Comunismul reconstituit din cioburi

În ochii celor care l-au observat şi analizat, comunismul a părut întotdeauna simplu. Cu o singură excepţie, cea a momentului, aproape instantaneu, al prăbuşirii sale. Nimeni n-a prevăzut-o, puţini s-au încumetat să o lămurească. A rămas oarecum enigmatică. Tot restul pare însă să nu ridice probleme majore de cunoaştere. Pe când bântuia Europa centrală şi de est, comunismul era uşor de recunoscut şi de prins în plasa modelelor explicative. A fost mai întâi identificat drept totalitarism, transformat ulterior în post-totalitarism şi clasificat spre sfârşitul existenţei sale drept dictatură (uneori de dezvoltare). După decesul său istoric, este privit retrospectiv fie tot ca un regim dictatorial, fie ca o manifestare politică a răului absolut. Într-un anume fel, această lipsă de şovăială conceptuală este semnul unei gândiri captive. Fireşte, ca orice alt obiect intelectual, comunismul nu poate fi studiat decât în condiţii de libertate. Numai că are darul de a controla privirea cercetătorilor şi de a o orienta în direcţia spre care el însuşi se ambiţiona odinioară să se îndrepte. În măsura în care comunismul, ca regim politic, este inseparabil de încadrarea teoretică a comunismului în gândirea marxist-leninistă, deopotrivă ortodoxă şi revizionistă, el a avut o conştiinţă de sine indivizibilă. Cea a unui proiect integrat de dizolvare a politicului într-o societate unificată de o energie de tip economic. Ca atare, i s-ar potrivi descrieri tot atât de holiste, integratoare şi compacte ca şi oglinda ideologică în care i-a plăcut să-şi reflecte imaginea. Simplu spus, comunismul a fost, este încă, crezut pe cuvânt. Mai mult, comunismul ar fi, înainte de toate, un mod de administrare a cuvintelor. Astăzi încă, în imaginarul colectiv al societăţilor pe care le-a dominat cândva, comunismul vorbeşte. Prin vocea discursului de partid sau a anecdotelor ce luau în răspăr retorica oficială, prin glasul scriitorilor sau al denunţătorilor, prin mărturia victimelor şi condamnarea postumă a regimului.

Cum putem gândi împreună fragmente disparate de istorii din comunism(e)?

Rareori, comunismul este privit ca o experienţă de societate. Cu acest titlu, ca un fenomen divers şi fragmentat, lipsit de armonie şi unitate, dezarticulat, contradictoriu, imprevizibil şi, adesea, imperceptibil. Una dintre excepţii este volumul editat de Rose-Marie Lagrave, Fragments du communisme en Europe centrale(Éditions de l’École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, 2011), ce reuneşte şase studii ale unor autori din Franţa, Polonia, Moldova şi România, aparţinând toţi unei serii strălucite de cercetători europeni formaţi în spaţiul universitar francez în prima parte a anilor 2000. Tema cărţii este metodologic provocatoare:cum putem gândi împreună, fără a le totaliza şi uniformiza, fragmente disparate şi discontinue de istorii din comunism(e)? Revendicarea autonomiei creatoare de către scriitorii moldoveni, fabricarea „problemei evreieşti” în Polonia populară, gestiunea criminalităţii transfrontaliere de către poliţia secretă cehoslovacă, cooptarea femeilor în Partidul Comunist Român, etnografia „descurcărelii” polonezilor în vremuri de criză şi, în sfârşit, împletirea dintre partid şi stat în România socialistă sunt teme care, pentru a putea da seamă despre ceva ce numim generic şi retrospectiv comunism, se cuvin alăturate şi confruntate după proceduri inspirate mai degrabă de arheologie, decât de istorie. Istoricul lucrează cu texte, cu o proză vastă şi fasciculată, este dator să sistematizeze şi să pună ordine în tezaurul de cuvinte pe care le decupează după regula semnificaţiei din ansamblul narativ generat de o epocă dată. El repovesteşte cu mijloace ştiinţifice o poveste deja spusă pe când întâmplările povestite aveau loc. Arheologul nu are asemenea privilegii. Pentru el (sau ea) momentul istoric nu generează monumente discursive. Dimpotrivă, sarcina lui este să atribuie monumentele, adesea doar urmele unor monumente, unui moment anume din profunzimea cronologiei. Când are noroc. De obicei, îi este dat să opereze cu cioburi, fiind obligat să-şi imagineze, prin observaţie, comparaţie şi reconstituirea regularităţilor, timpul în care acestea aveau încă calitatea integrităţii. Arheologul este un soi de astronom al timpului, cum par a fi şi autorii volumului coordonat de Rose-Marie Lagrave, care-şi asumă explicit în introducere promovarea unei logici a fragmentării, a intersectării şi a ţeserii laolaltă a unor experienţe cu grafie naţională plurală, în defavoarea unei abordări monografice şi monolitice a trecutului recent.  

„Execuţia discursivă” a comunismului nu a atins victima scontată

Reţinând aceste inovaţii metodologice este lesne de remarcat că studiul exemplar al cărţii, consacrat relaţiei heteronome dintre partid, stat şi societate în România comunistă, este semnat de Alexandra Ionescu, profesor de ştiinţă politică la Universitatea din Bucureşti şi doctor al Institutului de Studii Politice din Paris, fără greş cel mai important reprezentant al celei de-a două generaţii de practicieni al ştiinţei politice care s-au remarcat după demisia comunismului şi constituirea disciplinei în mediul universitar românesc. Autoarea deconstruieşte dublul efort, istoriografic şi politic, comunist şi postcomunist, de confecţionare a subiectului defunctului regim politic, partidul însuşi. Asemeni unui arheolog, ea restituie din cioburi de discursuri şi din resturi de date empirice, şi unele şi celelalte lipsite de o tramă epică, istoria unei absenţe. Nu ar fi rămas întreg din comunism decât ceea ce acesta nu şi-a mărturisit niciodată că este, adică o reţea de noduri funcţionale şi structurale, fără rezistenţă ideologică, între un partid care construieşte un stat ce, la rândul său, dă coerenţă instituţională partidului care colonizează societatea pe care statul o foloseşte pentru a-şi alimenta dispozitivele de conducere şi administrare a societăţii care, în ceea ce-o priveşte, inundă partidul în progresie geometrică. Pare oarecum complicat pentru ochiul obişnuit cu metoda narativă de prezentare a comunismului. În realitate, fără a fi simplă, demonstraţia este limpede şi convingătoare. În decembrie 1989 a fost rostită în cuvinte dispariţia partidului. Cuvintele nu au avut însă forţa de a anula randamentul unui aparat de producţie instituţională ce a continuat să configureze statul în raport cu o societate care, de cele mai multe ori fără cuvinte, s-a autonomizat treptat prin multiplicarea gesturilor de nesupunere. „Execuţia discursivă” a comunismului, scrie Alexandra Ionescu, nu a atins victima scontată. Nu pentru că ar fi fost retorică şi nesinceră, ci pentru că acela condamnat nu a fost niciodată văzut în carne şi oase. Partidul Comunist Român nu a fost vreodată altceva decât propria sa umbră proiectată asupra societăţii, nu a fost el însuşi mai mult decât un efect optic al modului de amenajare a statului care a produs societatea românească vreme de jumătate de secol şi care a lăsat-o moştenire postcomunismului în stare de dezmembrare cu preţul prezervării propriei integrităţi.