Cum influențează ideologia demografia în China comunistă

Trecând peste aspectele ideologice, analiza de faţă, bazată pe studii realizate de specialiștiîn demografie, va încerca să discute măsura în care există o legătură între reducerea creşterii populaţiei în China şi succesul economic recent al statului chinez. Încadrată acestui aspect va fi problema deconstrucţiei unor idei larg răspândite în media occidentală, cum ar fi faptul că orice cuplu din China este limitat la un singur copil, şi accentuarea adevărului faptic.

Nu în ultimul rând, se va avea în vedere prezentarea consecinţelor pe termen scurt, mediu şi lung ale politicii de control a natalităţii asupra societăţii chineze. Voi avea în vedere toate palierele societăţii, discutând atât despre problemele sociale, economice, politice, culturale sau de mentalităţi, dar şi de modul în care partidul-stat a încercat să răspundă acestor dificultăţi. Ultima parte a lucrării va încerca să sintetizeze previziunile specialiştilor cu privire la evoluţia demografică a Republicii Populare Chineze, luând în considerare ultimele modificări în politica demografică din 2013.

            Războiul din Coreea a întârziat refacerea ţării după războiul civil care a dus la proclamarea Republicii Populare. Astfel, primul recensământ are loc tocmai în anul 1953, în contexul adoptării primului plan cincinal. Rezultatul recensământului a surprins negativ autorităţile, numărul de 602 milioane fiind cu o treime mai mare decât rezultatul preconizat. În acest context, s-a dezvoltat o firească teamă a suprapopulării. În decembrie 1954 are loc o întâlnire, sub preşedinţia lui Liu Shaoqui, care hotărăşte reglementare fertilităţii. Anul următor Comitetul Central aprobă un raport care stabilea canecesar controlul fertilităţii. Acest raport va purta numele de Directiva privind problema controlului Populaţiei.[1]

            Lansarea directivei a dus a apariţia unor tenace dezbateri în mediul universitar chinez între cei care apărau politica anti-natalistăşi cei care susţineau o politică fie mai relaxată, fie pro-natalistă. Profesor la Universitatea din Beijing, MaYunchu, trasează o linie foarte subţire între ideologia marxistă şi ideile malthusiene în lucrarea The New Population Theory. Acesta contrazice teoria marxistă care susţine că un partid socialist nu poate avea o problemă a populaţiei şi argumentează că într-o economie planificată, fertilitatea este parte integrată a planificării. Acuzat imediat că a însuşit teoria burgheză a lui Malthus, Maeste criticat de marxiştii ortodocşi şi va fi eliminat din partid în timpul Marelui SaltÎnainte, fiind acuzat de deviaţionism de dreapta.[2]

            Referitor la teoria lui MaYunchun, Xueyuan Tian considerăcă reputaţia sa trebuie restaurată, încercând să demonstreze validitatea tezelor sale şi să elimine adjectivul de malthusian, aplicat teoriei noii populaţii. Acesta sugerează că Maavusese dreptate încă din anii 50, iar crizele ulterioare din Republica Chineză se datorează alegerii unei politici opuse celei propuse de acesta.[3]În ce măsură putem delimita o legătură cauzală între nerespectarea politicilor propuse de MaYunchun şi criză de mai târziu este dificil de spus, dar problemele demografice ale Chinei sunt mai degrabă unele structurale şi de profunzime.

            Dreptul, sau oportunitatea folosirii acestuia de către guverne, statelor de a controla creşterea demografică nu a reprezentat o dezbatre restrânsă la nivelul Chinei sau la nivelul statelor comuniste, ci a dus la conturarea unor discuţii în întreaga lume, inclusiv în mediul academic, în contextul creşterii demografice însemnate de după Al Doilea Război Mondial. Ansley Coale şi Edgar Hoover în lucrarea Population Growth and Development în Low-Income Countries, lansată în anul 1958, propuneauaproximativ aceleaşi idei că cele lansate de MaYunchun. Spre deosebire de savantul chinez însă, soarta acestor idei va fi una mai bună. Începând cu sfârşitul anilor 60, bazându-se pe lucrarea celor doi, Naţiunile Unite vor sprijini politici de educaţie familiară şi de creştere moderată şi calculată a populaţiei în ţările foarte sărace.[4]

            Republica Populară Chineză va avea însă alt destin istoric. Anii 60 se caracterizează printr-o natalitate extreme de ridicată. Între anii 1962-1968 natalitate a atins nivelul de 40 de nou-născuţi la mia de locuitori, iar nivelul feritilitatii medii a atins cifre uriaşe, de 6 sau 7 copii pentru fiecare femeie. Natalitatea extrem de ridicată se manifestă în special în mediul rural, lucru care face Consiliul de Stat să adopte o nouă directivă, prin care stabileşte controlul feritilității. Pentru a evita orice confuzii ideologice, documentul afirmăcă nu există nicio legătură între politica stabilită de Partidul Comunist şi ideile burgheze ale lui Malthus.[5]

            În 1979, în China se stabileşte înfiinţarea unor institute de cercetare a populaţiei. Noul premier al statului, Zhao Zyiang, stabileşte ţintele de creştere a populaţiei pentru următorii 20-30 de ani. El afirmă că la începutul noului mileniu, China trebuie să aibă o populaţie de cel mult 1, 2 miliarde de oameni. Pentru a nu depăşi acest prag se aprobă politica un singur copil pentru fiecare cuplu, adresându-se exclusive cuplurilor ce urmau a se căsători.[6]

            Explicaţia propagandei privind controlul populaţiei a fost oferită de reprezentantul chinez la o conferinţă internaţională în Lahore în 1973:Țara noastră este o ţară socialistă, unde construcţia economică şi alte întreprinderi sunt făcute proporţionat şi organizat. Aceasta necesită planificarea creşterii populaţiei pentru a avea o creştere adaptată creşterii planificate a economiei naţionale. Mult mai direct s-a exprimat în această privind reprezentantul chinez la Conferinţa Mondială cu privire la Populaţie din 1974:Nu susţinem haosul, nici în producţia materială, nici în reproducerea umană.[7]

            Începând cu 1973, în contextul criticilor aduse lui Lin Biao şi Confucius şi a transmiterii idei că politica de control a creşterii populaţiei este de o importanţă vitală pentru revoluţia socialistă şi pentru construcţia comunismului, propanganda a subliniat puternic câteva idei principale care aveau menirea să susţină politica demografică a regimului. În primul rând, distrugerea ideiica un băiat este mai bun decât o fată. În al doilea rând, eliminerea pretenţiei că familiile cu mulţi copii să primească un ajutor mai mare din partea statului. În al treilea rând, sugerarea ideii că un singur copil permite familiei să-i asigure o creştere şi o educaţie mai bună acestuia.[8]

            Referitor la acest aspect, guvernul comunist chinez a încercat să convingă populaţia rurală ca un copil este, din punct de vedere economic, maximul pe care şi-l poate permite o familie. Conform calculelor oferite publicului de guvern, creşterea unui copil ajungea în 1979 la 6900 de yuan în mediul urban şi 1600 de yuan în mediul rural. Subsumatăacestei idei era faptul că autorităţile susţineau că nu pot educa prea mulţi copii. Partidul susţinea că cifra mare a analfabetismului (20 la sută) nu poate fi redusă în condiţiile în care în China au loc 20 de milioane de naşteri anual, sau că universităţile nu pot susţine numărul uriaş de tineri care ar dori să studieze, creându-se astfel o problemă socială.[9]

            Într-o lucrare publicată în 1981, Liu Zheng şi Song Jian propuneau trei modalităţi prin care populaţia să nu depăşească 700 de milioane pentru următorii 100 de ani. În primul plan, cerea reducerea drastică a natalităţii la un copil pentru fiecare cuplu până în 1985 şi păstrarea acestui nivel până în 2000, când ar fi avut loc o creştere până la media de 2, 16. Al doilea plan preconiza o reducere a fertilităţii la 1, 5 copii pe cuplu până în 1990, rata ce urma să fie păstrată până în 2025, când ar fi avut loc o creştere la media de 2, 14. Al treilea plan propunea caîncepând cu 1985, rata fertilităţii să fie păstrată la o medie 1, 7 copii pe cuplu, cu o creştere la 2, 04 începând cu anul 2045.[10]Inutil de argumentat că aceşti doi autori s-au înşelat în absolut toate analizele şi prognozele lor.

Politica anti-natalistăa guvernului chinez a dus la scăderea natalităţii, începând cu anuii 1979-1980, de la 3 copii pentru fiecare femeie la o medie de 1, 5-1, 6 copii pentru fiecare femeie, nivel comparativ cu statele occidentale. De exemplu, media în Franţa, Rusia şi Japonia variază între 1, 3 şi 1, 4 copii născuţi pentru fiecare femeie. În Statele Unite, media este stabilită la 2, 1. Consecinţele acestei politici au dus nu doar la traume umane, dar şi la dezvoltarea unei diferenţe între genuri semnificative:120 de băieţi pentru fiecare 100 fete, dar şi la îmbătrânirea rapidă şi ireversibilă a populaţiei. Specialiştii considerăcă începând cu 2015, numărul uriaş de oameni în vârstă fără ajutor social va duce la o criză economică, încetinind ritmul de creştere al economiei.[11]

            Începând cu mijlocul anilor80, anumite cupluri au primit dreptul de a avea şi cel de-al doilea copil. S-au avut în vedere regiunile foarte sărate ale Chinei, sau cele cu o fertilitate foarte scăzută, dar şi cuplurile formate din doi parteneri care nu au fraţi. Chiar dacă politica un singur copil este politica oficială a statului şi a partidului, există regiuni care încurajează cuplurile de această natură să aibă doi copii. Cazul cel mai elocvent este reprezentat de Shanghai.[12]

            Adevărata natură şi adevăratul scop al politicii partidului chinez ies la iveală numai la o analiză atentă a legislaţiei şi a contextului, aspecte mai puţin cunoscute în media occidentală. În primul rând, ea se adresează în mare parte mediului rural deoarece mediul urban avea încă din 1980 o fertiltate de 1, 2 copii pentru fiecare femeie. În al doilea rând, regiunile autonome unde populaţia etnic minoritara este de sub 10 milioane sunt excluse de la această politică.[13]

            Politica unui singur copil a suferit o relaxare în anii 80, cu scopul de a elimina tensiunile din interiorul societăţii şi de a evita problemele create de o nemulţumire puternică a populaţiei faţă de autorităţile de partid şi de stat. Astfel, în 1984 guvernul a aprobat un raport elaborat de Comitetul Statului pentru Planificarea Fertilităţii prin care se dădea dreptul la a avea al doilea copil în zonele rurale şi la a avea al treilea copil în condiţii speciale. În provincia Shandong, familiile care aveau o fată putea să mai facă încă un copil, după o perioadă de aşteptare de cel puţin patru ani de la naşterea fetei. Începând cu anul 1986 această politică s-a extins în toate zonele rurale ale Chinei, astfel încât jumătate dintre familiile chinez aveau dreptul de a avea doi copii, nu unul singur.[14]

            Consecinţă imediată a acestor ajustări a fost o creştere a ratei fertilităţii în anii 90. Pentru a ţine pasul cu aceasta, China îşi măreşte predicţia de populaţie pentru începutul noului mileniu de la 1, 2 miliarde la 1, 3 miliarde şi aprobă onouălege a căsătoriei prin care încearcă să controleze societatea.[15]

            Tranziţia de la o reglementare durăla una mai relaxată a controlului fertilităţii se poate observa în numărul avorturilor. În primii patru ani de la fondarea Republicii Populare Chineze, avortul a fost ilegal, fiind apoi permis exclusiv în situaţiile în care viaţa mamei era pusă serios în pericol şi numai dacă respectivă femeia avusese deja cel puţin patru copii. În 1957 este legalizat avortul în primele patru luni de la concepere, dar lipsa facilitaţilor medicale şi reticenţa medicilor de a provoca avorturi a făcut canumărul acestor proceduri să nu crească semnificativ. Începând cu anii 80 însă numărul avorturilor creşte semnificativ, crescând de la 7, 8 milioane în 1979 la 12 milioane în 1982, atingând maximul de 14, 4 milioane un an mai târziu. O dată cu relaxarea politicii de control a ferilitatii, se observă o scădere importanta în numărul de avorturi, la 9 milioane în 1984. Surprinzător, în 1986, numărul acestora a crescut încă o dată foarte mult, ajungând la 12 milioane. Pe parcursul anilor 70 şi 80, în China s-au provocat aproximativ 200 de milioane de avorturi.[16]

            Problema avorturilor este una foarte controversată, legislaţia extrem de permisivăîn privinţa acestora fiind interpretată ca o încercare a guvernului chinez de a reduce creşterea demografică. Spre deosebire însă de celelalte state, în cazul Chinei, cifrele raportate către autorităţile centrale sunt mărite artificial, acest procedeu fiind extrem de răspândit în special în primii ani de după adoptarea politicii unui singur copil. Motivul este că multe unităţi sanitare raportau un număr semnificativ mai mare de avorturi deoarece primeau sume de bani ca alocaţii bugetare. De asemenea, autorităţile locale au tendinţa de a raporta un număr mai mic de naşteri şi un număr mai mare de avorturi, cu scopul de a prezentă într-o lumină cât mai favorabilă situaţia demografică a regiunii pe care o conduc.[17]

            Spre sfârşitul anilor 90 asistăm la o nouă schimbare a opticii politicii demografice a Chinei, trecându-se de la un control strict asupra fertilităţii la asigurarea unor condiţii de sănătate minime şi la integrarea femeilor pe piaţa muncii. Astfel, votată în 2011, Legea pentru Planificarea şi Controlul Populaţiei, a intrat în vigoare la 1 septembrie 2002, dovedind interesul guvernului central de a lărgi spectrul influenţei sale de la controlul ferilitatii la probleme mult mai largi cu privire la populaţie.[18]

            Specialiştii au încadrat cazul chinez în tipologia tranziţiei demografice[19], considerându-l un caz de tranziţie extrem de rapidă. Tranziţia demografică este reprezentată de trecerea de la mortalitate şi natalitate ridicate la mortalitate şi natalitate scăzute. În China tradiţională, studiile au arătat o mortalitate şi o natalitate extrem de ridicate, care au început să scadă doar din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Corolarul acestui fenomen a fost creşterea speranţei de viaţă. Astfel, în 1957 speranţa de viaţă la naştere era de 50 de ani, în 1970 ajunge la 61 de ani şi 65 în 1981. Aceste cifre dovedesc reuşita statului chinez de a reduce semnificativ mortalitatea, reuşind să atingă un ritm care nu a fost cunoscut nici măcar de statele europene.[20]

            Consecinţă directă şi imediată a tranziţiei demografice este creşterea populaţiei. Cu cât procesul are loc mai târziu, cu atât nivelul creşterii populaţiei atinge un ritm mai înalt. Ţările mai puţin dezvoltate, beneficiind de progresele înregistrate în medicină, au o scădere a mortalităţii mult mai rapidă şi mai puternică decât scăderea natalităţii. Din această cauză, nivelurile creşterilor maximale în aceste cazuri sunt de două sau de trei ori mai mari decât cele înregistrate în ţările Europei Occidentale.[21]

            O altă consecinţe clasică a tranziţie demografice în general este modificarea piramidei vârstelor, în sensul creşterii semnificative a nivelurilor mediene. În cazurile extreme, piradima vârstelor poate ajunge să arate ca un triunghi cu partea superioară mai mare, atunci când decalajul dintre scăderea mortalităţii şi scăderea natalităţii întârzie foarte mult. Specialiştii numesc acest fenomen îmbătrânire demografică.[22]

            Chiar dacă politica anti-natalistăa dus la schimbări majore în interiorul societăţii, dar mai ales în piramidă vârstelor în China, ea a oferit şi câteva oportunităţi statului. China a beneficiat de ceea ce specialiştii numesc bonus demografic sau divident demografic, care este una dintre explicaţiile succesului economic al Chinei. Chiar dacă controlul natalităţii a redus numărul de naşteri cu până la 300 de milioane, populaţia Chinei continupşi vacontinuasă crească. Spre deosebire de statele europene, care trec prin-o etapădemografică de scădere a populaţiei, acest fenomen nu se va întâmpla în China cel puţin pentru următorii 25 de ani. Estimările sunt de o populaţie de 1, 45 miliarde în anul 2030, cu o creştere medie de 5, 2 milioane de oameni pe an. Populaţia muncitoare, cu vârste cuprinse între 16 şi 64 de ani, va depăşi în 2015 cifra de un miliard, pentru a începe apoi un proces de scădere la 966 de milioane în 2030 şi la 845 de milioane în 2050.[23]

            Conform datelor oferite de Comitetul Naţional pentru Planificarea Fertilităţii în 1999, politica guvernului de la Beijing a dus la evitarea a 338 de milioane de naşteri până în acel an. Aceasta ar fi dus la beneficii socio-economice însemnate, care, conform propagandei partidului comunist din China, ar sta la baza succesului economic al Republicii Populare Chineze.[24]

            O consecinţe majoră a politicii anti-nataliste esteînsăfaptul că în China, începând cu anii 80, s-au născut mult mai mulţi băieţi decât fete. În societăţile normale, la fiecare 100 de fete se nasc 105 băieţi, în medie. În China, discrepanța este semnificativ mai mare. De exemplu, în anul 200, pentru fiecare 100 de fete născute s-au născut 120 de băieţi. Explicaţia stăîn faptul că spaţiul chinez are o tradiţie patriarhală de sorginte confucianistă, în care băieţii sunt preferaţi în detrimentul fetelor. În situaţiile în care natalitatea este în scădere din cauza reglementărilor autorităţilor, familiilor preferăsă aibă mai degrabă un băiat decât o fată, mai ales ţinând cont de faptul că tehnologia permite determinarea sexului nu doar înaintea naşterii, ci şi în perioada în care avortul este încă posibil.[25]

            Consecinţele acestui fapt demografic pot fi mult mai complexe decât ar părea la prima vedere. Însăşi natura sistemului politic ar putea fi alterată, în sensul creşterii gradului de autoritarism. Numărul foarte mare de tineri băieţi celibatari, considerăunii autori, vor obliga regimul comunist chinez să-i înregimenteze în structuri militare, cu scopul de a controla violența din societate.[26]

            Analizând cauzele acestui fenomen, Isabelle Attané observă că deşi partidul comunist a încercat să ofere în mentalitatea colectivă un statut egal femeii în raport cu bărbatul, tradiţia confucianistă, care spunea că bărbaţii sunt superiori femeilor, a rezistat şi s-a păstrat în mediul rural, unde femeile sunt încă considerate indivizi de rang secund. Chiar în contextul unui feminism în stadiu incipient în cadrul Republicii Populare Chineze, femeile nu au reuşit să obţină un stat egal cu bărbaţii, rămânând sub dominaţie masculină. Situaţia pare a se îmbunătăţi exclusiv în marile centre urbane.[27]

            O consecinţă a politicii anti-nataliste esteșiîmbătrânirea populaţiei din cauza faptului că generaţiile născute înainte de război ajung acum la vârsta bătrâneţii. În acest moment, China are cea mai mare populaţie în vârstă din lume, iar prognozele demografice sugerează că aceasta va continua să crească în decadele următoare la nivel alarmant. Se discutăde dublarea populaţiei vârstice în China în următorii treizeci de ani.[28]Pentru deceniile viitoare se preconizează că va exista o criză demografică creată de numărul mare de vârstnici în China. În acest moment, China nu se afla într-o situaţia dificilă din acest punct de vedere. Peste 30 de ani, însă, China va avea o problemă similară cu cea din Japonia actuală, numărul persoanelor de peste 65 de ani urmând a creşte de la 100 de milioane în 2005 la 329 milioane în 2050. Numărul persoanelor de peste 80 de ani va creşte de la 15 milioane la 101 milioane, acest fenomen fiind explicat de faptul că persoanele născute imediat după război au intrat în deceniul al nouălea al vieţii.[29]

            În anul 2000, 88, 3 milioane de oameni atinseseră cel puţin vârsta de 65 de ani în China. Populaţia vârstnică a Chinei s-a triplat de la instaurarea Republicii Populare, în timp ce totalul populaţiei a crescut doar de 2, 2 ori. La începutul secolului, unul din 25 de chinezi avea peste 65 de ani, în timp ce la începutul mileniului trei, unul din 14 atinse această vârstă. Ritmul creşterii populaţiei vârstnice va creşte în anii următori. Conform prognozelor demografice, până în 2050 populaţia vârstnică din China va creşte de patru ori. Aceasta va duce la numărul uriaş de 349 de milioane de bătrâni. Simultan, populaţia vârstnică în sine va trece printr-un proces de îmbătrânire, numărul celor ce depăşesc 80 de ani va creşte de la 12 milioane, în anul 2000, la 44, 5 milioane în anul 2030 şi 116, 4 milioane în anul 2050. Mult mai important decât numărul lor în sine va fi faptul că, proporţional, aceştia vor deveni din ce în ce mai numeroşi în interiorul populaţiei vârstnice. Astfel, în 2050, unul dintre trei vârstnici chinezi va avea cel puţin vârsta de 80 de ani.[30]

            Procesul de îmbătrânire a populaţiei este afectat de un alt proces, ce a început cu patru decenii în urmă, şi care este la rândul său legat de dezvoltarea economică rapidă prin care a trecut China:migraţia din mediul rural către mediul urban. Modalitatea în care acest proces afectează viaţa oamenilor în vârstă este diferenţiata, între cazul reprezentat de mediul rural şi cazul reprezentat de mediul urban. Dacă în mediul urban infuzia de tineri proveniţi din sate menţine ritmul de creştere şi asigură, prin plata taxelor şi a impozitelor, un sistem de asigurări sociale de care beneficiază bătrânii, în mediul rural situaţia se prezintă cu totul altfel. Chiar dacă foarte mulţi tineri chinezi mutaţi de la sat la oraş au declarat în timpul recensământului din 2000 că îşi doresc să se întoarcă acasă şi chiar dacă aceştia trimit bani către familiile lor din mediul rural, migraţia rural-urban crează pe termen mediu şi lung disfuncţionalităţi majore în societatea chineză deoarece îmbătrâneşte rapid populaţia satelor.[31]

            În Tibet, autorităţile centrale au încurajat guvernul local să adopte politici speciale, care să fie adaptate specificităţii tibetanilor. În 1984, guvernul local a adoptat o politică de control a naşterilor, implementând politica unui singur copil pentru populaţia de etnie chineză din regiunea autonomă. Excepţii de la această regulă erau angajaţii guvernului autonom tibetan şi locuitorii oraşelor, cu condiţia aşteptării unui interval temporar între naşteri. În acest moment, doar 8 la sută din populaţia Tibetului se află sub incidenţa legislaţiei de control a fertilităţii.[32]

            În noiembrie 2013 Partidul Comunist a decis să relaxeze politica unui singur copil, în sensul în care va permite cuplurilor să aibă doi copii, cu condiţia ca cel puţin unul dintre părinţi să fie copil-unic. Autorităţile chineze au afirmat că politica demografică este ajustată pentru a asigura dezvoltarea corectă a populaţiei Chinei pe termen lung.[33]

            Concluzionând, consider că argumentele dezvoltate mai sus demonstrează faptul că Republica Populară Chineză are în acest moment probleme structurale în ceea ce priveşte populaţia deoarece există probleme majore atât în piramidavârstelor, care prezintă o populaţie în vârstă extrem de numeroasă, cât şi în distribuţia pe genuri a naşterilor, în sensul că numărul de băieţi este cu mult mai mare decât numărul de fete. La acestea se adăugă alte probleme, toate fiind cauzate de intervenţia directă şi, de multe ori, brutală a partidului-stat în aspectele care ţin de populaţie. Creând o mulţime de drame umane, Partidul Comunist Chinez nu doar că nu a rezolvat probleme pe care China le avea imediat după războiul civil, ci, dimpotrivă, a creat o serie de dificultăți demografice ce vor afecta cu siguranţă China pe termen lung.

[1]Dudley L. Poston Jr., Che-Fu Lee, Chiung-Fang Chang, Sheryy L. McKibben, Carol S. Walter (edit.), Fertility, Family Planning and Population Policy in China, Routlege, London and New York, 2006, p.8.

[2]Ibidem, p.9.

[3]Xueyuan Tian, The Hope of the contry with a great population. Theories and Practices of China`s Population Transformation, Springer, 2014, passim.

[4]Zhongwei Zhao, Fei Guo (edit.), Transition and Challenge. China`s Population at the beginning of the 21stcentury, Oxford University Press, Oxford and New York, 2007, pp.276.

[5]Dudley L. Poston Jr., Che-Fu Lee, Chiung-Fang Chang, Sheryy L. McKibben, Carol S. Walter (edit.), op.cit., p.10.

[6]Ibidem, pp.14-15.

[7]Penny Kane, The Second Billion. Population and Family Planning in China, Penguin Books, 1987, pp.78-79.

[8]Ibidem, pp.81-82.

[9]Ibidem, p.194.

[10]Lin Zheng, Song Jian, China`s Population. Problems and Prospects, New World Press, Beijing, 1981, p.31.

[11]Susan Greenhalgh, Cultivating Global Citizens. Population in the rise in China, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, 2010, p.1.

[12]Ibidem, p.2.

[13]Dudley L. Poston Jr., Che-Fu Lee, Chiung-Fang Chang, Sheryy L. McKibben, Carol S. Walter (edit.), op.cit., pp.14-15.

[14]  Ibidem, p.15.

[15]Ibidem, p.16.

[16]Ibidem, p.22.

[17]Zhongwei Zhao, Fei Guo (edit.), op.cit., pp.87-89.

[18]Ibidem, p.21.

[19]Tranziția demograficăsau revoluția demograficăeste un proces evolutiv, început în secolul al XVIII-lea, caracterizat printr-o importantăscădere a mortalității și a natalității. Tranzitia demograficăface ca populațiile sătreacăde la regimul vechi, caracterizat prin niveluri înalte ale natalității și mortalității, la regimul demografic modern, cu natalitate și mortalitate având niveluri joase. (Cornelia Mureșan, Introducereîn Demografie, Presa UniversitarăClujeană, Cluj-Napoca, 2008, p.73.)

[20]Zhongwei Zhao, Fei Guo (edit.), op.cit, p.2.

[21]Cornelia Mureșan, op.cit., p.76.

[22]Ibidem.

[23]Ibidem, pp.5-6.

[24]Dudley L. Poston Jr., Che-Fu Lee, Chiung-Fang Chang, Sheryy L. McKibben, Carol S. Walter (edit.), op.cit., p.153.

[25]Ibidem, pp.170-172.

[26]Ibidem, p.175-176.

[27]Isabelle Attané, The Demographic Masculinization of China. Hoping for a Son, Springer, 2013, pp.91-100.

[28]Charles Louis Kicannon, Wan He, Loraine A. West, Demography of Aging in China and the United States and the Economic Well-Being of their Older Populationin Journal of Cross-Cultural Gerontology, volumul 20, numărul 3, septembrie 2005, p.244.

[29]Dudley L. Poston Jr., Che-Fu Lee, Chiung-Fang Chang, Sheryy L. McKibben, Carol S. Walter (edit.), op.cit, pp.7-8.

[30]Ibidem, pp.245-246.

[31]Zhongwei Zhao, Fei Guo (edit.), op.cit., pp.184-187.

[32]***, Tibet of China. Population, Religion and Regional Ethnic Autonomy in Tibet, Foreign Languages Press, Beijing 2008, pp.7-8.

[33]http://www.bbc.com/news/world-asia-china-24957303 (consultat la data de 20 octombrie 2014).