Cum a fost utilizată legislația ca instrument al Represiunii în România comunistă

În timpul regimului comunist din România, în mod special în perioada stalinismului din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965), noul regim instaurat sub influenţa şi pornind de la directivele Moscovei a căutat să redefinească caracteristicile societăţii, în vedere impunerii unui nou model de putere politică, economică şi socială, dar şi cu scopul de a controla eficient populaţia. Suferind de o acută criză de legitimitate, fapt evindent pentru întreaga perioadă comunistă, PCR/PMR a căutat să găsească şi să implementeze politici prin care să-şi asigure eliminarea oricărei forme de opoziţie politică.

Pentru cazul represiunii, care a îmbrăcat numeroase forme şi manifestări, şi care a evoluat în funcţie de contextul extern, dar şi intern, legislaţia a reprezentat, în primul rând, un instrument politic prin care categorii întregi de persoane, de foarte multe ori în mod arbitrar, erau definite ca adversari ai regimului şi supuşi detenţiei politice. Dacă la nivel declarativ, regimul de „democraţie şi legalitate populară” se (auto)definea ca un regim care atinge noi culmi în respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamnetale ale omului, practica demonstrează faptul că regimul, prin instituţiile sale de forţă (Securitate şi Miliţie) a utilizat legislaţia penală căa justificare a numeroase abuzuri.

Procesul de supune a justiţiei de către regimul stalinist din România începe imediat după 23 August 1944. Prin legea din 31 martie 1945 privind judecarea criminalilor de război, care stabilea că în componenţa unui complet de judecată vor intra doi judecători profesionişti şi doi reprezentanţi ai poporului, şi prin legea de organizare a justiţiei din 24 noiembrie 1947, care extinderea acest mod de formare a completului de judecată şi către alte tipuri de instante, începea procesul de anulare a independenţei justiţiei din România. De altfel, în textul legii din 1947 se menţiona explicit că:„judecătorii trebuie să apere interesele clasei muncitoare, să protejeze nouă democraţie şi să pedepsească inamicii poporului”. Mai mult decât atât, în anul 1948, toţi avocaţii au fost excluşi din barouri, fiind reprimiţi doar cei care au obţinut aprobarea din partea unor comisii dominate de comunişti, lucru care a dus la epurarea a 20 la sută dintre avocaţi[1].

Represiunea a avut o serie de evoluții, în funcție de evenimentele politice interne și internaționale. Între anii 1949 şi 1953, acţiunile represive dirijate de Securitate au atins paroxismul. Consolidarea puterii Partidului Comunist Romaân se putea face doar prin eliminarea opoziţiei politice şi timorarea populaţiei. Între anii 1954 şi 1955 s-a inregistat un reflux al represiunii. Moartea lui Stalin, dar şi dorinţa României de a deveni membră a ONU explică această relaxare. Din 1956 începe a doua perioadă a represiunii, care se încheie aproximativ în 1960. Retragerea trupelor sovietice, în 1958, a avut un efect neaşteptat. Gheorghiu-Dej relua campania de măsuri represive. Începând cu anul 1960, acţiunile represive au scăzut în intensitate. Decretele de graţiere şi amnistie:79/24 februarie 1960 (820 graţieri), 454/1961, 295/21 aprilie 1962 (773 graţieri), 772/27 septembrie 1962 (1.462 graţieri), 5/3 ianuarie 1963 (2.543 graţieri), 176/9 aprilie 1964, 310/16 iunie 1964 şi 411/24 iulie 1964, au dus la eliberarea deţinuţilor politici[2].

Caracteristicile legislației represive

Printre trăsăturile importante ale legislaţiei din perioada comunistă este caracterul de clasă al acesteia. Întreaga legislaţie din prima perioadă a regimului comunist din România a fost construită pornind de la ideea luptei de clasă, astfel încât normele juridice erau îndreptate, mai mult sau mai puţin făţiş, împotriva unor întregi grupuri sociale. Se pot identifica numeroase exemple de norme juridice, majoritatea cu caracter represiv, care stabilesc diverse sancțiuni ori impun diverse interdicţii unor categorii determinate de persoane:chiaburii, foştii proprietari de întreprinderi etc[3].

Caracterul complet discrimatoriu al legislaţiei represive poate fi uşor ilustrat prin numeroase exemple concrete. Ordinul nr. 100 al Direcţiei Cabinet din 3 aprilie 1950 din Securitatea Poporului arată că „duşmanul de clasă din ţara noastră, fabricanţii şi moşieri expropiati, bancherii şi marii negustori, elemente deblocate şi epurate din aparatul de stat şi chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de mijloace:zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergând până la acte de teroare, sabotaj, diversiune, să creeze agitaţie, să alarmeze populaţia, să îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului”. Intrau în atenţia organelor de represiune toţi cei care „lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste tendenţioase, duşmănoase, ascultă şi difuzează propaganda deșănțată a posturilor de radio imperialiste, toţi cei care aduc injurii PMR, conducătorilor săi”. De asemenea, erau pasibili de internarea în lagăr cei care frecventau „bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste”[4].

Suprapunând definiția termenului de „legislație represivă” peste cazul comunismului românesc postbelic, observăm că aceasta se potrivește perfect. Legislaţia represivă este un tip de legislaţie care are drept obiectiv marginalizarea sau eliminarea unui grup social, a unei categorii de indivizi catalogaţi negativ de către regim. Ea poate apărea fie ca formă deschisă, când regimul îşi asumă pe față dreptul represiv, ca mijloc necesar pentru atingerea scopurilor politice ale regimului, sau poate apărea ca formă ascunsă, prin infiltrarea legislaţiei cu o viziune ideologică[5].

Caracterul ideologic al legislaţiei din perioada regimului comunist este evident în privinţa analizei constituţiilor comuniste. Acestea conţin numeroase articole care nu reprezintă norme juridice, ci declaraţii de natură politică. Articolul 7 al Constituţiei din 1948 prevedea că „Bunurile comune ale poporului constitue temeia materială a propăşirii economice şi a independenţei naţionale a Republicii Populare Române”, iar articolul 12:„Munca este factorul de bază al vieţii economice a Statului. Ea este o datorie a fiecărui cetăţean. Statul acordă sprijin tuturor celor ce muncesc, pentru a-i apăra împotriva exploatării şi a ridica nivelul de trai”. Articolul 3 din Constituţia din 1952 demonstrează subordonarea RPR faţă de URSS:„Republica Populară Română s-a născut şi s-a întărit ca rezultat al eliberării ţării de către forţele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului şi de sub dominaţia imperialistă, ca rezultat al dobândirii puterii moşierilor şi capitaliştilor de către masele de la oraşe şi sate în frunte cu clasă muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român”[6].

În plus, legislaţia din perioada comunistă ignoră, explicit sau implicit, o parte a prinicipiilor fundamentale de drept. Exemplul cel mai complet este cel al legalităţii în materie penală, potrivit căruia nimeni nu poate fi condamnat decât în baza unei legi scrise şi decât pentru fapte calificate ca fiind infracţiuni la momentul comiterii. Acest principiu a fost contrazis prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 187/1949, care permitea sancţionarea persoanelor prin analogie, chiar dacă fapta lor nu este infracţiune. Dispoziţia este reluată de mai multe acte normative, permiţând efectiv sancţionarea oricărei fapte, indiferent dacă legea o permitea sau o interzicea, deschizand astfel uşor calea către numeroase abuzuri[7].

Discursul constituţional comunist, încă de la debuturile sale sovietice, se prezintă pe sine ca unicul în măsură să ofere poporului muncitor accesul direct şi total la decizia politică. Ficţiunea democraţiei populare, sau socialiste, se menţine pe întreaga durată a regimului comunist din România. Pe întreaga perioadă, RPR/RSR s-a autocaracterizat ca stat ce respectă libertăţile individuale şi adânceşte principiile democratice, până la consecinţele ultime ale acestora. Precizarea esenţiale ce este necesar a fi făcută ține de finalitatea exercitării drepturilor cetăţeneşti. Ele nu pot intra, conform viziunii staliniste, în conflict cu interesele populare, reprezentate de partidul unic, şi nu pot periclita ordinea în stat. Prin urmare, drepturile fundamentale sunt golite de substanţă, prin eliminarea garanţiilor ce aveau menirea de a acorda credibilitate existenţei lor legale. Legislaţia comunistă nu a fost una care să ignore, la nivel formal, protecţia unor drepturi fundamentale ale persoanei. Prin faptul că nu au existat garanţii reale ale acestora însă protecţia drepurilor fundamentale a rămas un simplu deziderat, o ficţiune. Există, în plus, şi drepturi fundamentale care nu sunt nici măcar prevăzute la nivel formal. De exemplu, dreptul la un proces echitabil nu este menţionat de niciun act normativ din perioada comunistă[8].

Originile sistemului de drept penal totalitar se află evident în constituţiile din perioada comunistă, ce reduc gestul de rezervă intelectuală sau de credinţă religioasă la nivelul unui act de subminare a ordinii publice. Acordarea cu generozitate a drepturilor de natură socială (dreptul la odihnă, dreptul la pensie şi ocrotirea familiei) face parte din modalităţile prin care noul regim din România şi-a imaginat un pact social sui generis. În schimbul asigurării cadrului material de viaţă, în condiţii de planificare, comunitatea de cetăţeni renunţa la exercitarea critică a libertăţilor individuale. Represiunea este astfel gândită să-i sancţioneze pe cei care nu subscriu la clauzele întemeietoare ale noii societăţi totalitare[9].

Cum a încălcat regimul comunist propria legislație

Chiar plecând de la garantarea incompletă şi formală a drepturilor fundamntale, regimul comunist şi-a încălcat frecvent propria legislaţie. Astfel, articolul 30 din Constituţia din 1948 prevedea că nimeni nu poate execută o pedeapsă decât în urma unei condamnări pronunțate de către o instanţă judecătorească. Totuşi, prin HCM nr. 1554/1954, nepublicată, se dispunea trimiterea în coloniile de muncă a „elementelor duşmănoase” pe baza unor decizii emise de către o comisie din cadul Ministerului Afacerilor Interne, în urma propunerilor Direcţiei Generale a Securităţii şi a Direcţiei Generale a Miliţiei. De asemenea, articolul 8 din Constituţia din 1948 prevedea că „Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege”, prin Drecterul nr. 256 din 1 martie 1949 au fost trecute „în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor exploatările agricole moşiereşti (...) cu întreg inventarul viu, mort şi clădirile”. După o singură zi, Decretul nr. 83 stabilea pedepse drastice pentru proprietarii care se opunea acestor confiscări, anume pedeapsa cu închisoarea între 5 şi 15 ani. Cu închisoarea între 3 şi 12 ani şi amendă între 25.000 şi 200.00 de lei erau pedepsiţi funcţionarii publici care „nu vor executa sau vor împiedica exercitarea însărcinirilor ce le revin”[10].

Potrivit unui studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953, au fost descoperite în toate coloniile de muncă deţinuţi numai pe bază de adrese, însoţite de tabele nominale. În martie 1953, 2.293 de persoane se aflau în lagărul Peninsula de la Canal numai în baza unor astfel de documente sumare, iar în iulie aceluiaşi an 1.500 de persoane. Procuratura Generală a constatat că aceste persoane erau „deţinute în mod ilegal”. Opoziţia Securităţii a făcut să nu se poată dispune eliberarea acestora, iar investigaţiile au încetat ca urmare a presiunilor făcute de reprezentanţii poliţiei politice. Abuzurile erau numeroase şi în cazurile în care deţinuţii nu erau eliberaţi la data la care se încheia pedeapsa. La 20 iulie 1953, în această situaţie se aflau 402 deţinuţi din coloniile de muncă de pe tot cuprinsul României[11].

Instituţia care coordona activităţile de represiune politică era, în primul rând, Securitatea. Prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948 s-a înfiinţat Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care a funcţionat formal ca departament al Ministerului Afacerilor Interne. Principala sa atribuţie, prevăzută de articolul 2, era:„Apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii RPR contra uneltirilor duşmanului din interior şi exterior”. Ofiţerii de Securitate erau singurii care aveau competența de a instrumenta cazurile de infracţiune ce primejdiau „regimul democratic şi securitatea poporului”. Securitatea era condusă de Gheorghe Pintilie, care deţinea şi funcţia de ministru adjuncte de Interne, avându-i directori adjuncţi pe generalii Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai serviciilor secrete sovietice[12].

Legislația penală ca instrument represiv

În căutare de legitimitate politică, noua putere comunistă şi-a creat propriile ei legi, care au oferit suport juridic măsurilor represive adoptate împotriva oricărei forme de opoziţie. Legislaţia care a stat la baza represiunii din România comunistă a cunoscut fluctuaţii de la o etapă la alta, în funcţiile de contextul intern şi extern. Întotdeauna, în perioadele premergătoare declanşării represiunii, erau operate modificări asupra prevederilor Codului Penal[13].

La alineatul 1 al articolului 1 din „Dispoziţiile generale” ale Codului Penal modificat, publicat în Buletinul Oficial din 27 februarie 1948, era prevăzut principiul neaplicării retroactive a prevederilor penale:„Nimeni nu va putea fi pedepsit pentru o faptă care, în timpul când a fost săvârşită, nu era prevăzută de lege şi nici condamnat la alte pedepse sau supus la alte măsuri de siguranţă”. Aplicarea retroactivă era dispusă în Codul Penal numai în cazul unor măsuri de siguranţă sau puteau însoţi sau înlocui pedepsele penale. Articolul 4 prevedea că „Legile care prevăd măsuri de siguranţă se aplică şi infracţiunilor comise anterior punerii lor în vigoare”. Această prevedere a permis emiterea decretelor, hotărârilor şi ordinelor secrete ale Ministerului Afacerilor Interne, pe baza cărora s-au declanşat deportările, s-au înfiinţat coloniile de muncă sau a fost stabilit domiciulul obligatoriu pentru anumite categorii de cetăţeni. Prin Decretul nr. 187 din 30 aprilie 1949 era modificat conţinutul articolul 1, precizându-se doar că:„Legea penală are drept scop apărarea RPR şi a ordinii sale de drept împotriva faptelor periculoase pentru societate, prin aplicarea măsurilor de apărare socială faţă de persoanele care săvârşesc asemenea fapte”[14].

Instrumentul principal utilizat de autorităţile comuniste ca justificare a actelor de represiune a fost articolul 209 din Codul Penal. Aceast articol incrimina „uneltirea contra ordinii sociale”. Modificările operate între 1953 şi 1957 au transformat acest articol într-o adevărată unealtă aflată la îndemână Securităţii. Articolul 209 îi erau adăugate prevederi noi prin Decretul nr. 202 din 14 mai 1953, incluse în Secţiunea 1 bis, care condamnă „subminarea economiei naţionale şi sabotajul contrarevoluţionar”. Prin articolul 209 indice 1, aceste infracţiuni erau pedepsite cu muncă silnică între 5 şi 25 de ani şi confiscarea totală sau parţială a averii. Dacă pedeapsa era considerată gravă, se putea aplica pedeapsa capitală. În 1957 articolul 209 a suferit noi modificări. În prima variantă a acestuia, uneltirea era considerată delict. Pedeapsa era închisoarea corecţională de la 6 luni la 3 ani şi interdicţia corecţională de la 1 an la 3 ani, pentru delictul de „constituire de asociaţii secrete pentru răsturnarea violentă a ordinii de stat sau stabilirea de legături cu persoane din străinătate în scopul uneltirii”, pedeapsa era închisoarea corecţională de la 3 la 7 ani şi interdicţia corecţională de la 3 la 5 ani. Prin Decretul nr. 469 din 1958 uneltirea devenea infracţiune. Astfel, pedeapsa era mărita la muncă silnică de la 15 la 25 de ani şi degradarea civică de la 5 la 10 ani, pentru infracţiunea de „iniţiere sau participare la organizaţii ce urmăreau schimbarea ordinii sociale existente în stat”. Propaganda în favoarea unei asemenea organizaţii sau sprijinirea ei erau pedepsite cu închisoarea corecţională de la 3 la 10 ani[15].

Infracţiunile economice erau sancţionate conform prevederilor articolul 268 Cod Penal, căruia, în 1958, i s-au adus o serie de modificări. Pentru infracţiunile minore, cum ar fi „producţie de proastă calitate sau fără respectarea normelor”, „lipsa de grijă gospodăreasca”, „degradarea din nesocotinţă a tractoarelor”, erau prevăzute pedepse cu închisoarea de până la 5 ani, amenzi şi confiscarea bunurilor. Aceleaşi pedepse erau aplicate şi celor care se opunea colectivizării. Pentru condamnarea aderenţilor mişcărilor de rezistenţă armată, articolele 207-218 din Codul Penal au suferit modificări în sensul înăspririi pedepselor prin Decretul nr. 318 din 1958 şi Decretul nr. 1 din 1959. Prin aplicarea Decretului nr. 318, „actele violente”, care erau incriminate de articolul 207 Cod Penal, deveneau „acte de teroare”, iar pedeapsa iniţială, care era închisoarea de la 5 la 10 ani şi degradarea civică între 3 şi 12 ani, devenea pedeapsă cu moartea şi confiscarea averii. Decretul nr. 1 aducea o nouă modificare articolul 207 Cod Penal, stipulând că:„Tentativa de săvârşire a actelor de teroare se pedepseşte asemenea faptei consumate”. Campania împotriva elitei intelectuale, declanşată în 1958, a determinat noi modificări asupra legislaţiei penale. Prin Decretul nr. 318 pentru „infracţiunile de crimă de trădare de patrie, colaborare cu duşmanul pe timp de pace sau de război, divulgarea de secrete privind capacitatea de apărare a ţării”, specificate în articolele 184-188 Cod Penal, pedeapsa era majorata la pedeapsa cu moartea. O altă majorare la pedeapsa cu moartea era operată asupra articolul 194 indice 2, care incrimina „transmiterea de secrete statelor străine, organizaţiilor contrarevoluţionare sau persoanelor particulare, când acestea sunt în serviciul unor puteri străine”[16].

Regimul încuraja colaboraţioniştii. Astfel, prin Decretul nr. 469 din 30 septembrie 1957 se adăugă articolul 228 Cod Penal o prevedere care invită la colaborarea cu organele de anchetă deoarece erau „scoase de sub urmărirea penală persoanele care au înştiinţat autorităţile competente sau care, chiar după ce culpabilii au fost descoperiţi şi s-a început urmărirea, au înlesnit arestarea acestora”. Articol 228 Cod Penal sancţiona omisiunea de denunţ cu închisoarea corecţională de la 1 la 2 ani. Pedeapsa a fost mărită la închisoarea corecţională de la 3 la 10 ani prin Decretul nr. 318 din 1958[17].

Legislația „secretă”

Legislaţia penală cu caracter public, cuprinsă în Codul Penal şi în decretele care l-au modificat, apărute în Buletinul Oficial, a fost completată de o serie de decrete şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri sau ale Marii Adunări Naţionale care au consolidat cadrul legal al represiunii. Pornind de la acestea, Ministerul de Interne a emis măsurile administrative care vizau categorii de persoane considerate indezirable de regim. Sute de mii de oameni au fost internaţi în lagăre şi colonii de muncă, li s-a stabilit domiciliu obligatoriu sau au fost deportaţi, fără a exista o decizie judecătorească în acest sens[18].

Caracterul secret al legislaţiei represive este o altă caracteristică a legislaţiei din perioada comunistă. În lipsa posiblității de a cunoaşte legislaţia represivă, persoanele au fost condamnate ori sancţionate cu măsuri privative de libertate, fiind astfel deschisă calea abuzurilor. Un exemplu este Decretul nr. 62 din februarie 1955 prin care a fost completat Codul Penal. Acesta incrimina „activitatea intensă contra clasei muncitoare sau a mişcării revoluţionare, desfăşurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moşieresc”, pedeapsa fiind temniţă grea pe viaţă şi confiscarea totală a averii. Tot cu caracter secret a fost şi HCM nr. 1154/1954 privind „domicilierea în centrele aglomerate”. Articolul 2 al HCM stipula că se pot stabili în oraşe „angajaţii organelor şi instituţiilor statului, ai întreprinderilor şi organizaţiilor obşteşti, militarii mutaţi în interes de serviciu şi descendenţii acestora, numai în baza obţinerii unei repartiţii de locuinţă şi a unei vize de mutare eliberată de Miliţie”. Această hotărâre a fost completată ulterior prin HCM nr. 1554/1954. Aceast act normativ este unul foarte elaborat, cuprinzând 20 de articole, structurate pe cinci capitole. Având menţiunea „nepublicată”, acest text de lege secret a constitut baza măsurilor administrative de stabilire a domiciului forţat şi de internarea în lagărele şi coloniile de muncă, până la abrogarea sa în 1954[19].

Conform notei de studiu nr. 00880015 din 14 decembrie 1967, întocmită de Serviciul C al Consiliului Securităţii Statului, începând cu anul 1949 s-au stabilit măsuri de dislocare şi fixare de domiciliu obligatoriu, internare în colonii şi unităţi de muncă şi acordare de loc de muncă obligatoriu unor categorii de persone care, fără a putea fi condamnate penal, făceau obiectul acestor măsuri represive ale regimului comunist[20].

Aceste acte normative aveau un caracter secret. Dacă ar fi fost date publicităţii, regimul de democraţiei populară de la Bucureşti ar fi dezvăluit întregii lumi mijloacele represive utilizate pentru controlul populaţiei. Un al motiv al secretizării ține de faptul că acestea încălcau chiar prevederile constituţionale ale RPR, oricât de formale erau acestea, referitoare la drepturile şi libertăţile individiaule:„Inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, a cuvântului, libertatea cuvântului, libertatea de asociere”[21].

Decretul nr. 6 din 1950 relativ la înfiinţarea unităţilor de muncă rezolva două probleme ale regimului:nevoia acută de forţă de muncă, dar şi necesitatea de a decongestiona sistemul penitenticiarelor. Acest decret a fost completat prin Ordinul nr. 100 al MAI din 3 aprilie 1950, prin care se stabileau categoriile de persoane care putea face obiectul internării:„Cei ce lansau sau răspândeau zvonuri alarmiste, cetăţenii români care întreţineau legături de prietenie cu membrii familiilor ambasadelor imperialiste, cei care aduceau injurii Partidului Comunist”. Termenele internărilor puteau varia între 6 luni şi 2 ani. Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554 din 22 august 1952, unităţile de muncă au fost transformate în colonii de muncă, adăugându-se noi categorii de persoane care puteau fi internate:„foştii poliţişti, foştii condamnaţi, începând din 1945, pentru trecerea frauduloasă a frontierei, cei ce duceau acţiuni duşmănoase atât la sat, cât şi la oraş, elemente cu un trecut reacţionar cunoscut, cadre active ale fostelor grupări şi partide fasciste şi burghezo-moșierești”. Prin aceeaşi hotărâre erau înfiinţate şi batalioanele de muncă, destinate „bărbaţilor fără o ocupaţie permanentă, speculanţilor”[22].

HCM nr. 1554 din 1952 prevedea:„Art 1. Având în vedere rezistența tot mai activă a elementelor duşmănoase şi faptul că acestea încearcă încontinuu să saboteze în mod organizat măsurile Guvernului şi Partidului îndreptate spre întărirea dictaturii proletariatului şi construirea cu succes a socialismului;pentru a uşura supravegherea activităţii elementelor duşmănoase şi străine de clasă muncitoare, pentru a le atrage la muncă de utilitate socială şi pentru a curăţa cele mai importante centre vitale ale societăţii de elementele duşmănoase, se va admite ca măsură excepţională, provizorie, internarea administrativă pentru efectuarea muncii obligatorii. În acest scop se organizează 1) colonii de muncă;2) domiciliu obligatoriu;3) batalioane de muncă”[23].

Regimul domiciuliului obligatoriu se aplica pentru „toţi explatatorii”, fie că vorbim despre moşieri, bancheri, mari funcţionari, foşti proprietari de fabrici şi indreprinderi, rudele celor fugiţi din ţară etc. Stabilirea domiciliului obligatoriu se făcea la nivel regional cu avizul Comisiei Centrale. Părăsirea domiciliului obligatoriu şi a locului de muncă obligatoriu se pedepseau cu închisoare de la 3 la 5 ani[24].

Din cercetarea celor aproximativ 70.000 de fișe matricole penale s-a constatat că au fost emise numeroase decizii de internare în unităţi sau colonii de muncă care cuprindeau, fiecare, câte sute de nume. O parte dintre acestea prelungeau termenul de internare, altele stabileau acest regim după expirarea termenelor pedepselor pronunţate de justiţie, altele acţionau retroactiv asupra unor deţinuţi ce fuseseră reţinuţi abuziv cu ani în urmă de organele de Securitate sau de Miliţie[25]. Arestările şi internările în lagărele şi coloniile de munca au atins cel mai înalt nivel în anul 1952. În acest an, au fost operate 24.826 de arestări şi 11.913 internări în unităţile de muncă[26].

Concluzii

Paradoxal, nici măcar legislaţia represivă, oricât de disciminatorie era, nu a fost respectată de către regimul comunist. Astfel, dacă, conform propriilor prevederi, legislaţia represivă era îndreptată împotriva chiaburilor şi a clasei capitaliste, în realitate, Securitatea pare să fi purtat un război efectiv împotriva muncitorilor şi ţăranilor. De exemplu, dintre cele 3.658 persoane trimise între 1958 şi 1964 la muncă obligatorie, 1.899 erau ţărani, 436 erau muncitori, 207 erau profesori şi învăţători, 241 erau funcţionari etc. Dintre aceştia, 634 nu aveau niciun motiv la dosar pentru a suporta pedeapsa decisă de autorităţile comuniste[27].

Aşadar, este evident faptul că normele juridice au fost utilizate în mod abuziv de către regimul comunist din România postbelică. Prin încălcarea principiilor fundamentale de drept, cât şi prin interpretarea în mod discreţionar a legislaţiei penale, aspecte coroborate cu faptul că Securitatea şi Miliţia operau arestări de foarte multe ori fără nicio acoperire legală, putem concluziona că regimul comunist din România a utilizat, în perioada 1944-1964, legislaţia ca un instrument al represiunii.

NOTE

[1]Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (edit.), Raport final, Editura Humanitas, București 2007, p. 201 (în continuare se va cita:Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Raport Final).

[2]Cristina Roman, „Represiune și regim concentraționar în România comunistă (1945-1967)” în Andrei Muraru (coord.), Clara Mareș, Dumitru Lăcătușu, Marius Stan, Constantin Petre, Sorin Cucerai, Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), studiu introductiv de Cristina Roman, postfață de Marius Oprea, Editura Polirom, Iași 2008, p. 20.

[3]Ibidem, p. 202.

[4]Ibidem, p. 202.

[5]Corneli Pintilescu, Gulag si Holocaust:legislație discriminatorie și represivă, articol disponibil online la adresa:http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=1502&lang=en#_edn3 (consultat la data de 13.decembrie 2015).

[6]Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Raport Final, pp. 203-204.

[7]Ibidem, pp. 204-205.

[8]Ibidem, pp. 207-208.

[9]Ibidem, p. 209.

[10]Ibidem, pp. 209-210.

[11]Ibidem, p. 211.

[12]Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, traducere de Lucian Leuștean, cu o prefață a autorului pentru ediția în limba română, Editura Polirom, Iași 2001, p. 96.

[13]Cristina Roman, op.cit., pp. 20-21.

[14]Ibidem, p. 21.

[15]Ibidem, pp. 21-22.

[16]Ibidem, pp. 22-23.

[17]Ibidem, p. 23.

[18]Ibidem, pp. 23-24.

[19]Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Raport Final, pp. 202-203.

[20]Marius Oprea, „Addenda la Cartea neagră a comunismului” în Stéphane Courtois (coord.), Cartea neagră a comunismului, Editura Humanitas, București 1998, p. 754.

[21]Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României, 1859-1991, Editura Humanitas, București 1992, pp. 114-115.

[22]Cristina Roman, op.cit., pp. 24-25.

[23]Ioan Ciupea, Stancuta Todea, „Represiunea, sistem și regim penitenciar în România. 1945-1964” în Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism și represiune în România. Istoria tematica a unui fraticid național, Polirom, Iași 2005, p. 50.

[24]Ibidem, pp. 50-51.

[25]Ibidem, pp. 51-52.

[26]Cristian Troncotă, „Colonia de munca” în Arhivele Totalitarismului, nr. 1/1993, p. 172. (Probabil că numărul de internari în unitățile de muncă a fost inclus în numărul total al arestarilor în anul respectiv).

[27]Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Raport Final, p. 210.