Distracțiile Bucureștiului interbelic. O zi de vară la ștrandul Obor
Iunie, 1936. Sub arșița dogoritoare a verii, Bucureștiul tace. Străzile au uitat zgomotul pașilor, locuințele par pustii. Odăi cu storuri trase, tramvaie ce trec rar și alene, scurte și plăpânde adieri de vânt.
În marele termometru de pe Calea Victoriei, temperaturile continuă să urce. Bucureștenii care nu au plecat încă în vilegiatură caută să scape de căldură, refugiindu-se în apa răcoritoare a ștrandurilor. Dar suntem în Bucureștiul interbelic și oferta nu este foarte variată. La 1936, avem doar patru opțiuni: ștrandurile Kiseleff, Lido, Tirul și Obor, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.
E încă dimineață și ștrandul Obor începe să se umple de lume. Apa piscinei este curată și limpede; câțiva tineri plonjează cu avânt, stropindu-i pe cei de pe margine. E o gălăgie plăcută. Oamenii vorbesc și râd, se bucură de soare și de apă. În mulțimea veselă, un bătrân încearcă să se integreze, în ciuda privirilor insistente aruncate de câteva grupuri de tineri.
A rămas o vreme pe marginea bazinului, stânjenit de privirile iscoditoare, apoi a mai făcut câțiva pași lenți, tot petrecându-și mâinile în jurul corpului. E un bătrânel scund, cu cioc rasputian, ochi mici, albaștri, și păr răzvrătit, ce pare venit dintr-o lume ce tocmai a apus. Imaginea lui e atât de interesantă în ochii tinerilor datorită bonetei albe, pe care o poartă mândru, cu cochetărie.
Dar pe lângă bonetă, „costumul de baie” aduce și el zâmbete pe fețele celorlalți. Bătrânul poartă pantaloni largi, ce îi acoperă aproape în întregime rotula genunchilor. Mulțumit de felul cum arată, privește cu nedumerire hazul stârnit în grupul tinerilor ce îl înconjoară. Bătrânul nostru a rămas fidel lumii sale și s-a îmbrăcat așa cum a considerat mai bine pentru o zi de vară la ștrand, însă tânăra generație nu-i înțelege nici lumea din care vine, nici gusturile vestimentare.
De departe, e un episod banal dintr-o zi toridă de vară la un ștrand bucureștean, de aproape, e încă un exemplu al conflictului dintre generații, ce continuă să se existe și să se manifeste, indiferent de perioada istorică la care ne raportăm.
În speranța de a se împrieteni, bătrânul mai face o încercare:
„ – Aici este apa adâncă?
– Nu prea adâncă, răspunse, umflat de râs, un băiețandru. Apoi a iscodit răutăcios, în asentimentul tacit al tuturor:
– De altfel, am impresia că înotați foarte bine...
Bătrănul a priceput...
– Ai numai impresia tinere...”
Într-o altă parte a ștrandului, avem de-a face cu o altă întâmplare, de data aceasta personajul principal fiind un adolescent ce nu știe să înoate. Prietenii se gândesc însă să-l ajute, astfel nu trec nici măcar câteva clipe până când tânărul este luat pe sus și aruncat în apă, oferindu-i-se cu generozitate „prietenească” o primă lecție de înot.
Ziua este pe sfârșite și soarele și-a mai domolit puțin puterea. Nisipul este însă la fel de fierbinte și umbra la fel de greu de găsit. Apa piscinei rămâne încă ademenitoare și nimeni nu s-ar da dus până la răsăritul stelelor.
Foto sus: Ștrandul Obor în perioada interbelică. Imagine din arhiva fotografică a Muzeului Municipiului București
Bibliografie:
- „Ilustrațiunea Română”, 29 iulie 1936;
- „Ilustrațiunea Română”, 24 martie 1937;
- Dan Roșca, „Amintirile Bucureștilor. Scurt istoric al băilor publice”, Editura Ars Docendi, București, 2019;
- Ioana Pârvulescu, „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, Humanitas, București, 2012.