Ce șanse au țările din Balcanii de Vest să se integreze în UE? Ce rol poate juca România?
Interviu cu Tobias Flessenkemper, senior fellow și Director de Proiecte de Politică Europeană la Centre International de Formation Européenne (CIFE). CIFE este o instituție privată de învățământ superior și cercetare, înființată în 1954, cu sediul central la Nisa, Franța. Ca membru al Mișcării Federaliste și Europene, CIFE promovează ideile și valorile intergrării europene, prin programe de studii internaționale și interdisciplinare.
Interviu realizat de Miruna Troncotă
Este 2018 un an cu noi oportunități pentru Balcani sau avem de-a face doar cu o exagerare a ‘euro-entuziaștilor’? Există motive reale de a crede într-un nou impuls pentru procesul de integrare europeană în Balcani, pe lângă întreaga ‘retorică’ superficială pe acest subiect?
Ne permitem un optimism prudent după publicarea strategiei de extindere, la 6 februarie. Totuși, 2018 este, în primul rând, un an cu dinamici importante în interiorul Uniunii Europene. Până la vară, după alegerile din Italia, vom avea alegeri generale în Ungaria și Slovenia, apoi vor urma cele din Suedia și Letonia. Mai mult decât atât, încă nu a fost format un nou guvern în Germania, și nici nu avem un răspuns puternic la discursul lui Emanuel Macron de la Sorbona, referitor la viitorul Uniunii Europene. Negocierile pentru Brexit vor intra într-o fază critică de la începutul pregătirilor pentru Consilul European de la Sibiu, din martie 2019. Analizând această agendă și posibilele modificări ale politicilor naționale față de UE, putem să deducem că timpul și energia vor fi limitate pentru Balcani. Rapoartele de țară ale Comisiei, din primăvară, și dezbaterea din Parlamentul European vor reprezenta punctele de interes pentru această regiune. Din perspectiva statelor membre, cel mai important semnal ar fi dat de o îmbunătățire a situației Macedoniei. Pentru ca acest lucru să se întample, Grecia va trebui să nu se mai opună începerii negocierilor de aderare. Putem să sperăm că vor fi inițiate și negocierile cu Albania. Ne-am bucura să vedem și îmbunătățiri ale relației Uniunii Europene cu Bosnia-Herțegovina și Kosovo. S-a creat o situație neplacută, fiindcă metodele actuale de integrare europeană au generat puține dinamici pozitive în acele țări care au suferit cel mai mult în războiul de la începutul anilor ’90. Ideea de a soluționa conflictele teritoriale, prin integrare și asistență europeană, este mai puțin vizibilă în prezent. În anii ’70, acest concept era perceput în contextul acordării statutului de membru pentru Marea Britanie și Irlanda. Tensiunile pot reapărea sub alte forme, din cauza Brexit-ului. De aceea, scenariul cel mai favorabil pentru Balcanii de Vest ar fi ca cele șase țări să continue împreună procesul de integrare în Uniunea Europeană. De asemenea, va fi nevoie de soluții pozitive pentru Marea Britanie și Irlanda.
Credeți că președinția bulgară a Consiliului Uniunii Europene va avea un impact puternic asupra statelor membre care sunt încă „ezitante”? Vor fi mai deschise față de politica de extindere? Ar trebui să avem așteptări mari de la Consiliul din iunie?
Bulgaria este o țară care a făcut parte din al cincilea val de extindere, la fel ca România. Este important să ne amintim că fiecare val de extindere a avut propriile provocări și caracteristici. Dacă ne uităm la primul val, cel care a inclus Marea Britanie, Irlanda, Danemarca și Norvegia, realizăm cât de importantă a fost reunirea Europei de Vest pentru Comunitate. De asemenea, s-a dorit crearea egalității între state. Primul val de extindere a reprezentat un pas în acest sens, egalitatea dintre fostele mari puteri și țările pe care l-au condus. A fost cazul Marii Britanii și Irlandei, respectiv Danemarcei și Norvegiei. Deși există diferențe semnificative, bineînțeles, Norvegia a decis să rămână în afara Comunității Europene, s-a realizat confirmarea unui principiu foarte important: într-o lume postimperială, egalitatea dintre noile state independente se câștigă prin împărțirea suvernității în cadrul Comunității. Recrearea unității și egalității este o temă crucială pentru Balcanii de Vest. Dacă statele membre ale Uniunii Europene și cele din Balcani și-ar aminti de aceste dinamici, s-ar realiza un progres fantastic. Nu trebuie să mai menționez chestiuni fundamentale precum drepturile omului, democrația, statul de drept sau economia. Totuși, este dificil să ne imaginăm că vor exista evoluții pozitive în ceea ce privește egalitatea și împărțirea suveranității. Însă acest lucru nu se confirmă doar în Balcani, ci și în unele zone ale Uniunii Europene.
De unde vin cele mai importante obstacole ce stau în calea reformelor pro-UE în Balcanii de Vest - din interiorul sau din afara regiunii?
Comisia Europeană a făcut o serie de observații importante în strategia recentă de extindere. Voi menționa doar trei. În primul rând, „statul capturat”: până acum, Comisia nu a mai folosit conceptul în acest fel. Este dovada unei viziuni clare, dar, în același timp, miza a crescut. În interiorul Uniunii Europene, am putut să observăm deja cât de dificil este să separi structurile statului de interesele private și criminale. În al doilea rând, există o frază care ne indică atât dimensiunea internă, cât și cea externă a UE (în ceea ce privește Balcanii de Vest): „Uniunea Europeană nu permite retorica inflamatoare, și cu atât mai puțin glorificarea criminalilor de război, indiferent de partea cui au luptat”. Deducem că la Bruxelles, la fel ca în alte capitale, există preocupări cu privire la cultura politică din regiune, iar reacțiile recente din Croația reprezintă un exemplu relevant. Problema se reflectă și în altă frază a strategiei: „Aderarea la Uniunea Europeană este mai mult decât un proces tehnic. Este alegerea unei generații, bazată pe valori fundamentale pe care fiecare stat trebuie să le accepte, de la politici externe și regionale, până la educația copiilor în școli”. Așadar, Bruxelles-ul ne oferă o descriere dezolantă a statelor din regiune. Bineînțeles, este evident că nu toți cetățenii agrează această situație. Mulți dintre ei muncesc pentru a o schimba, dar există o diferență majoră față de România anilor ’90 sau 2000. În Balcanii de Vest nu avem o majoritate care să susțină reformele fundamentale și aderarea la Uniunea Europeană. Pe scurt, în 2018 nu există un apetit pentru o economie competitivă și transparentă sau pentru un discurs al reconcilierii. Nici alte valori occidentale sau reforme liberale nu sunt mai populare. Președintele Trump încurajează ura, Vladimir Putin subminează democrația, statul de drept și drepturile omului, dar și unii reprezentanți ai guvernelor din Uniunea Europeană îmbrățișează naționalismul etnic, cum este cazul vicecancelarului austriac, Heinz-Christian Strache, membru al Partidului Libertății.
Kosovo a sărbătorit primii săi 10 ani de independență. Ce s-a realizat până acum în acest proces de „construcție statală”? Situația nu este încurajatoare în Mitrovica de Nord, mai ales dacă ne referim la asasinarea în stil mafiot a politicianului sârb Oliver Ivanović, o voce moderată și echilibrată între Priștina și Belgrad. Iată încă un eveniment nefast care a provocat noi tensiuni între Serbia și Kosovo...
Independența reprezintă un succes pentru politica externă a Uniunii Europene, începută la sfârșitul anilor ’90 și continuată în anii 2000. Belgradul nu a oferit propuneri viabile pentru crearea unei democrații multinaționale în Serbia. Și în prezent, sloganul „Kosovo je Srbija” ridică întrebări despre maturitatea politică și intențiile Serbiei de a adera la Uniunea Europeană. În schimb, Republica Kosovo depășește primii 10 ani, dar adevăratul proces de „state-building” începe abia acum. Bruxelles-ul a oferit o platformă de dialog, pentru a-și ajuta ambii partenerii să progreseze și să accepte egalitatea și împărțirea suveranității. De fapt, dialogul este un mecanism de „state-building”, atât pentru Serbia, cât și Kosovo, întrucât, în ambele cazuri, acest proces încă nu s-a încheiat.
Unul dintre cele mai controversate aspecte ale noii strategii de extindere se referă la faimosul „acord cu caracter juridic obligatoriu”, pe care Serbia și Kosovo ar trebui să îl semneze în 2019. Reacțiile nu au fost deloc pozitive la Priștina și Belgrad. Recunoașterea independenței Kosovo este cea mai dură condiție pentru Serbia? La Belgrad se vor găsi metode de a evita recunoașterea și de a menține, în același timp, termenul pentru aderare, 2025?
Fără niciun dubiu, Uniunea Europeană va semna un tratat de aderare doar dacă acea tară și-a clarificat situația constituției și a frontierelor. Serbia și Kosovo vor trebui să se înțeleagă asupra unui viitor comun. Alegerea se face între un model de creștere, în interiorul Uniunii, și o altă opțiune care nu s-ar diferenția de trecutul pe care îl cunoaștem. În politica ambelor state, adevărata provocare este constituirea unei majorități care să susțină modelul de creștere. Acesta se bazează pe responsabilități legale clare, inclusiv prevederi asupra frontierelor. Problema este într-adevăr complicată, același lucru s-a putut observa și în cazul Regatului Unit și Irlandei, revenit recent pe agenda Uniunii Europene. Ne aflăm în fața unei alte consecințe a Brexit-ului, supraviețuirea Acordului din Vinerea Mare este pusă sub semnul întrebării, la împlinirea a doar 20 de ani. Desigur, ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, Regatul Unit va juca în continuare un rol important în relațiile dintre Kosovo și Serbia. Este evident că, după ce Cipru a devenit stat membru al Uniunii Europene, nimeni nu își mai dorește să importe un conflict teritorial.
Credeți că ierarhia propusă în Strategia de extindere care face diferențieri între - țări fruntașe (Serbia și Muntenegru). țări codașe (Bosnia și Kosovo) și țări aflate la mijloc (Macedonia și Albania) – este o mostră de ‘realpolitik’ sau poate fi interpretată ca un fel de competiție nedreaptă, care va demotiva anumite state care ar putea dori să abandoneze procesul? Au existat reacții foarte critice la această ierarhizare, mai ales în Bosnia...
Strategia Comisiei poate fi interpretată ca o declarație conform căreia procesul de extindere este încă activ. Din perspectiva Uniunii Europene, avem trei etape majore: „dacă” - întrebarea este dacă statele sunt binevenite sau nu, „cum” – problema metodologiei și „când” – calendarul extinderii. La prima întrebare s-a răspuns acum 15 ani, atunci când UE avea încredere în puterea ei de a transforma Europa. A doua etapă este deja puțin mai dificilă. Balcanii de Vest au suferit distrugeri în anii ’90, deci situația este mult mai complicată decât în cazul altor state. În plus, această etapă a început să fie privită într-un mod critic după extinderea UE în 2004 și 2007. Încă avem puține răspunsuri concrete la întrebarea „cum?”, procesul de transformare și adaptare rămâne o provocare pentru orice stat care își dorește să devină membru al Uniunii Europene. 2025 ar trebui înțeles ca un simbol, nu ca o dată reală. În cazul de față, întrebarea „cum?” rămâne deschisă. Întreaga regiune ar trebui să adere împreună sau fiecare țară va fi primită în mod individual? Este important să avem o perspectivă regională, în special dacă ținem cont de relațiile bilaterale din Balcani.
Cum vedeți poziția României în acest context - în mod deosebit politica de sprijinire a Serbiei și de nerecunoaștere a Kosovo? Poate fi o strategie costisitoare? Sau sunt șanse să să se schimbe în contextul președinției Consiliului Uniunii Europene?
Trebuie să ne întrebăm cine beneficiază de pe urma politicii de nerecunoaștere. Există modalități de a răspunde la astfel de întrebări, la fel ca în cazul republicanilor irlandezi care cer unificarea insulei. Soluția constă în găsirea unei metode compatibile cu dreptul comunitar. Uniunea Europeană devine întotdeauna mai eficientă atunci când se ajunge la un consens între statele membre. Această situație ar permite și crearea unei politici cu obiective comune în Balcani. Rolul României va fi de a încheia ciclul instituțional 2014-2019, o perioadă care încă afectează fundamentele UE. Datoria României va fi de a întări unitatea Uniunii Europene și de a rezolva problemele de pe agenda Consiliului European de la Sibiu.
