Electrificarea României: între jaful de după război și propaganda comunistă
Comuniștii au ajuns în fruntea României la 6 martie 1945 și atunci au început să ia decizii după indicațiile lui Iosif Vissarionovici Stalin, cel ce era considerat un izvor de înțelepciune. Au condus cum au vrut până-n decembrie 1989, dar apoi au apărut forțe de opoziție enervante, care rezistau chiar la răngi și bâte de miner.
Orice grupare politică, mai ales dacă este unică, trebuie să realizeze câte ceva și apoi să amintească tinerelor generații ce fapte mărețe au fost săvârșite. Autoritățile roșii de la București s-au lăudat deosebit de mult cu industrializarea și, mai ales, cu electrificarea satelor. Nu erau precum burghezia ce ținea poporul în întuneric și sărăcie.
Cum lauda de sine nu miroase a bine, toate poveștile despre cât de bine au făcut cei aduși la putere s-au destrămat ca un fum atunci când au început să iasă izvoarele istorice la lumină zilei. Istoricul Mihai Tașcă a pătruns în arhivele din Chișinău și n-a trebuit să caute prea mult până când a descoperit adevărul.
Forțele sovietice au repartizat autorităților din RSS Moldovenească, în aprilie 1945, 5.000 de suporturi pentru electricitate, 3.000 de panouri de distribuție electrică și 900 de prize. Fusese realizată o golire a depozitelor românești în contul despăgubirilor de război. Cum există informații că Germania a trimis cantități importante de produse electrotehnice, este posibil ca repartiția să fi fost făcută tocmai din bunurile cumpărate pentru întreținerea rețelelor electrice din sate și orașe.
Bunurile primite erau utile consumatorului final, dar energia trebuie și produsă. Au ajuns încă din februarie 1945 un motor puternic de 950 CP, un motor de produs curent alternativ, o stație electrică și 14 lăzi cu scule electrice, știut fiind că forma de energie nu glumea atunci când era manevrată incorect și fără echipament potrivit.
O stație electrică mobilă a ajuns și la Comisariatul Transporturilor. Nu se precizează cât de mari erau lăzile și ce fel de scule electrice conțineau. Și prizele din text sunt urmate de un etc ce indică și alte bunuri considerate mărunțișuri. Din păcate, etc poate să fie deosebit de interesant prin ceea ce include și sunt multe acoperite prin prescurtarea de origine latină.
Cercetătorul Mihai Tașcă s-a referit numai la ceea ce a rămas în RSS Moldovenească, dar cea mai mare parte a bunurilor s-a dus departe peste Nistru și a contribuit în mod important la îmbunătățirea condițiilor de trai din vastul lagăr socialist.
Comunicarea prezentă în volumul Experimentul Pitești 2025 demonstrează că sovieticii au găsit o bogăție fără precedent la vest de Nistru, dar au avut grijă să transforme un El Dorado în deșert. A fost ușor apoi să se scrie că era sărăcie și nu se găsea ceva prin magazine. Culmea este că liderii capturați au fost acuzați și de dezastrul țării și executați. Erau martori incomozi și autoritățile aveau nevoie de persoane moarte pe care să le acuze de orice și astfel comuniștii să apară drept pozitivi în istoriile ce urmau a fi scrise.
Electrificarea era începută și extinsă în România interbelică
Electrificarea României începuse încă din secolul al XIX-lea în statul național și pe teritoriul controlat de Austro-Ungaria cu instalații de mică putere, specifice fiecărui început tehnic.
Existau limitări în ceea ce privea calitatea și cantitatea materialelor utilizate în proces, aluminiul fiind dificil de fabricat și, în plus, era un uriaș consumator de electricitate. Rețelele electrice avansau greu pe Terra și numai marile puteri industriale stăteau bine la capitolul centrale construite, în fruntea competiției în perioada interbelică fiind SUA și Uniunea Sovietică.
Invazia comunistă în numele revoluției mondiale a început în 28 iunie 1940 și a cunoscut forme deosebit de brutale, deposedați de bunuri fiind obligatorie pentru a aduce foametea peste tot. A urmat a doua invazie în 1944 și a fost timp pentru jaf în trecere și spulbere permanentă, mitraliera fiind cea mai bună unealtă pentru a face rost de ceva.
Electrificarea se putea realiza și fără experimente organizate de partide extremiste ce aveau în creier numai teze lansate de conducători străini. Nu aveau ceva patriotic în gândire și acțiune. Stalin cerea numai unitate de monolit a unei mase de slujitori ai cauzei.
Electrificarea era începută și extinsă în România interbelică, dar procesul a fost încetinit tocmai de invazia comunistă din 1940 și apoi de cea din 1944. Au fost jefuite sau distruse prea multe realizări burgheze și apoi a fost simplu să se creadă că totul a fost realizat de regimul adus de masele invadatorilor. Arhivele încă n-au indicat volumul de bunuri ridicate din sectorul electric și o să curgă multă apă pe Dunăre până când se va afla adevărul despre perioada României Mari.
Munca specialistului Mihai Tașcă trebuie continuată și aprofundată pentru a se vedea cât de mult a regresat România în urma planurilor elaborate la Kremlin. Sunt fonduri arhivistice din belșug și limba rusă limitează accesul la informații. Date și mai interesante trebuie să fie și dincolo de Nistru în fondurile aparținând Armatei Roșii și N.K.V D -ului.
România Mare a fost un stat bogat, dar, din cauza Pactului Molotov – Ribbentrop din 23 august 1939, a ajuns în focul luptelor și apoi sub ocupația ideologică numită eliberare. Aparatul de propagandă a avu dreptate: populația și statul au fost eliberate de grija bunurilor materiale.
Electrificarea, de la centrală și până la consumator, putea să se desfășoare mult mai repede dacă n-ar fi fost provocat un război mondial și n-ar fi existat forța de invazie de dincolo de Nistru. Este dificil de calculat cât a pierdut România din cauza obsesiei de răspândire a unei ideologii ce nu avea legătură cu realitatea și cu nevoile popoarelor.
Foto sus: Centrala electrică cu turbină de abur de 2000 KW de la Fabrica de Hârtie Letea, în 1930 (© Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
