Ce este şi cum a apărut alfabetul runic?
Futhark-ul, cum i se mai spune, este un sistem de scriere folosit pentru a transcrie mai multe limbi germanice în perioada secolelor II-XI.
Cea mai timpurie scriere runică, vechiul futhark, numai astfel după primele şase rune din compoziţie, a fost folosit în nord-vestul Europei până în secolul al VIII-lea. Întâlnim rune pe diverse obiecte, de la amulete la unelete şi arme, şi apoi pe faimoasele pietre runice. Din secolul al XI-lea, alfabetul a cunoscut două linii de dezvoltare, una nordică şi una vestică atribuită anglo-saxonilor şi frizonilor. Cu timpul oamenii au pierdut deprinderea de a citi şi înţelege vechiul futhark, dar acesta a fost redescoperit şi descifrat în secolul al XIX-lea de către norvegianul Sophus Bugge.
Alfabetul cuprinde 24 de rune grupate în trei categorii numite aett. Direcţia textelor a variat o vreme până să se stabilizeze de la stânga la dreapta. Cuvintele nu se separau decât rar, prin puncte. Formele cu unghiurile care conferă originalitatea literelor probabil că provin de la faptul că runele ar fi fost iniţial produse prin incizia unor instrumente de scris precum cele din trestie pentru scrierea cuneiformă. Despre alfabet se presupune că ar deriva din cele italice, posibil cel etrusc sau raetic. Inscripţiile timpurii datează înaintea legăturilor stabilite între greci şi goţi, aşa că o origine grecească este improbabilă.
Unele rune sunt identice cu formele latine, altele sunt adaptări sau inovaţii. Pe lângă utilizările practice, runele aveau şi semnificaţie magică, după cum o sugerează şi miturile care le atestă importanţa în viaţa cotidiană unde printre altele se foloseau la ghicit sau ca talismane. După cum spuneam, se regăsesc pe o varietate de artefacte pe o arie foarte largă, de la Carpaţi până în Laponia, cele mai multe exemple provenind din Danemarca. Cea mai veche inscripţie datează cam din 160, se regaseşte pe un pieptene şi conţine doar un nume (Harja), iar cea mai lungă cuprinde 200 de caractere şi datează din secolul al VIII-lea – este vorba despre piatra Eggjum care conţine versuri din poezia scandinavă.
Futhark-ul “tânăr” s-a dezvoltat din cel vechi în perioada 650-800 şi acesta reprezintă de fapt runele nordice, o variantă simplificată a celor vechi. Mai era cunoscut şi ca alfabetul ogamic al Scandinaviei, aluzie la varianta de alfabet celtic în circulaţie tot cam în aceeaşi perioadă. Runele au dominat epoca vikingă, fiind întrebuinţate nu doar pe pietrele comemorative, ci şi în chestiunile comerciale sau contactele diplomatice. Alfabetul avea doar 16 caractere, transcriind sunete sau perechi de sunete. Una dintre regulile de folosire presupunea evitarea repetiţiei consecutive a aceleiaşi rune.
De fapt, futhark-ul cuprindea două tipuri de scriere, unul cu rune lungi pentru documentaţia în piatră şi unul cu rune scurte, pentru mesaje cotidiene formale sau informale şi în lemn. Mai târziu au apărut tipuri noi, după cum o arată runele de la Halsinge sau futhark-ul latinizat din Dalarna.
