Detaliile plastice sunt greu de sesizat, dar se ştie că ochii şi gura erau din pietre semipreţioase. Reliefuri prezentau şi stâlpii de susţinere ai colonadelor, care descriau tot războinici tolteci. Capul şi picioarele sunt în profil, la fel ca şi trei sferturi din trup. La intrarea în templu se ridicau două coloane figurând şarpele cu capul la bază, păzitor al încăperii sacre. Pe pereţi se desfăşura o friza monumentală cu zei, jaguari, vulturi şi coioţi. Multe din aceste elemente sunt de găsit şi în structura piramidei de la Chichen Itza. Toltecilor le este tribuită şi o varietate de ceramică, revelată de exemplu de săpăturile de la Chiapa şi denumită ceramică de tip Mazapan. Aceasta se caracterizează prin utilizarea roşului şi a unui model de linii vălurite paralele. O a doua varietate, ceramica Matlatzin, prezintă ornamente în castaniu-roşiatic, iar ceea ce a fost desemnată ceramica cu luciu de plumb cuprinde vase cu suprafaţa prelucrată cu săruri de plumb. Scopuri practice precise aveau vasele cu pereţi groşi, bază solidă şi trei picioare, care serveau la raderea ardeiului.

Calea toltecă a iniţierii spirituale

De multe ori antropologii au interpretat această misterioasă civilizaţie nu ca pe un grup etnic, ci ca pe o societate ezoterică ce cuprindea învăţaţi care aveau drept scop conservarea unei vechi înţelepciuni. Credinţele lor combinau aspecte sacre şi seculare, întrucât aceştia considerau că spiritul şi ştiinţa nu se exclud, ci dimpotrivă, sunt expresii ale aceleiaşi realităţi energetice unice, ale aceleiaşi surse. Principalul spaţiu al iniţierii era Teotihuacan, cunoscut drept “locul în care omul devine zeu”. Aici, pentru a transcende conştiinţa limitată umană şi a obţine libertatea absolută, novicii aveau de studiat artele trezirii, transformării şi gândului. Scopul era dobândirea cunoaşterii de sine, înfruntarea propriului eu şi prin aceasta metamorfoza vieţii într-o cale a păcii şi libertăţii. Teotihuacan a rămas sute de ani centrul devenirii spirituale şi este chiar şi astăzi considerat un depozit viu de cunoaştere tainică.

Toltecii pornesc de la ideea că fiecare om acţionează în conformitate cu o carte de legi care îi conduce mintea şi pe care se bazează toate raţionamentele sale, o carte care are rolul unui judecător şi guvernator al visului personal, care la nivel global se manifestă prin toate fricile şi suferinţele din lume. Iadul este o stare mentală perpetuă, din care nu putem ieşi până nu descoperim adevărul latent din noi înşine, până nu părăsim toate condiţionările şi credinţele înmagazinate în mintea noastră. Mintea este o ceaţă pe care toltecii o numeau MITOTE, un vis î n care toţi vorbesc în acelaşi timp, dar nimeni nu înţelege pe nimeni. MITOTE înseamnă toate programările şi concepţiile din mintea care ne împiedică să vedem cine suntem cu adevărat. Omul s-a distanţat prea mult de imaginea sa reală pentru că este prea preocupat de construcţia unei imagini pentru ceilalţi. Pentru a depăşi condiţionările ce ne guvernează viaţa, toltecii propun schimbarea legămintelor care provin din frică. Cel patru legăminte toltece sunt:

Fii impecabil cu cuvintele tale, adică foloseşte energia cuvântului în direcţia adevărului şi a iubirii de sine, pentru crearea emoţiilor pozitive;
Nu considera nimic ca fiind un afront personal, adică renunţă la interpretarea personală a opiniilor celorlaţi despre tine, pentru că ele exprimă doar adevărurile lor, în concordanţă cu legămintele pe care le-au făcut cu viaţa;chiar şi părerile pe care le ai despre tine nu sunt în mod necesar adevărate. Există în minte o mulţime de voci într-o stare conflictuală, iar noi trebuie să facem ordine în haosul lui MITOTE şi să nu uităm că mintea există şi la nivelul zeilor, care ne pot oferi trezirea dacă suntem pregătiţi pentru ea;
Nu face doar presupuneri, adică să umplem golurile din înţelegere, să întrebăm şi să comunicăm curat şi clar, pentru a îmbunătăţi relaţiile cu cei din jur;
Să faci tot ceea ce poţi face mai bine, adică să acţionezi mereu la randamentul tău maxim, şi nu în vederea vreunui câştig, ci de dragul acţiunii pe care o doreşti şi nu o accepţi din necesitate. A acţiona înseamnă a fi viu, a merge în exterior şi a-ţi exprima visul, a trăi plenar clipa prezentă, a renunţa la suferinţă şi autocompătimire. Toltecii spuneau că nu este nevoie să ştim sau să dovedim nimic, ci doar să fim noi înşine, iar aceasta se întâmplă când acţionăm cu eficienţă maximă. Acţiunea devine astfel un ritual prin care onorăm divinitatea.

Aceste patru legăminte sunt rezumatul unei arte a transformării care are drept scop transcenderea lumii imdiate, a experienţei umane a suferinţei şi unirea cu esenţa divină. Dacă ele devin un obicei, spiritul se va mişca liber. Maeştrii tolteci ne învaţă că nu există nicio motivaţie pentru a suferi, că visul personal poate fi vindecat şi prin transformarea sa viaţa devine o operă de artă. Toltecul nu este conducător sau supus, el doar işi trăieşte propriul adevăr. El devine înţelept, sălbatic, liber. Calea toltecă către libertate se rezumă la folosirea pleanară a minţii şi corpului şi la renunţarea la sistemul de credinţe. Fiecare om are puterea de a deveni un luptător spiritual, dacă are disciplină, conştiinţă şi control, toate direcţionate către propria persoană. Dacă ne vom domina emoţiile şi le vom folosi constructiv, putem schimba nu doar visul personal, ci şi pe cel planetar. În sfârşit, toltecii mai vorbesc şi despre iniţierea finală, care se face prin îngerul Morţii. Acesta ne învaţă un lucru fundamental:trăirea prezentului, pentru că îngerul Morţii dă la o parte ce a murit şi ne arată învierea. Noul Vis care este destinaţia maeştrilor tolteci se traduce prin abandonarea fricii în favoarea iubirii. Probabil că nu putem scăpa de destin, spuneau ei, dar avem două posibilităţi de a alege:să ne bucurăm sau să suferim din cauza lui. Ce alegem?