Cum se înjurau cu talent publiciștii români de pe vremuri

Ce scriu publiciștii români unii despre alții. Ion Vinea despre Stelian Popescu în tableta „Doi cumetri”, „Cuvîntul liber”, 7 martie 1925:

„Asociațiunile de presă vor fi chemate să judece pe Stelian Popescu, om de rînd și prost, săltat prin gimnastica sexuală, din patul văduvei rele de muscă, pe frontispiciul unui mare ziar, și să-l pedepsească, fiindcă a nesocotit cea mai de seamă lege a noii sale meserii: legea secretului profesional. Este cea dintîi mai violentă coliziune a fostului fante cu realitatea. Printr-însa, campionul nocturn al luptelor Theodorei (moștenitoarea cu imperial nume bizantin și pofte) – va învăța că e mai grea ispravă să lucrezi la o masă de scris decît să călărești bideul unei babe. Deosebirea dintre un condei și o camulă, dintre un tuș tipografic și pomada mercurială sau vaselină, dintre o coală de hîrtie și pielea zbîrcită a unei sexagenare, dintre o călimară și cavitățile iritabile ale acesteia, se va lămuri, în fine, ochilor lui deprinși cu clar-obscurul. Și neasemănările dintre epoci se vor preciza luminilor lui confuze. Stelian Popescu va fi aflat, în lecturile lui afrodisiace dintre perini, că în Antichitate denunțătorul, ținut într-o relativă sobornicească stimă, se numea sicofant – mîncătorul de smochine.

Că astăzi, însă, sentimentul public oferă sicofantului, în loc de smochine, fructul animal potrivit stercorarei fapte, directorul «Universului», foarte curînd, o va simți.Dar nu e vorba numai de a isca într-un stomac de struț, ca al acestui, unic în felul său, Popescu, leșinul penibil și crampa dezgustului de sine. Cariera sa romantică ni-l arată răzbind prin încercări mai rebutante, mai pestilente și mai prelungite decît acest sfert de oră de îngurgitare, infectă, o recunoaștem, dar, în definitiv, pasivă, a consecințelor propriei sale abjecțiuni. Nu pentru cîteva infernale clipe de martiraj, pe care zdravăna rînză a Stelianului le va străbate cu un stoicism demn de altă cauză, s-a dezlănțuit, sub porunca indignării generale, o campanie de presă și o agitație cu totul disproporționată, dacă scopul n-ar fi decît o vindictă și o veștejire. Sănătatea neprețuitului Theodorei și buna-i dispoziție, încîntătoare pe vremuri, s-ar restabili cu o promptitudine de miracol. Rasputinul nostru posedă arta națională de a se ușura sufletește, cu două degete aventurate în fundul gîtului. Gîdiliciul acesta etic și asanator e una din supremele voluptăți ce i-au mai rămas. După un asemenea oficiu, cu replică instantanee din adîncuri, valoarea combativă a d-lui Popescu ar rămîne intactă și ospățul copios poate reîncepe.”

Cei ce știu cîte ceva despre presa interbelică vor sesiza imediat că Ion Vinea reia fără să clipească zvonurile despre cum a ajuns Stelian Popescu proprietarul „Universului”. Deși e vorba de un om viu, de un coleg de breaslă pînă la urmă, tînărul publicist scrie despre Stelian Popescu ca despre un picior de scaun, care nu tresare nici dacă-l rupi.