Constantin C. Giurescu: Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet

Din toate închisorile regimului comunist, cele mai cunoscute sunt cea de la Piteşti, din cauza teribilului experiment ce avea să poarte numele „fenomenul Piteşti” şi cea de la Sighet, în care au fost închişi personalităţi importante ale culturii româneşti interbelice şi unde aveau să moară, printre mulţi alţii, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu şi Constantin Argetoianu.

Printre personalităţile care au fost închise la Sighet şi ulterior eliberate se numără şi istoricul Constantin C. Giurescu. El avea să scrie, după eliberarea din 1955, o carte de memorii despre anii petrecuţi în închisoare:Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet.

Constantin C. Giurescu este un nume foarte important al istoriografiei româneşti. Născut în anul 1901, fiu al istoricului Constantin I. Giurescu, el a făcut parte din noua generaţie a şcolii istoriografice româneşti împreună cu Petre P. Panaitescu și Gheorghe I. Brătianu.

După obţinerea doctoratului, începe să predea la Universitatea din Bucureşti. Ca mulţi alţi istorici ai timpurilor sale, la un moment dat Constantin C. Giurescu s-a implicat şi în viaţa politică. A fost membru al Partidului Naţional Liberal şi, după instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, a fost numit rezident regal al Ţinutului Dunărea de Jos la începutul anului 1939. Ulterior, a ocupat funcţiile de ministru secretar de stat responsabil cu organizarea Frontului Renaşterii Naţionale, ministru al Propagandei Naţionale şi ministru al cultelor şi artelor. Colaborarea sa cu regimul carlist avea să-i aducă, după instalarea comuniştilor la putere, mai mulţi ani de închisoare şi restricţii pe plan profesional.

După adoptarea noii legi a învăţământului, în august 1948, Giurescu e dat afară din postul de profesor universitar şi transferat la Institutul Academiei R.P.R. (regimul urmărea eliminarea profesorilor „indezirabili” din facultăţi pentru a nu periclita educaţia „sănătoasă” a studenţilor). Doi ani mai târziu, în mai 1950, va fi arestat în baza unei acuzaţii privind funcţiile sale din timpul regimului carlist, şi închis în penitenciarul de la Sighet, unde rămâne până în 1955. Avea să fie reprimit la Universitate abia în 1963, în perioada aparentei liberalizări a regimului, iar 1974 a devenit membru al Academiei.

Cartea de memorii – scrisă „în amintirea celor care-şi dorm somnul veşnic pe malul Izei” – a fost redactată în lunile imediat următoare eliberării profesorului Giurescu din închisoare, în perioada 17 iulie 1955-12 noiembrie 1955. Istorisirea sa începe cu evenimentele zilei de 6 mai 1950 când, la ora patru dimineaţa, familia Giurescu s-a trezit cu Securitatea la uşă. Având un ordin de percheziţie, ofiţerii de securitate au spus că trebuie să verifice casa, iar profesorului Giurescu i s-a zis că trebuie să meargă cu ei la Ministerul de Interne. După o ”vizită” la Interne, în care nu i s-a spus nimic despre motivele reţinerii asle – dar i s-au confiscat banii, verigheta, butonii de argint de la cămaşă, ceasul, ochelarii şi alte obiecte – este băgat într-o dubă împreună cu alţi şase bărbaţi, personalităţi importante ale României vechi:Radu Portocală, Ion Manolescu-Strunga, Pantelimon Halippa, Tancred Constantinescu, Al. Popoescu-Necşeşti și Napoleon Creţu. După plecarea maşinii, urmează neliniştile privind destinaţia la care urmau să fie duşi:exista teama că duba va lua drumul spre Moldova, deci spre Uniunea Sovietică (fără ca ei să-şi dea seama, la acel moment, că şi din nordul Transilvaniei se putea trece în Uniunea Sovietică, traversând Tisa). Autorul mărturiseşte că i-a trecut de mai multe ori prin minte gândul de a încerca să evadeze, la care a renunţat însă, ştiind, în primul rând, că nu are nicio şansă şi că, oricum, chiar dacă ar reuşi prin absurd să fugă, ar fi nevoit să se predea când Securitatea avea să-i aresteze familia.

În aceeaşi zi au fost aduşi la Sighet Victor Papacostea, Nicolae Sibiceanu, generalul Niculae Marinescu, generalul Cijoski, C.C Zamfirescu, Constantin Argetoianu, Alexandru şi Ion Lapedau, August Filip, Titus Popovici, D. Caracostea ş.a, după masivele arestări din ceea ce a ajuns să fie cunoscută ca ”noaptea demnitarilor”.

Profesorul Giurescu povesteşte că atunci când lotul a ajuns la Sighet (fără ca deţinuţilor să li se spună însă unde au fost aduşi), la momentul repartizării deţinuţilor, ofiţerul care citea lista i-a recunoscut numele şi l-a întrebat „Dumneata eşti autorul Istoriei românilor­?. La răspunsul său afirmativ, acesta a spus, ironic, că „Acum se scrie altfel istoria românilor.”

Urmează descrierea detaliată a celulei în care a fost închis începând cu data de 7 mai şi, după primele momente de odihnă petrecute în penitenciar, descrierea primelor zile la închisoare. Mâncarea primită în acea primă zi – o porţie de 220-230 grame de pâine şi, mai târziu, fasole iahnie – se va dovedi a fi o excepţie, urmând ca ulterior cantitatea de mâncare – şi calitatea ei-să scadă drastic. După aceea, deţinuţii au primit de multe ori o mâncare din arcapaş. „Această mâncare de arpacaş, adică de orz cojit, mâncarea regiunilor sărace unde nu creşte grâul, se obţine prin fierberea, în apă, a boabelor de orz, adăugându-se şi ceva zarzavat – morcovi şi ceapă – şi, la urmă, puţin ulei. Rezultatul nu-i plăcut la gust, dar constituie totuşi o hrană. Dar şi în materie de arpacaş sunt tot felul de grade:de la mâncarea densă, groasă – să zicem un fel de pilaf ordinar, având suficiente zarzavaturi şi ulei şi deci un gust admisibil, până la zeama lungă, alburie, fără zarzavat şi fără ulei sau cu foarte puţin, zeamă în care găseşti, pe fundul gamelei, şi două linguri de boabe. Dacă cea dintâi te satură cel puţin, ultima e o adevărată înşelătorie a foamei. [...] Din păcate, timp de trei ani şi două luni, de la 8 mai 1950 până la 3 iulie 1953, arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei, existând perioade ca între 20 decembrie 1950 şi 5 ianuarie 1951 când l-am primit încontinuu la prânz şi seara.”

Din cauza alimentelor puţine, încă din primele zile se instalează starea permanentă de foame, care-i chinuie pe deţinuţi în fiecare clipă. „La o jumătate de ceas după ce ai isprăvit de mâncat prânzul ţi-e foame;senzaţia creşte treptat şi atinge maximum la cinci şi jumătate seara, în momentul când, de obicei, sună clopotul de cină. După zeama chioară de seară, nu ai nici măcar jumătatea de ceas de răgaz de la prânz;ţi-e foame chiar din momentul când ai terminat de mâncat.”

După câteva zile, noilor sosiţi li s-au dat haine noi. Îmbrăcându-le, profesorul Girescu observă că pantalonii îi sunt strâmţi. Când îi atrage atenţia asupra acestui fapt directorului închisorii, aflat de faţă, i se răspunde cinic „lasă că o să-ţi vină bine în două săptămâni;o să fie numai buni”. Aşa se întâmplă, bineînţeles, iar după alte câteva săptămâni, hainele erau deja mult prea largi.

Despre unul din gardieni, Arba, prof. Giurescu povesteşte că era un fost puşcăriaş, condamnat pentru omor:„era deci indicat să devină un comunst şi un om de încredere, pus să păzească pe foştii miniştri ai epocii burgheze”. Un portret detaliat îi este rezervat directorului închisorii, Vasile Ciolpan, un vechi comunist care însă nu dădea dovadă de brutalităţi excesive faţă de deţinuţi (ba chiar, la un moment dat, i-a dat profesorului Giurescu o vrabie pentru a o ţine alături de el în celulă, ca să nu se simtă atât de singur). Sunt prezentaţi şi alţi gardieni, unii mai duri, alţii mai blânzi. Profesorul Giurescu mărturiseşte că nu toţi au fost „brute sau bestii”, ci că „s-au găsit printre ei şi oameni de omenie, ba unii chiar de-a dreptul prietenoşi, înţelegând durerea şi duferinţele noastre şi încercând, în foarte strâmtele limite ale atribuţiunilor lor, să ni le îndulcească.”

Un gest de omenie din partea vreunui gardian era ceva ieşit din comun, mai ales că aceştia erau supuşi unei propagande constante vizând demonizarea deţinuţilor. „Ura împotriva noastră le era aţâţată sistematic, prin şedinţe regulate, sâmbăta, apoi şi miercurea, şedinţe în care se debitau tot felul de minciuni şi de calomnii. [...]Era o acţiune sistematică de înrăire, alimentată continuu;eram prezentaţi, la aceste şedinţe, ca „vampiri” care „am supt sângele poporului”, ca „bestii moşiereşti!, ca „exploatatori ai proletariatului”, ca indivizi care făceam „chefuri şi orgii cu şampanie”. [...] Li se mai inculca apoi acestor gardieni dispreţul pentru tot ce a fost pătură conducătoare în trecut;ea era simbolul păcatelor, a incompetenţelor şi a necinstei, în opoziţie, bineînţeles, cu actuala pătură conducătoare (cea comunistă!), depozitara tutoror virtuţilor şi cunoştinţelor.”

Deţinuţilor le era interzis să cunoască idenitatea reală a gardienilor. Unii dintre ei dădeau însă acelor deţinuţi pe care-i simpatizau detalii privind numele, locul de baştină sau profesia. Celor ale căror nume nu le cunoşteau, deţinuţii le dădeau porecle, fie după oameni cu care semănau –precum Bossy, unui gardian care aducea a Raoul Bossy, sau Bibi, celui care semăna cu Bibi Botez. Mai erau Păsărilă, Habsburgul, Pantoponul, Frizerulsau Pithecantropus Erectus. Unora le erau acordate iniţiale şi numere de ordine, după „iniţialele cuvintelor care exprimau categoria morală, în care, după părerea noastră intrau respectivii. Astfel, am avut o serie mai mare de B (de la bestie) şi  anume B1, B2, B3, B4;apoi o serie redusă de J (de la javră!) şi anume J1şi J1!”

Lui B1 i se mai spunea şi Mongolul, din cauza trăsăturilor sale fizice;profesorul Giurescu povesteşte că acesta era unul dintre cei mai brutali gardieni. „Nu făcea baie – se vedea – cu lunile, deoarece, când se apropia de tine, puţea de-ţi venea să verşi. [...] Veşnic striga şi înjura:„Crucile”, „Dumnezeul” şi „Paştile” erau monedă curentă.”

Dintre toate evenimentele descrise în carte, atrage atenţia două anume. În primul rând, unul cu privire la ultimele zile din viaţa lui Gheorghe Brătianu, despre a cărui moarte nu s-a știut multă vreme nimic. Giurescu povesteşte că „În după-amiza zilei de 24 aprilie 1953, eram în camera noastră, nr. 17, când, pe la orele patru şi jumătate – cinci, am auzit afară, în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe Brătianu. Fusese scos la „plimbare” şi, din ceea ce spunea, rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-l supraveghea, cu faimosul „Pithecantrop”. „Ce cauţi acolo?”, răsună vocea acestuia din urmă, „Unde ţi-am spus eu să te duci?”. „Aici mi-aţi spus”, răspunde Gheorghe Brătianu;se părea că umblă după o unealtă, vreo greblă sau vreo mătură, pentru curăţatul curţii;nu vedea ce se întâmplă afară, auzeam numai. „Aici, hai?” replică besta şi, în momentul acela, auzim o lovitură surdă de pumn. „Paştele şi Dumnezeul mă-tii;lasă că am să-ţi arăt eu ţie!”, „Mişcă sus”, spune tot „Pithecantropul”, după câteva secunde. Pe când erau sus, pe pasarela de la etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi, apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi califiactive triviale. Asta a fost picătura care a făcut să se verse paharul;în cursul nopţii – noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953 – Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi vinele gâtului.”

Cel de-al doilea eveniment speciale relatat în rândurile dedicate gardianului poreclit Cireşica, care avea „un deosebit respect pentru Iuliu Maniu.” Profesorul Giurescu povesteşte că „Într-o zi, pe când rămăsese într-o tinetă puţină mâncare, pe fund – era o mâncare mai bună – şi îl întrebasem trebuie să o las la etajul întâi, unde era el de serviciu, sau s-o duc jos la bucătărie, mi-a spus:„las-o aici, am să mai dau la celula asta”, şi mi-a arătat celula unde era închis Maniu. „Lui Iuliu Maniu?” l-am întrebat eu, ştiind cine era locatarul celulei:„Da”, mi-a răspuns Cireşică – „el e tatăl nostru” şi a dus degetul în dreptul buzelor, în semn de tăcere.”

Pentru a evada din coşmarul închisorii, deţinuţii – toţi oameni educaţi, cultivaţi – ţineau, când aveau ocazia, „conferinţe” pe diverse teme:istorie, geografie, literatură. În plus, învăţau unii de la alţii limbi străine:profesorul Giurescu povesteşte că el a luat lecţii de maghiară de la Dumitru Nistor care, la rândul lui, învăţa engleză şi franceză de la Nicu Sibiceanu.

Memoriile lui Constantin C. Giurescu – atent ascunse şi păzite dupe scrierea lor, din cauza problemelor grave ce ar fi cauzat familiei dacă ar fi fost descoperite – sunt o foarte valoroasă sursă privind privind viaţa deţinuţilor din închisorile comuniste. Portretele realizate diverşilor gardieni ne ajută la schițarea unei tipologii a gardienilor din închisorile comuniste și, în plus, avem de-a face cu o radiografie a unei închisori, am putea spune, speciale, având în vedere că Sighetul a fost destinaţia predilectă pentru deţinuţii politici de renume, locul în care marii demnitari din perioada interbelică erau trimiși, practic, la moarte.

Sursa:Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Editura Fundației Culturale Române, Bucureșt, 1994