⬆

Creștini versus otomani. Cum arătau cele două armate care s-au confruntat la Podul Înalt

Bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475 este una dintre cele mai cunoscute bătălii din istoria românilor și una dintre cele mai mari și mai categorice victorii ale unui stat creștin contra Imperiului Otoman în Evul Mediu.

În primăvara anului 1474, armata otomană s-a adunat la Adrianopol, de unde a mărșăluit spre Scutari, în Albania, eșuând însă să cucerească cetatea deținută de venețieni, canicula afectându-i puternic pe soldați. Soliman, eunuc și beylerbey al Rumeliei (partea europeană a Imperiului Otoman), a fost chemat înapoi la Constantinopol de către sultan. Acesta, furios pe faptul că Ștefan între timp refuzase solicitarea sa de a se prezenta la Poartă să aducă personal haraciul, a hotărât să pedepsească armata lui Soliman și să o trimită într-o nouă campanie, pe timpul iernii, ceea ce otomanii făceau rar sau aproape niciodată. Pe timp de iarnă, soldații obișnuiți cu climă mai blândă ar fi fost afectați mult mai tare de vreme, ceea ce se va dovedi hotărâtor și la Vaslui. Nu trebuie uitat că pe timp de iarnă era și mult mai greu de a se asigura hrana soldaților, a cailor și a animalelor de povară, dintre care o bună parte erau cămile.

Armata lui Soliman, puternic demoralizată și slăbită, a mărșăluit până la Adrianopol, adunându-se în septembrie 1474 la Sofia, de unde a pornit înspre nord, pe o vreme din ce în ce mai proastă, după cum menționează și cronicile. 20.000 de țărani bulgari precedau armata, pentru a curăța sau a construi drumuri, poduri, și pentru a mâna carele. Din Muntenia s-a mai adăugat un corp de armată de aproape 17.000 de oameni (cifră cu siguranță exagerată de cronici), comandați de domnul Laiotă Basarab. Scopul armatei nu era de a cuceri Moldova, ci de a-l înfrânge pe Ștefan și a-l readuce sub ascultarea Porții, ceea ce însemna reluarea plății haraciului.

Armata otomană de sub comanda lui Soliman se pare că număra circa 70.000 de oameni, această cifră cuprinzându-i însă și pe necombatanți, și era formată în mare parte din cavalerie. Aceasta era formată din spahii - trupe regulate de călăreți, și achingii - cavalerie neregulată, însărcinată cu paza convoaielor, raiduri de jaf și culegere de informații. Pedestrimea era formată din ieniceri și asabi, ienicerii folosind deja în număr mare arme de foc individuale. Pe lângă aceștia și artileriști, armata otomană mai cuprindea și necombatanți, însărcinați cu diferite treburi practice.

Oastea lui Ștefan cel Mare

Ștefan trebuie să fi aflat din timp de intențiile sultanului și de campania care se pregătea la sud de Dunăre. Acesta și-a adunat armata, formată din oastea țării și trupe străine – 1.800 de soldați, probabil din armata voievodului Transilvaniei (care era și comite al secuilor, începând din 1462) și 5.000 de mercenari secui trimiși de regele ungar Matia Corvin, cărora li s-au alăturat 2.000 de cavaleri polonezi trimiși de suzeranul lui Ștefan, regele polon Cazimir IV. Cifrele pentru trupele străine sunt și ele cu siguranță exagerate, mai ales în ce privește numărul secuilor. Într-o diplomă din 1463, regele Matia Corvin stabilea datoria secuilor de a trimite în caz de război două treimi din numărul celor apți la luptă, cealaltă treime urmând a rămâne acasă și a păzi granițele. Secuii, societate militarizată, aveau obligația de a-l însoți cu toate efectivele pe regele maghiar într-o campanie în Est, după cum precizează o altă diplomă de confirmare a privilegiilor secuilor, dată de regele Vladislav al II-lea. În cazul unui alt comandant, secuii trebuiau să trimită doar jumătate din efective, deci este clar că numărul de 5.000 de secui trebuie probabil cel puțin redus la jumătate. Este clar că restul efectivelor secuiești apărau trecătorile dinspre Moldova, în fața unor eventuale raiduri de jaf otomane în Transilvania.

Numărul total al soldaților de sub comanda lui Ștefan, la Vaslui, este dat în jurul cifrei de 40.000, mult prea mare pentru a fi veridică. Armata moldoveană propriu-zisă – mai ales corpul central de armată din jurul Domnului -, chiar dacă puțin numeroasă față de capacitățile inamicilor, avea moralul ridicat și avantajul cunoașterii terenului, fiind comandată de un voievod care își dovedise calitățile militare. Trebuie menționat că, la nivelul populației din acea perioadă, Moldova nu putea să ridice la luptă 30.000 de oameni. De exemplu, Franța, în acea perioadă cu o populație de cinci milioane de oameni, putea să aducă pe câmpul de bătălie undeva pe la 35.000 de oameni. Moldova, cu o populație sub un milion, nu avea cum, matematic vorbind, să aibă atâția soldați.

^{Călăreţ greu moldovean din secolul al XV-lea. La brâu poartă spadă, pe spate un scut mic, iar peste armura de zale are o brigandină și o cuirasă care-i protejează abdomenul. Pe cap poartă un coif metalic. Stindardul din mână are stema Moldovei cu bourul.}

Armata moldoveană era formată din călărime, pedestrime și artilerie. Din foarte puținele surse și studii asupra armatelor medievale moldovene, se pare că existau cavalerie grea și cavalerie ușoară. Pedestrimea putea cuprinde, la nevoie, țărani, mai ales țărani liberi, proprietari de teren. Steagurile boierești cuprindeau atât cavalerie, cât și pedestrime. Artileria exista în armata moldoveană, se pare, de pe vremea bunicului lui Ștefan, Alexandru cel Bun, iar din perioada domniei lui Ștefan cel Mare, această armă va deveni una distinctă, profesionalizată, manevrată, în general, de tehnicieni și de mercenari străini. La Vaslui, moldovenii vor folosi 20 de tunuri. Poziția excelentă aleasă de Ștefan anula avantajul numeric al otomanilor, făcându-i pe aceștia o pradă ușoară, după cum s-a dovedit în final.

În centrul dispozitivului moldovean era o fortificație liniară, care consta dintr-un șanț cu apă, un val de pământ și copaci doborâți, pe care erau așezate culevrine și alte arme de foc. În spatele valului se afla infanteria moldoveană, pe două linii. În prima linie, pe dreapta se aflau secuii înarmați cu topoare și sulițe, probabil și arme de foc, iar în centru și la stânga, infanteria ușoară moldoveană. Linia a doua era formată din infanterie moldoveană. Artileria se afla pe flancurile fortificației, bine ascunsă vederii dușmanului, și ațintită înspre pod. Grosul armatei moldovene, compus din răzeși, arcași, garda domnului și steagurile boierești, era ascuns vederii dușmanului, în pădurea din dreapta direcției de înaintare a turcilor, așteptând momentul oportun declanșării atacului-surpriză pregătit de Ștefan. Probabil, pe flancul stâng se mai afla o trupă de cavalerie, cu rolul de a apăra acel flanc și de a ataca armata otomană la momentul oportun. Undeva în apropiere de pod, bine ascunsă, după cum scriu cronicile, se afla o mică trupă moldoveană cu instrumente muzicale, buciume și trâmbițe, cu rol de inducere în eroare a inamicului și de atragere a lui în capcana pregătită.

Cronicarul polon Dlugosz scrie cu admirație despre armata lui Ștefan cel Mare și despre preocupările acestuia de a avea trupe bine dotate și instruite. Cronicarul polon scrie că Ștefan „învăța pe fiecare să apere țara” și că, dacă „ar fi găsit pe un țăran că nu are săgeți, arc sau sabie, îl condamna fără milă la tăierea capului”. Dlugosz, mare susținător al lui Ștefan, s-ar putea totuși să exagereze. În legătură cu participarea țărănimii la luptele defensive antiotomane (și antimaghiare, antipolone, antitătare), trebuie făcută precizarea vitală că nu acestea erau principalele forțe combatante, așa cum, timp de 50 de ani și mai bine, în perioada istoriografiei comuniste, și chiar înainte, s-a reiterat la modul obsesiv. Țărănimea, aservită sau liberă, avea rolul său bine stabilit în defensiva țării, relieful unei părți a Moldovei făcând posibile acțiunile „gherilelor” țărănești, așa cum se întâmplase și după bătălia de la Baia, în timpul retragerii armatei maghiare. Totodată, înarmarea minimală a țăranilor era necesară, ca un prim scut de apărare împotriva raidurilor de jaf ale tătarilor, trupe mobile, de cavalerie ușoară, greu de urmărit și de interceptat de către cavaleria moldoveană în timp util. Nu în ultimul rând, țăranii vor fi folosiți drept „momeală”/„carne de tun”, așa cum a fost și cazul bătăliei de la Vaslui. Pe lângă oastea de la Vaslui, o altă trupă, probabil de cavalerie, era plasată în Valea Siretului, apărând drumul care ducea spre Roman.

Frescă de pe zidurile Mănăstirii Moldoviţa: lupta împotriva creștinismului – trupele otomane înaintând către Constantinopol

• De ce s-a bătut Ștefan cel Mare cu turcii
• Legăturile diplomatice cu aliații antiotomani
• Consecințele bătăliei de la Vaslui
• Cum arătau cele două armate, cea condusă de Ștefan cel Mare și cea condusă de Suleiman Pașa
• Ce spun cronicile despre victoria voievodului român
• Cum s-a desfășurat bătălia – etape, tactici etc