⬆

De ce au devenit dacii strămoșii simbolici ai românilor

În epopeea definirii identității naționale, până prin secolul al XIX-lea, mai precis până la obținerea independenței, în discursul elitelor românești apare recurent tema originii latinești. Principala preocupare era crearea unei imagini glorioase, care să justifice pretențiile de acceptare printre marile puteri europene. Fiii Romei trebuiau ajutați să se elibereze de sub jugul otoman sau habsburgic.

Pretinzând noblețe prin asocierea cu romanii, cercurile românești, în special cele transilvănene, sperau să obțină privilegiile de la care erau excluse. Latinismul răsuna și în Principatele române, numai că aici mai existau și voci care il contestau, în speță din partea ortodoxismului care îl asocia cu preponderența Bisericii Catolice. Cei care se străduiau să se opună incursiunilor “străinului catolic” nu prea găseau în revendicarea identității de la romani o opțiune viabilă, deși mai târziu, în contextul expansiunii rusești, aceasta devenea utilă.

Dar principatele române își doreau independență, nu doar drepturi egale cu alte grupuri. Iar pentru a contracare preponderenta otomană, aveau nevoie de un mit mai puternic decât cel al originii din romani, un mit utilizat însă ca liant colectiv în cadrul luptei pentru unificare. Acum era nevoie de ceva mai puternic, ceva mai “neaoș”. Așa că elitele (politice și culturale) și-au întors privirea spre daci ca strămoși simbolici, pentru că aveau avantajul de a împinge granițele vechimii “naționale” înapoi cu încă un mileniu, iar pe de altă parte aceștia puteau deveni niște imagini grăitoare ale indigenității pe meleagurile care se voiau independente. Arhaicitatea dacilor părea mai atrăgătoare și mai ofertantă decât imaginea “străinului” roman, perceput drept cotropitor și asimilat otomanului.

Dezbaterea despre identitatea națională este foarte importantă in acest secol în care se trasează granițe și națiuni, iar mitul de origine devine un instrument foarte puternic în asigurarea coerenței noilor organisme statale. În spațiul românesc, nevoia de definire a unei esențe naționale devine cu atât mai stringentă după obținerea independenței. Europa trebuia să știe cine sunt românii, iar trecutul avea menirea de a asigura legitimarea prezentului. Discursul istoric nu era separat de cel politic și avea un scop clar:de a integra noul stat în spațiul de civilizație european, dupa cum declara chiar Kogălniceanu și nu numai. Dar emulația socială, politică și culturală a Europei va avea și efectul invers, și anume acela de îndepărtare față de normele europene și de încercare de construcție a unei identități originale.

Latinismul jucase un rol important la 1848 și 1859, dar treptat românii se vor lăsa cuceriți de dacii care vor câștiga din ce în ce mai mulți susținători, dintre care poate unul dintre cei mai influenți a fost B.P. Hasdeu, care deși susținea originea daco-romană, i-a scos pe daci din conul de umbră de până atunci. Originea dacică era utilă pentru un stat tânăr care acum era independent și nu mai avea nevoie de imaginea romanilor ca făuritori de civilizație. Ba dimpotrivă, aceștia devin acum simbolurile imperialismului, expansionismului, spre deosebire de dacii care, mitizați și mistificați într-un singur popor unitar, cu o vechime și continuitate considerabile, sunt acum încărcați de o sumedenie de virtuți printre care mai ales spiritul liber și vitejia cu care se împotrivesc invadatorilor. Dacismul, glorificarea unui trecut îndepărtat despre care avem informații foarte disparate și contradictorii, are așadar un sens politic. Prezentul se justifică prin trecut și transpune acolo realitățile moderne. Dar dacismul însemna independență în acest secol de construcție națională. Nu este un discurs despre trecut, ci despre prezentul care încearcă să se justifice prin mitul strămoșului. Un strămoș simbolic.

Acest discurs servea foarte bine ideii de înlăturare a intereselor străine și de afirmare a propriilor deziderate naționale. Invocarea dacilor se dorea a fi și o întărire a argumentului continuității în teritoriu, precum și un contraargument la adresa tezelor imigraționiste. Un background dacic însemna rădăcini mai adânci, drepturi ancestrale asupra teritoriului, ceea ce teoria latinistă nu oferea. Totodată, dacismul servea și propagandei pentru unificarea celor trei regiuni, cu alte cuvinte, ar fi fost o reunificare a vechii Dacii, instrumentalizată drept patrie originară.

Dacism și romantism în identitatea națională

Tot la un puternic nivel simbolic funcționa și teoria romantică referitoare la esenta popoarelor, care ar fi determinată de pământurile pe care se perindă, ceea ce a exacerbat și mai mult mitul întoarcerii la mărețele începuturi. Românii, la fel ca înaintașii lor daci, trebuiau să își recupereze glia. Mitul mobilizează, trezește pasiuni, de aceea dacii au devenit arhetipul eroic;dacismul avea sens pentru perspectivele politico-economice ale românilor, care nu ar fi făcut altceva decât să ducă mai departe gloria strămoșească. În vogă era în epocă și exaltarea primitivului, a bunului sălbatic, o idee reiterată de Herder, care susținea că un popor nu poate progresa decât nealterat de forme exterioare lui. O concepție pe care s-a mulat și dacismul, deși nu era singurul, galomania fiind cel mai apropiat exemplu. O viziune care privea poporul ca pe ceva unitar, organic, coerent și imuabil.

Apropierea între dacism și romantism a creat o serie de opoziții în discursul patriotic. Astfel, în vreme ce romanii reprezentau ceea ce era străin, civilizat, artificial, fortat și perisabil, dacii ajung să devină simbolul a ceea ce inseamnă autohton, primitiv, natural, organic, durabil. Descendența din asemenea strămoși, asociați cu toată pleiada de virtuți ale tradiției autohtone, a devenit o componentă fundamentală a “invenției” naționale. Pornind de la ideile romantismului legate de elogierea naturalului si spontanului, dacii ajung principalele simboluri ale reacțiunii în fața influențelor străine dăunătoare, dar și în fața defecțiunilor din ordinea socială. Încă o dată, mitul și simbolul istoric reprezintă un manifest politic despre identitate, statut internațional și condiții interne.

Dacismul, prin toată emfaza lui asupra purității și virtuții unei comunități a cărei problematică este cu mult simplificată și manipulată pentru a se mula pe un scop politico-social (asa funcționează de regulă un mit de origine), a fost instrumentalizat în cadrul construcției așa-numitei esente naționale. Invocând unicitatea și originalitatea, dacismul s-a transformat în nucleul egocentrismului etnic, în jurul căruia gravita nou-născuta națiune română, care trebuia să se apere de intruziunile externe, cu alte cuvinte de romanii epocii moderne.

Romantismul acesta al începuturilor se regasește din plin și în literatură, acolo unde nationalismul se manifestă prin diversele creații populare considerate originale. Așa cum literatura populară presupusă a fi necontaminată de ingerintele străine se dorea a fi tezaurul spiritului național, tot așa și temele și motivele dacice erau considerate constituentele majore ale etnicității care adăpostea individualitatea românească. Fundamente simbolice pentru realități foarte noi.

Dezvoltarea organică și naturală a unui popor, laitmotiv și la Eminescu, și la multi alții, este poate printre cele mai evidente elemente ideologice ale epocii natiunilor, ideea legăturii incontestabile între prezent și trecut, o legătură fabricată pentru a susține un program politic:al justificării prezenței pe scena istoriei a nou formatei națiuni. În sensul acesta, civilizația dacilor este mitul fondator care o justifică. Programul politic, vizibil mai ales în rândul conservatorilor, insista pe antipatia față de cei considerați ‘străini’, pe elogiul strămoșilor eroici și pe exaltarea aproape mistică a trecutului privit numai în lumini și fără umbre.

Autohtonismul dacic nu a scos componenta romană complet din ecuație, dar a limitat-o foarte mult. Națiunea în căutarea identității agăsit-o mai degrabă într-un element care părea mai familiar, la nivel emoțional cel putin. Romanii au fost importanți atâta vreme cât politica era orientată spre referenți externi, acum că se conturase statul, care trebuia să acționeze pentru sine, era necesar un simbol identitar autohton și indigen. Considerațiile istorice, investigația istorică șamd. nici nu mai au relevanță, pentru că suntem pe terenul transfigurării mitice a istoriei. Dacii sunt un mit fondator, prin intermediul lor se povestește despre geneza poporului român și se justifica existenta acestuia.

Originile autohtone sunt cele mai valorizate în epoca modernă, indiferent de națiunea la care ne referim, se caută acel prim început. Rădăcinile contează mai mult în imaginarul colectiv decât orice idee de amestec etnic. Noile comunități se creează, se inventează, prin invocarea unei continuități mitice între ‘cei de atunci’ și ‘cei de acum’, prin invocarea unui act fondator. Astfel, Dacia a fost și ea înzestrată să reprezinte și sa prefigureze România modernă, care nu ar fi fost decât o refondare a unei realități geopolitice primoridale. Este ca un ritual magic prin care se rememorează un moment inițial, un personaj sau o civlizație, scoasă din istorie și supusă ideologizării.