Cetatea Giurgiu, distrusă de atacul lui Mihai Viteazul

Unii istorici români au început să scrie în sensul că istoriografia mai veche, națională și apoi comunistă, au lansat tot felul de mituri și exagerări pentru a sublinia anumite cerințe ale conducătorilor epocii. Zic unii experți astăzi, dornici să le rămână numele aruncat pe-o carte, că faptele de arme realizate de domnitorii medievali n-au fost deosebite și că s-a exagerat din diferite motive. Nici Mihai Viteazul nu-i mai satisface pe eroii din fața computerelor.

Un document otoman de prin anul 1613, publicat de către reputatul istoric Tahsin Gemil, aduce la lumină situația cetății Giurgiu după campanile duse pe linia Dunării împotriva celui ce aduse nenorocirea în imperiu. Cetatea a fost atacată și luată cu asalt în 1595 în urma acțiunilor rapide duse de domnitorul muntean, cel ce a fost ajutat în distrugerea bazei turcești de către secui și luptători italieni.

Armata creștină a incendiat cetatea ce avea mult lemn în interior. S-a reușit spulberarea crenelurilor ce adăposteau trăgătorii, a fost dărâmat zidul porții principale și cel al porții dinspre fluviu. Fortificația era practic inutilizabilă după bătălia din 1595, mai ales că nici locuințele apărătorilor nu mai existau.

Mihai Viteazul a avut grijă să nu mai permită otomanilor să utilizeze cetatea Yerkökü drept cap de pod împotriva Țării Românești și misiunea militară a fost bine îndeplinită de luptătorii participanți la campanie, ura împotriva musulmanilor fiind una feroce. Puțini au fost cei care au reușit în toamna anului 1595 să mai scape de săbiile asaltatorilor sau de valurile Dunării.

Faptele militare au fost importante, dar un aspect mai puțin amintit de către istorici este mult mai interesant pentru a vedea care a fost evoluția statului otoman începând din secolul al XVI-lea. Cetatea a fost atacată de către creștini în 1595 și a suferit avarii grave, practic fiind scoasă din uz. S-ar fi impus realizarea unor reparații masive, chiar o modernizare după ultimele evoluții din domeniul artei fortificațiilor, cele ce permiteau rezistența în fața tunurilor puternice.

Aceasta ar fi fost teoria pe baze raționale, dar administrația locală avea orice alte preocupări, mai ales că traficul de mărfuri de la vadul giurgiuvean permitea obținerea unor averi frumoase prin salariul legal și prin atențiile oferite de negustori pentru a se închide ochii. Populația din oraș era prea puțin interesată de domeniul militar și a refuzat să participe la muncă. Dizdar-ul, guvernatorul cetății, a fost obligat să apeleze direct la sultan și acesta a dat poruncă defterdarului de Dunăre, cel ce răspundea de finanțele din regiunile nordice ale imperiului, să facă o evaluare a costurilor și să se ocupe personal de refacerea fortăreței ce fusese concepută în timpul voievodului Mircea cel Bătrân și era complet demodată.

Cauza decăderii imperiului sultanilor era evidentă din acest document. Trecuseră circa 18 ani de la evenimente și autoritățile locale nu reparaseră ceea ce stricase forțele creștine. Numai prin amenințările centrului de putere s-a realizat ceea ce ar fi fost normal să fie realizat de calitate până la începerea secolului al XVII-lea al erei creștine. Viața în vastul stat se desfășura lent și plăcut pentru cei din administrație, atenți mereu să fie pe plac superiorilor prin daruri ce asigurau funcția sau avansarea. Lumea se schimba în viteză, dar acesta era un aspect mai puțin vizibil pentru cei ce aveau parte de toate plăcerile vieții. Birocrații sunt cel mai mare dușman al unui imperiu.

_{Foto sus: Ruinele cetății Giurgiu (© Wikimedia
Commons)}