⬆

Ceauşescu şi poporul

Autor: Daniel Barbu

Cum se face că o societate ca aceea românească, ce nu a recunoscut vreme de patru decenii decât diviziunea neconflictuală şi sortită în teorie unei treptate estompări dintre „membri de partid (comunist)“ şi „cetăţeni fără apartenenţă politică“, a generat spontan în 1990 şi după aceea democraţi-creştini, liberali, social-democraţi, populari sau pur şi simplu democraţi?

Posibilitatea apariţiei unui asemenea fenomen, logic improbabil, pare să se datoreze unui fapt de credinţă aproape unanim împărtăşit:comunismul nu este pertinent în calitate de câmp al experienţei istorice pentru că el s-a produs în afara voinţei românilor;dimpotrivă, ca expresie a unui act de voinţă colectivă numit „revoluţie“, postcomunismul se constituie ca orizont de aşteptări, acestea fiind însă retrospective şi definite cu un aparat intelectual oferit de cultura politică a regimului răsturnat.

Altfel spus, opoziţia ex-comunişti/anti-comunişti, al cărei loc exclusiv este discursul public, a funcţionat, mai ales în anul 1990, dar şi în 2006-2008, ca un clivaj ideologic al cărui rol era de a raţionaliza un peisaj partizan altfel indistinct atât la nivelul resurselor umane, cât şi cel al proiectelor politice.

Tradiţia socialismului de stat

Dacă am privi raportarea instituţională la trecut a partidelor postcomuniste nu atât ca o acceptare, oricât de tacită, a moştenirii partidului unic, cât mai degrabă ca rezultat al atitudinii faţă de stat pe care a canonizat-o Partidul, ar trebui atunci să tratăm toate partidele postcomuniste ca partide succesoare, în măsura în care niciunul dintre ele nu a pus în cauză continuitatea statului şi nu a procedat la deconstruirea instituţiilor în care această continuitate rămâne observabilă cu ochiul liber:armată, servicii secrete, sistem judiciar.

Cel mai adesea însă, referinţele la trecutul recent ţin de domeniul contingenţelor şi au în vedere mai degrabă competiţia partizană postcomunistă decât comunismul însuşi ca experienţă colectivă a societăţii. Gestionarea politică a memoriei socialismului de stat în România după 1989 ar fi deci, mai ales, un proces de atribuire (dacă nu chiar de imputare) şi nu unul de înţelegere a respectivei experienţe.

Actorii care utilizează trecutul în discursul lor o fac de regulă pentru a distribui răspunderi în contul adversarilor lor şi pentru a se sustrage de la participarea la acelaşi trecut comun. În ceea ce priveşte biografiile liderilor, cu excepţia câtorva foşti deţinuţi politici care s-au aflat o vreme în fruntea „partidelor istorice“, ele duc toate, direct sau indirect, la aparatele Partidului-stat şi la „fronturile“ profesionale pe care acesta le coordona.

Din această pricină, nici modul de utilizare a statului şi nici parcursurile individuale nu explică de ce partidele s-au format separat şi s-au distribuit în familii politice diferite. Mi se pare, de aceea, că refondarea comunităţii politice nu a fost vreodată în România o alegere politică „tare“, nici măcar după trecerea pragului Uniunii Europene:singura tradiţie utilizabilă, şi utilizată de toţi actorii, inclusiv în procesul de integrare europeană, a fost tradiţia socialismului de stat. „Revoluţia“ însăşi s-a declinat în limbajul vulgatei comuniste.

Proclamaţiile revoluţionare (deopotrivă cea de la Timişoara şi cea a CFSN) stau mărturie, în măsura în care cheamă la luptă fără cruţare împotriva unui sistem odios, invocă decizia muncitorilor, ţăranilor, studenţilor, militarilor şi intelectualilor de a lupta neprecupeţit până la victoria finală a democraţiei, cer vigilenţă faţă de actele contrarevoluţionare, elogiază curajul poporului de a înfrunta opresiunea, îndeamnă la pietate faţă de eroi, afirmă idealurile unei revoluţii făcute de popor şi, în final, evocă necesitatea de a redacta un „curs scurt“ pentru educarea politică a maselor.

Ceauşescu a murit cântând „Internaţionala“

Anticomunismul s-a desfăşurat deci în gândire şi s-a rostit cu mijloacele intelectuale ale culturii comuniste. Într-o asemenea perspectivă, putem înţelege mai bine de ce dezbaterea publică ce a urmat evenimentelor din decembrie 1989 s-a desfăşurat aproape cu exclusivitate în jurul persoanei lui Nicolae Ceauşescu. Denunţarea „cultului personalităţii“ făcea parte, de altfel, din inventarul culturii politice de tip sovietic. Regimul ca atare nu a fost vizat, ca proiect de societate şi dincolo de întrupările sale incidentale, nici măcar în 2006, când Raportul final al unei Comisii prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste a concluzionat, în termeni împrumutaţi din lexicul anilor 1950, că fostul regim nu a fost decât operaţiunea politică a unui „grup străin de interesele şi aspiraţiile poporului“.

Continuitatea culturii şi referinţelor politice nu au făcut decât să ilustreze continuitatea dintre regimul comunist şi succesorul său, pusă de timpuriu în evidenţă de procesul lui Ceauşescu, ce ar trebui probabil înţeles ca o manifestare a continuităţii statului. Nicolae Ceauşescu însuşi a făcut această observaţie:în ultimele sale zile, el nu a mai mizat pe fidelitatea aparatului de represiune şi a autorităţilor publice, ci se aştepta ca „poporul“ să declanşeze o insurecţie împotriva armatei şi a Securităţii şi să-i vină în ajutor.

Tot în mâinile poporului, reprezentat de Marea Adunare Naţională, era dispus să-şi depună mandatul. A murit cântând Internaţionala şi nu vreun imn patriotic. Dintr-o asemenea perspectivă, Ceauşescu este primul postcomunist român care s-a despărţit de Partid şi de stat pentru a se întoarce spre popor. Astfel, el anunţă că dominaţia statului asupra societăţii se va petrece de acum înainte într-o formă mai modestă decât cea imaginată de leninism, dar care rămâne inspirată de modurile în care Partidul-stat român a reutilizat leninismul:poporul ca purtător al democraţiei. De la Ceauşescu şi până în zilele noastre, „poporul“ animat de o voinţă indivizibilă rămâne alternativa politică preferată de liderii politici incapabili să înţeleagă caracterul plural şi civil al societăţii postcomuniste.