⬆

Doi aşi ai aerului îşi dispută supremaţia pe cerul Franţei

Autor: Andrei Căpuşan

În vara anului 1916, Primul Război Mondial îşi consumase pe Frontul de Vest cele mai sângeroase bătălii. Numărul mare de victime înregistrate la Verdun şi pe Somme îi aruncase pe soldaţi, odată cu venirea toamnei, în uzura războiului de poziţie. Într-un singur loc lupta continua cu înverşunare:pe cerul Franţei. La 23 noiembrie, doi dintre cei mai buni aviatori ai momentului, locotenentul german Manfred von Richthofen şi maiorul britanic Lanoe Hawker, se confruntau într-un duel aerian ce va rămâne adânc întipărit în istoria primei conflagraţii mondiale.

Spre deosebire de bătăliile aeriene ale zilelor noastre, în care, de la distanţă, un pilot îşi distruge adversarul cu o rachetă în câteva clipe, pentru piloţii celor două războaie mondiale lucrurile au stat cu totul altfel:ei se apropiau unii de alţii, se studiau şi de-abia apoi angajau lupta. Era, în primul rând, o luptă a inteligenţei;dar şi a rapidiăţii mişcărilor, a vitezei execuţiei şi a experienţei combative. Era o luptă care se putea încheia cu distrugerea în aer a avionului şi a pilotului său, cu fuga unuia dintre aparatele de zbor, cu aterizarea forţată a avionului lovit, sub privirile învingătorului.

Erau, cu-adevărat, bătălii ale gentlemenilor aerului, care executau turnire printre nori cu avioanele lor. Doi dintre aceşti aşi ai cerului s-au întâlnit în după-amiaza zilei de 23 noiembrie 1916 pe cerul Franţei:locotenentul german Manfred von Richthofen, supranumit „Baronul Roşu“, care avea la momentul cu pricina 15 avioane inamice doborâte în palmares, şi comandantul de escadrilă, maiorul britanic Lanoe George Hawker, cu şapte victorii obţinute până atunci.

Cine era Manfred von Richthofen şi de ce i se zicea „baronul“

Supranumit de camarazi, dar mai cu seamă de adversari, „Diavolul Roşu“, „Baronul Roşu“, „Micul Roşu“ sau „Cavalerul Roşu“, Manfred von Richthofen va rămâne o legendă a eroilor aerului. Îşi merita pe deplin renumele;la finalul Primului Război Mondial avea cele mai multe victorii obţinute în bătăliile aeriene:doborâse 80 (unii spun 81) de avioane inamice. Îi sufla în ceafă căpitanul francez René Fonck, cu 75 de victorii. Din păcate – sau din fericire – cei doi nu s-au întâlnit niciodată...

Eroul incontestabil al aviaţiei de vânătoare germane s-a născut la 2 mai 1892 la Breslau (astăzi Wroclaw, în Polonia) şi s-a stins din viaţă la 21 aprilie 1918 la Morlancourt, lângă Vaux en Somme şi Amiens. Avea doar 26 de ani atunci când a fost redus la tăcere de loviturile combinate ale aviaţiei şi infanteriei britanice. Acestea l-au îngropat însă cu onoruri militare, cinstind memoria unui adversar redutabil.

Tânărul Freiherr(titlu de nobleţe tradus deseori ca „Baron“)Manfredvon Richthofen şi-a început serviciul militar în anul 1911, la început în calitate de ofiţer de cavalerie, locotenent, apoi căpitan al unui regiment de mercenari. Cariera sa de ofiţer de cavalerie s-a întins până în 1915, când a îmbrăţişat arma care avea să-i aducă gloria, aviaţia. A fost mai întâi aviaţia de bombardament, faţă de care tânărul militar nu s-a simţit din cale-afară de atras, şi apoi aviaţia de vânătoare, când avea să fie ucenicul asului Oswald Boelcke. Von Richthofen avea să se dovedească un elev foarte bun, de vreme ce va lua locul maestrului său în fruntea „Escadrilei Boelcke“, după moartea acestuia, în octombrie 1916.

Pentru Hawker a opta victorie n-a mai venit...

De cealaltă parte, maiorul britanic Lanoe George Hawker s-a născut la 30 decembrie 1890, la Longparish, Hampshire. Studiile militare le-a efectuat la două instituţii de prestigiu, Colegiul Naval Regal din Dartmouth şi Academia Militară Regală din Woolwich. A absolvit această ultimă instituţie în anul 1910 ca ofiţer cadet în ramura ingineriei militare. În scurtă vreme însă, Hawker se va reorienta spre zbor. Astfel, la 4 martie 1913, tânărul de 23 de ani obţinea certificatul de aviator cu numărul 435 al „Royal Aero Club”.

Primul Război Mondial îl va găsi pe Hawker, în octombrie 1914, pe Frontul de Vest, ca ofiţer de aviaţie, căpitan, în brigada nr. 6 a Corpului Regal de Aviaţie, zburând pe avioanele „Henry Farman”.La 25 iulie 1915, după cel de-al treilea avion inamic doborât, ofiţerul englez era recompensat cu distincţia militară „Crucea Victoriei”. În ianuarie 1916 era avansat maior şi numit comandant al brigăzii de avioane de vânătoare monoplane nr. 24. Avea atunci la activ şapte avioane inamice doborâte. Şi n-a mai doborât niciunul după aceea, pentru că în luna noiembrie destinul i l-a scos în cale pe „Baronul Roşu“.

Coordonatele bătăliei

Duelul aerian care a rămas în istorie s-a desfăşurat deasupra localităţii franceze Bapaume. Germanul pilota un aparat „Albatros D II“ al brigăzii Jasta 2, în timp ce englezul pilota un DH-2. Aparatul lui Richthofen era mai rapid şi mai bine înarmat, iar vântul, un factor important, îi era şi el favorabil neamţului, împingând avionul britanic spre liniile germane.

Cei doi adversari au tatonat terenul mai întâi, s-au studiat, s-au ocolit de câteva ori şi-au început apoi lupta, după toate regulile războiului. La început au fost egali, trăgând un număr aproximativ egal de rafale de mitralieră. Treptat însă, realizând că vântul îl împingea către germani şi că rezervorul de combustibil se golea ameninţător, Lanoe Hawker a decis abandonarea luptei. Aflat într-o poziţie evident avantajoasă, Von Richthofen l-a urmărit cu îndârjire, trăgând tot timpul în avion, urmărind scoaterea lui din luptă şi nu neapărat uciderea pilotului. Din nefericire, o rafală, pe lângă faptul că a ciuruit o parte din avion, l-a atins mortal, în cap, pe ofiţerul englez. Iar avionul s-a prăbuşit, cu pilot cu tot, la sud de localitatea Bapaume. „Baronul Roşu“ putea consemna cea de-a şaisprezecea victorie sa, faptă de arme pentru care avea să fie răsplătit cu vestita distincţie „Pour le Mérite“. Iar întâlnirea pe cerul Franţei cu maiorul Hawker avea să fie cuprinsă cu lux de amănunte şi în autobiografia germanului (scrisă în 1917), din care publicăm mai jos câteva fragmente.

„Ne învârteam unul pe lângă altul, în plină viteză, ca nebunii, la 3.000 de metri înălţime”- Comandantul Hawker

Am fost în mod special mândru să aflu într-o bună zi că englezul doborât şi ucis de mine la 23 noiembrie 1916 era «Immelmann-ul» britanic. Mi-am putut da seama, într-adevăr, în timpul înfruntării, că era vorba despre un tip dur.

Plecând într-o zi la vânătoare, am zărit trei englezi care păreau să aibe acelaşi obiectiv ca şi mine. Am văzut că îmi făceau invitaţii politicoase să mă apropii şi cum eram tocmai într-o pasă bătăioasă am acceptat lupta cu ei.

Aflându-mă la o altitudine mai joasă decât englezul cu care urma să mă lupt şi care mă luase în obiectiv, am aşteptat ca el să coboare la nivelul meu, acţiune care nu a durat mult. El a venit cu toată viteza, încercând să mă lovească pe la spate. După primele cinci lovituri, care însă nu şi-au atins ţinta, a trebuit să înceteze să mai tragă, deoarece eu virasem brusc la stânga şi încercam, la fel ca el, să fac aceeaşi manevră, adică să mă plasez în spatele lui. Ne învârteam unul pe lângă altul, în plină viteză, ca nebunii, la 3.000 de metri înălţime. Am făcut astfel, amândoi, 20 de tururi la stânga, 30 la dreapta, încercând, şi unul şi celălalt, să ne survolăm pe la spate. Am avut imediat sentimentul că nu era vorba despre un începător, fiindcă nu avea absolut nicio intenţie să întrerupă lupta. El avea un avion foarte mobil, al meu însă urca mai uşor şi aşa ajungeam să-l surplombez .

Coborâsem 2.000 de metri fără să obţin niciun rezultat. Adversarul meu trebuia să-şi dea seama că ar fi fost preferabil să renunţe la luptă, deoarece un vânt favorabil mie ne împingea tot mai tare către liniile noastre şi aproape că sosisem deja deasupra regiunii Bapaume, aflată la 1 km de frontul nostru. Cum ne găseam la o altitudine de 1.000 de metri, adversarul mi-a făcut cu mâna, un mic salut amical, ca şi cum ar fi vrut să zică «Well, well, how do you do?» («Bine, bine, ce mai faci?»). După care am început să executăm amândoi cercuri strâmte unul împrejurul celuilalt, cercuri pe care le estimam ca având între 80 şi 100 de metri. Am avut cu acest prilej timpul necesar să-mi examinez adversarul. Priveam drept în carlinga sa şi puteam să-i observ absolut toate mişcările. Dacă n-ar fi purtat cască, aş fi putut să-i descriu cu precizie capul.

Puţin câte puţin, bravul sportsman a considerat că jocul nostru durase destul şi că trebuia să decidă dacă va ateriza la noi sau se va întoarce la liniile lui. A ales, în mod firesc, această ultimă soluţie, încercând să scape de strânsoarea mea de cleşte, prin câteva looping-uri şi alte întoarceri spectaculoase. Am profitat de acest lucru, făcând să-i şuiere pe la urechi câteva gloanţe, până atunci niciunul dintre noi negăsind ocazia de a trage asupra celuilalt. Ajuns la 100 de metri înălţime, a încercat să ajungă la liniile lui printr-un zbor în zig-zag, în timpul căruia mie mi-ar fi fost dificil să trag. Acesta era momentul pe care-l aşteptam. L-am urmărit de la 50, apoi de la 30 de metri, trăgând asupra lui fără oprire. Englezul trebuia să cadă. În ultimul minut, un blocaj al mitralierei era gata-gata să-mi răpească victoria. Meciul fusese însă jucat. Atins de un glonţ în cap, adversarul meu a căzut în liniile noastre, la 50 de metri de front. Mitraliera lui s-a înfundat în sol;ea împodobeşte acum uşa de la intrarea casei mele”.