De ce România a plătit mai mult decât Finlanda pentru armele cumpărate din Germania, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial?

Anul 2000 a fost marcat de apariția unui impresionant tom intitulat Istoria economică a României sub coordonarea academicianului N. N. Constantinescu. Acest al doilea volum a fost dedicat perioadei 1939 – 1989 și a fost conceput de un colectiv în care titlurile academice și științifice zăpăcesc cititorul prin strălucirea lor. Autorii au insistat la început pe rolul nefast al Germaniei naziste în relațiile cu România lui Ion Antonescu, ceea ce era și foarte normal. 

Se știe că hitlerismul a adus numai nenorociri la nivel planetar, deci nu putea să facă bine aliatului din Carpați în perioada 1939 - 1944. Numai din comerțul exterior și din livrările de armament poporul român a fost prejudiciat cu o sumă în valoare de 97.860.000.000 lei la nivelul anului 1944. În plus, armamentul nu era mereu de cea mai bună calitate sau provenea din capturi. 

Dacă spun autorii cu doctorate ceva, trebuie să fie imediat crezuți și să rămână adevăr istoriografic bătut în cuie. Totuși, trebuie să vedem și ce trimitea Germania aliatului din Carpați pentru dotarea trupelor, datoria unui cercetător fiind să mai ajungă și pe la documente și alte lucrări publicate.

Ce cantitate de armament a livrat Germania Nazistă României în anul 1944?

Mașinile de luptă asigură forța de izbire, dar infanteria este mereu chemată pentru neutralizarea centrelor de rezistență din zonele greu accesibile blindatelor, avioanelor sau artileriei. 

Au fost livrate din Reich numai până la 1 august 1944 53.000 de puști, 920 mitraliere, inclusiv temutele MG-42 (foto jos), 3.680 puști-mitralieră și 4.200 de pistoale-mitralieră. Neutralizarea forțelor inamice adăpostite în tranșee apropiate de propriile trupe era greu de realizat de către tunurile puternice și au fost livrate din Reich 670 de aruncătoare de mine, cele 470 de calibrul 81 mm fiind deosebit de apreciate pentru efectele asupra țintelor. 

Pistolul poate să fie privit ca o armă lipsită de valoare în raport cu spațiile pe care se desfășurau luptele conflictului mondial, dar era absolut necesar pentru protecția ofițerilor și a servanților de mitralieră. Au fost livrate 20.500 de unități numai în anul 1944.    

Pe câmpul de luptă artileria rămânea principala forță de distrugere, asaltul în plină zi sub focul tunurilor fiind sinucidere curată. Au sosit, numai până la 1 august 1944, 295 tunuri antitanc de calibrul 75 mm, singurele capabile să oprească de la distanță temutele T-34 sovietice. Erau necesare șase piese pentru protejarea unui regiment de infanterie.

Artileria antitanc era redutabilă în duelul cu blindatele cu stele roșii, mai ales dacă trăgea asupra țintelor din flanc și din poziții adăpostite. Totuși, sovieticii protejau mașinile grele de luptă prin trimiterea avioanelor de asalt sau prin tir de artilerie și atunci se impunea găsirea altor soluții pentru neutralizarea coloșilor din oțel. Inventatorii germani au proiectat rachete speciale și infanteristul nu mai era obligat să se apropie de tancul sovietic, bine protejat de focul mitralierelor de la bord. Au sosit 620 de lansatoare de rachete antitanc, arme ce erau noi și revoluționare.

Tunul antitanc asigură proiectilelor o traiectorie lungă și se simte nevoia unor guri de foc cu traiectorie curbă pentru găsirea inamicului din tranșee. Germanii au trimis în aceeași perioadă 224 de obuziere de calibrul 100 mm. Au adăugat 63 de obuziere de calibrul 122 mm de origine sovietică, arme fiabile și astăzi prin forța de distrugere a proiectilelor. Dacă nu erau suficiente, intrau în acțiune și 24 de obuziere de calibrul 152,4 mm. Regimul sovietic se pricepea de minune la inventarea sistemelor de nimicire a vieții, indiferent de dimensiunile acestora.

Aviația dă senzația și piloții români au primit 40 de avioane Me-109G (foto jos), fabrica din Ghimbav având dreptul și posibilitatea să asambleze acest periculos aparat de vânătoare, coloana vertebrală a Luftwaffe. Au fost primite și 24 de Me-110, aparatul de vânătoare ce putea să fie un periculos distrugător de bombardiere pe timp de zi sau de noapte, dar numai cu condiția să nu fie atacat de avioane inamice manevrabile. 

Corpul 1 Aerian era conceput ca o forță de elită ce lupta în interesul comun al celor două state, partea română oferind oamenii și germanii livrau tehnica de luptă. Numai în 1944 au fost oferite 54 de bombardiere Ju-87 Stuka și 35 de Hs-129 pentru pironirea sub o ploaie de bombe și proiectile a forțelor mobile sovietice. Erau protejate de 31 de avioane Me-109G. Armamentul acesta era numai utilizat de către partea română, dar era o dotare la standarde înalte.

Acestea urmau să sprijine 69 de tancuri Panzer IV și 50 de tunuri de asalt. Dacă se analizează dotarea diviziilor germane de tancuri, se poate constata cu ușurință că acestea au fost completate cu modele depășite Panzer I și II sau s-a făcut apel la mașinile de origine cehă sau de captură. 

Mașinile blindate, aerodromurile și principalele capacități de producție aveau nevoie de o bună acoperire antiaeriană împotriva unor inamici ce dispuneau de tehnică volantă în cantități din ce în ce mai mari și nici calitatea nu mai lăsa de dorit. 

Bombardierele americane de tip B-17 și B-24 impresionează numai la o simplă vedere, dar șocul celor ce se aflau în regiunile vizate era greu de descris. Aliatul german a fost obligat să livreze tunuri de calibrul 88 mm, 108 unități sosind în perioada colaborării din anul 1944. Era un salt impresionant de la puterea de foc a pieselor de calibrul 75 mm. Tirul asupra țintelor rapide aflate la joasă altitudine urma să fie asigurat și de noile piese de calibrele 37 și 20 mm, totalul acestora fiind de 147 de guri de foc. 

Sunt numai câteva exemple despre tehnica de luptă livrată numai în anul 1944 de către germani. Problema fundamentală a Reich-ului era că soldații Wehrmacht-ului luptau cu ce apucau, industria nefăcând față cerințelor frontului.

Germanii au trimis în România și armament capturat de la inamic

Germanii au mai fost acuzați că livrau părții române și tehnică de captură, ceea ce era adevărat. Toate forțele implicate într-un conflict de amploare utilizează ceea ce găsesc în depozitele inamicului. Soldații se folosesc de armamentul ușor și de grenade în câmpul tactic și nu mai au timp să-i întrebe pe superiori. 

Nici luptătorii români nu făceau excepție de la regulă și apreciau în mod deosebit puștile sovietice pentru tirul de precizie asupra țintelor individuale. Armamentul automat era imediat introdus în dotare și numai insuficiența cartușelor limita adoptarea tehnicii comuniste. 

Nici armata germană nu făcea excepție de la regulă. A strâns tot ce putea fi cât de cât performant în confruntarea cu forțele sovietice. Milovan Djilas, iugoslavul care a fost o vreme în grațiile lui Iosif Vissarionovici Stalin, a văzut o expoziție cu armamentul capturat de către trupele Armatei Roșii și acolo a descoperit că numai din Iugoslavia nu existau arme capturate.

Wehrmacht-ul arăta uneori ca un fel de muzeu militar, dar autoritățile de la Berlin erau obligate să găsească resurse și pentru aliații lipsiți de o industrie puternică. Este greu de acceptat o astfel de imagine din moment ce documentarele prezintă o armată ce mereu dispune de blindate și de avioane performante. Este interesant de amintit că „supraoamenii” naziști erau obligați să accepte armele produse de către „suboamenii” slavi și comuniști. Teoriile ideologiilor nu au urmă de logică în practică, mai ales pe un câmp de luptă.

De ce România a plătit mai mult decât Finlanda pentru armele cumpărate din Germania?

Berlinul nu și-a bătut joc de aliatul român. Prețurile prea mari cerute României pentru armament, în raport cu ceea ce se oferea Finlandei, au o explicație foarte simplă: negociatorii români se mai bucurau de unele „atenții” din partea firmelor germane și așa se merge și în zilele noastre. Istoria României este o lungă și tristă înșiruire de afaceri cu armament, ceea ce explică în parte și numărul mare de monumente cu multe nume de eroi. Aceștia au fost practic victimele celor care au luat comisioane consistente de la producătorii de tehnică de luptă. 

Din păcate, autorii civili nu consultă și cărțile din domeniul militar și se reped să emită adevăruri științifice valabile pentru totdeauna. Fiecare om are poftă de glorie și sunt diferite căi pentru strălucirea printre stelele unui popor și pentru o mică statuie uitată într-un colț de țară.

Sursă foto: Bundesarchiv / Wikimedia Commons

Bibliografie minimală

Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Books, București, 1995.
Duțu, Alecsandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, București, 1994.
Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, București, 2000.
Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.
Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.