Constantin Argetoianu: „Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor”
Memoriile lui Constantin Argetoianu suprind cititorul prin stilul direct și tăios – şi cum dezastrul de la Turtucaia a marcat o întreagă generație de români, acesta nu avea să scape condeiului nemilos al omului politic. Argetoianu face o aspră critică clasei politice și în special premierului Ionel Brătianu pentru înfrângerea suferită. Nu scapă de critica sa nici societatea românească care, după Turtucaia, și-a schimbat profund atitudinea față de război.
„Turtucaia a fost o pedeapsă pentru toate mârșăviile pe care atâta vreme le-am tolerat în țara noastră. Unii din noi speram că cel puțin Turtucaia putea să fie o lecție pentru îndreptarea noastră morală. Pe moment, ea a fost însă o lovitură de măciucă și a doborât dintr-odată tot curajul nostru. [...] Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. O dată cu căderea Turtucaiei au căzut și solzii de pe ochii celor mai mulți, s-a prăbușit întreaga schelărie politică ridicată de regele Carol I, în lunga sa domnie, în jurul statului român. O lovitură crudă care a spulberat multe iluzii și a dărâmat multe eresuri politice. O revoluție «in futurum», tăinuită în mintea și sufletul fiecăruia, dar hotărâtă în conștiința tuturor – iată care a fost reacția opiniei publice față de rușinosul dezastru. [...]
Turtucaia și rușinea de a fi înfrânți de bulgari
Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără nici un control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că o dată cu dezastrul de la Turtucaia s-a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei. Cei cu răspundere au simțit și ei că o lume se prăbușește și nici nu s-au gândit să reziste. Brătianu cu capul între mâini plângea la Consiliu de Miniștri, plângea nu numai asupra ruinelor Turtucaiei, dar cum plânge un copil în fața unei jucării stricate, plângea și el în fața rămășițelor inutilizabile ale unui aparat de stat, perfecționat cu trudă, decenii de-a lungul, și menit să asigure dominația unui om și a unei clase foarte restrânse de profitori.
«După Turtucaia nu s-a mai vorbit decât despre ușurateca noastră pregătire de război»
Tot putregaiul nostru politic ar fi putut fi măturat într-o clipă și am fi putut avea și noi un «4 septembrie», fără nici o greutate. Și totuși, deși trezită în conștiința ei, opinia noastră publică nu s-a ridicat prin acte de violență împotriva unor vinovați care așteptau cu capul plecat să li se dea lovitura de grație. O dată mai mult românii s-au arătat blegi. Poate că inerția maselor s-a datorit faptului că vrăjmașul era la porțile Bucureștilor și zilnicei ciuruieli de bombe care întreținea o atmosferă de panică. De pașnica atitudine a cetățenilor n-a fost însă străină nici lipsa de încredere a fiecăruia în sine însuși, deformația specifică a moralului românesc de-a lungul generațiilor înhămate la jugul tuturor iobăgiilor. Conștiințele care abia se trezeau acum trebuiau să mai facă puțină școală nouă înainte de a păși pe terenul acțiunii. În această trezire a conștiințelor românești, Turtucuia rămâne un punct de plecare. Drumul nou nu s-a croit însă decât mai târziu.
O dată cu căderea Turtucaiei a început și procesul pregătirii războiului, și fiindcă toate instanțele publice erau paralizate, și paralizate trebuiau să rămână până după pace, instrucția procesului și judecata lui au rămas pe seama opiniei publice. După cum doi ani de zile nu s-a vorbit decât despre ieșirea din neutralitate (din nenorocire însă fără multă preocupare despre modalitatea tehnică a acestei ieșiri), de la Turtucaia înainte, timp de doi ani, nu s-a mai vorbit decât despre ușurateca noastră pregătire de război și despre potlogăriile săvârșite. În cluburi, în cafenele, în saloanele coconetului, în casele oamenilor politici, pe stradă, fiecare om aducea o destăinuire senzațională, venea cu nesfârșite critici și cu sentința lui de condamnare. În atmosfera suferințelor și privațiunilor de tot soiul, sub imboldul din ce în ce mai violent al unei neputințe necăjite, un val de patimă și de ură a pornit de la orașe și s-a întins asupra satelor. Dar nicăieri sentimentul de revoltă împotriva greșelilor trecutului n-a pătruns mai adânc în sufletul oamenilor – ca pe front. Sub aspectul unei discipline aparente pe care împrejurările războiului și teama de mai rău o mențineau intactă, mintea și inima oamenilor clocoteau”.
(Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, volumul al III-lea, partea a V-a [1916-1917], Humanitas, Bucureşti, 1992)
