Cum se comportau soldaţii sovietici cu popoarele eliberate

De când lumea, soldatul este reputat pentru detestabilele lui moravuri, incluzând jaful, violul, crima, separat sau la un loc. Beţia victoriei, proaspăta amintire a rigorilor disciplinei, până atunci îndurate, a camarazilor căzuţi, clocotitoarea fuziune între instinctul de conservare şi cel vital trezesc fiara în cel încurajat de împrejurări să dispună după plac de semenul său dezarmat.

În România celui de al doilea război mondial, soldatul german a circulat ca aliat – se vorbea de „frăţia de arme”, în cinstea căreia se şi imprimase o seri de timbre filatelice. Prin parcurile publice câte un soldat neamţ, în impecabilă ţinută, întovărăşea sentimental vreo bonă împingând la căruţ, la cofetăria Nestor ofiţeri înmănuşaţi consumau, fiecare, câte un platou de prăjituri, pe când îşi împărtăşeau impresiile negative despre Valahia şi locuitorii ei. Acasă, totul era cartelat. Sosit ca eliberator, soldatul sovietic primise severe ordine să se poarte ca în afişele propagandistice unde, survolat de zboruri de albi porumbei, ridica în braţe prunci dolofani – ai celor tocmai eliberaţi.

Cum mai întotdeauna se întâmplă, realitatea diferea de modelul oficial în cancelarii conceput. Soldatul sovietic respecta ordinul primit câtă vreme n-avea încotro şi până nu se îmbăta. Iar ca să nu se îmbete, nimeni nu-l putea împiedica. În căutare de alcooluri tari nu cunoştea odihna, îi plăceau ceasurile de mână, care încă nu se fabricau în uriaşa sa patrie. Descărca cu uşurinţă arma din dotare – un obicei rămas de pe front-, ucidea cu profesionismul supravieţuitorului. Situaţie în care a lăsat în memoria colectivă românească amintiri dintre cele mai amare.

Pe soldatul sovietic disciplinat şi deschis la inimă (dar mereu cu „mandolina” în braţe) l-am cunoscut în primele zile de după triumfala lui trecere prin Bucureşti, la Ciorogârla, unde, în ferma lui Pamfil Şeicaru, locuiam într-o căsuţă de lângă conac. În acela se instalase un cartier general sovietic, condus de un colonel ras în cap şi cu aer mai degrabă de german, Novikov pe numele său. Ins corect, bun vorbitor de limbă germană. Ostaşii erau ucrainieni, cei mai mulţi de-abia ieşiţi din adolescenţă, băieţi şi fete – acestea mai mature. În uniforme decolorate de soare, îşi odihneau oasele, înainte să pornească spre Berlin – în mai multe rânduri le-am indicat cu mâna direcţia.

Erau paşnici, seara ne pofteau să asistăm la film, li se rulau în aer liber, pe cearceafuri transformate în ecrane. Am urmărit, astfel, aventurile lui Nastratin Hogea, într-o producţie central-asiatică. În parcul fermei, pe o alee întunecoasă, , mama a dat nas în nas cu un soldat care a oprit-o. Când a văzut că insul duce mâna la buzunar, mama n-a ţipat. Soldatul i-a întins un pumn de biscuiţi, scoşi dintr-un şorţ. Novikov ne-a înştiinţat însă că, după plecarea cu trupele sale – în nou nouţe camioane americane Internaţional – vor sosi trupe, pe cai mărunţei în căruţe şi care, din asiatice ţinuturi, viteji din cei cu ochii traşi în sus. Am înţeles avertismentul şi grabnic ne-am întors în Capitală. Era la începutul lunii septembrie 1944...

La Bucureşti, peste zi nu prea se produceau incidente, noaptea, însă, adesea, iar în spaima colectivă, întotdeauna. Într-o recentă apariţie în librării (Zbor către libertate) de Pia Pillat Edwards, narând una din rarisimele evadări din comunism pe calea aerului, prezenţa soldatului rus/sovietic se confundă cu aceea a morţii. Povestitoarea însăşi scapă de viol şi moarte datorită împrejurării, şi ea la fel de neobişnuită, că atacatorii încep să se bată între ei. Dar autoarea mărturisea că editorul britanic al cărţii pretinsese ca memoriile să decurgă în negru-alb.

Ţin minte starea de indecizie a tatei, prin ’47, când, primind în zori un telefon de la registratura unui hotel de pe Calea Griviţei, cum că într-o cameră cineva se sinucisese, lăsând numărul nostru de telefon – al nostru şi al lui Vladimir Streinu – era chemat la faţa locului. Mai periculoasă decât tentativa de sinucidere – care eşuase – se arăta expediţia...

Dar am şi o amintire personală, tot de pe atunci. Invitat la un ceai, la cea mai frumoasă şi greu abordabilă fată din Cotroceni, pe numele ei Maia, adusesem cu mine patefonul şi discurile cu muzică de dans. Era iarnă ţeapănă, băusem cu măsură, dar când am ieşit în gerul sticlos, la şase/şapte străzi de casă, cu patefonul sub un braţ şi discurile sub celălalt, mi s-au înmuiat brusc genunchii. Paradoxal, cele două obiecte mă ajutau să-mi ţin un şi aşa precar echilibru. Cădea pe spate, pe gheţuş, mă ridicam, fără să dau drumul nici patefonului, nici discurilor. Câţiva paşi mai în spate, o ceată de soldaţi sovietici, beţi morţi, întâmpinau, cu sudălmi, cele mai mari greutăţi să stea în picioare:cădeau, se ridicau, din nou lunecau.

Nu aveam ceas pe mână, dar asta putea fi la fel de rău, o circumstanţă agravantă. Pe când, încălţat în pantofi de seară, cu talpă subţire, simţeam până în inimă gerul, din urmă mă ajungea un iz de spirt, cu un halo de căldură. Tot căzând şi ridicându-se, ruşii m-au ajuns din urmă, ne-am încrucişat, ţinându-se de aceiaşi parte a unui grilaj, vremea stătuse pe loc, apoi ei au cotit. N-au fost, prin urmare, chiar aşa de primejdioşi cum îi preceda reputaţia.

În cartea Piei Pillat Edwards s-ar vedea, deci, doar latura lor neagră. Ori, poate, nebuni după muzică, aşa cum ruşii sunt, şi văzându-mă cu patefon, m-au lăsat în pace. Însă mai am o amintire. La etajul casei noastre locuia, în calitate de chiriaşi – timpurile se înăspriseră, veniturile familiei Cioculescu diminuaseră – perechea Bonyhadi. Andrei Bonyhadi era un evreu de origine maghiară, bărbat frumos, înalt, distins, elegant, poate trecut de patruzeci de ani, soţia lui, româncă, nepoată de episcop, după spusele-i, şchiopăta de un picior. Dl. Bonyhadi se ocupa de afaceri, părăsea frecvent capitala, cu toate că, evreu fiind, îi era interzis. Dar nu avea de ce să se teamă din partea noastră. În ziua când Italia a ieşit din război, într-o criză de euforie, am alergat pe scări, să-l anunţ – m-a primit cu stinghereală.

După 23 august ’44 Andrei Bonyhadi călătorea mai ales în Ungaria, de unde-şi adusese singurul membru al familiei care scăpase nemăcelărit, Şoni, un băiat de vreo doisprezece ani, pe care, de altfel, intenţiona să-l înfieze. Şoni fusese ocrotit, se pare, de biserica catolică, poate însuşi dl. Bonyhadi era catolic. Dar devenise comunist. Ştiind că tata era naţional-ţărănist, mă întreba pe mine:„-Ce vrea Maniu, acesta?” Acum conducea o firmă de import-export şi achiziţionase, la capătul străzii, într-un bloc care tocmai se construia, un apartament, se pregătea să se mute în noua locuinţă.

Era tot iarnă, eram grav bolnav, cu interdicţia de a părăsi patul, când, în puterea nopţii am simţit în toată casa o foială cu totul neobişnuită, îi auzeam paşii lui Şoni urcând şi coborând în trombă scările. Foarte alarmaţi, ai mei m-au lămurit:venind din centrul oraşului, perechea Bonyhadi fusese acostată în poarta casei, de un grup de soldaţi sovietici. Un tip încă mai înalt decât Bonyhadi îi pusese pistolul în tâmplă, cerându-i ceasul. Soţia ţipase, rusul trăsese.

Andrei Bonyhadi fusese aduse pe scări, cu creieri scurgându-i-se pe trepte, horcăind, fusese luat cu salvarea, operat. Decedase, în zori.

„-Ruşii tăi, pe care atâta îi iubeai”, se căina văduva. Dar nu pentru multă vreme. Cineva, de faţă aflător i-a atras atenţia că e cazul să-şi ţină gura. Şi, într-adevăr, în ziare a apărut informaţia că Andrei Bonyhadi fusese asasinat de o ceată de legionari, îmbrăcaţi în veşminte de ostaş sovietic. I s-au făcut funeralii oficiale, sicriul i-a fost învelit într-un drapel roşu. Văduvei i s-a găsit un post important în ministerul de externe. Se mută în apartamentul în care soţul ei n-a mai avut şansa să locuiască.

„-Ah! Se văita ea, lăcrămând, de câte ori venea vorba de oribilele momente prin care trecuse, şi ce bărbat frumos era ticălosul de rus”. Care va fi făcut rost de ceas într-o altă împrejurare. Şoni a dispărut din Bucureşti, sper să fi fost mai norocos pe urmă...

Desigur soldatul rus ocrotea copiii şi văduvele, chiar când acestea îşi datorau statutul prestaţiei lor. Pe front sau în spatele lui. Aşa e la război, mi se va spune, aşa e soldatescul pretutindeni, de când e lumea. De aceea, poate, de-a lungul a zeci de ani mi-am pus consecvent – şi fără o clipă de şovăire – semnătura sub inevitabila lozincă „Luptăm pentru pace!”, fie că pretindeam, fie că ofeream ceva. Iar dacă cel de al treilea război mondial n-a mai avut loc în parte mi se datorează, meritul ar trebui să-mi fie recunoscut, a fost contribuţia mea la destinul mapamondului. O dată ce acea ce-mi doream eu n-a contat.

Cum era – sau nu – de prevăzut, din vârful obeliscului, unde suferea de răul înălţimilor, soldatul rus şi-a luat într-o zi zborul. Sic tranzit...