Ce a mai rămas după greva din 1933 - Atelierele Griviţa, astăzi
„Atelierele de reparat locomotive şi vagoane se întindeau pe o suprafaţă enormă, de cel puţin 2 kilometri lungime”, povesteşte inginerul Radu Bellu, specialist în istoria C.F.R., care ne-a însoţit în încercarea de a regăsi, pe Calea Griviţei, semne ale evenimentelor de acum 77 de ani.
„Atelierele s-au aflat la început pe locul în care e astăzi Palatul CFR, dar, la un moment dat, Primăria a hotărât ca ele să fie mutate”. Şi-au ajuns aici, pe Calea Griviţei, pe-atunci o stradă puţin mai largă decât o uliţă, şi-aici s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat. Să cauţi însă detalii şi frânturi de clădiri din 1933 poate fi o întreprindere anevoioasă.
Zona a cunoscut schimbări radicale şi chiar şi unul care ştie bine cum arătau atunci atelierele întâmpină dificultăţi. Din motive evidente:„Cutremurul din 1940 a făcut prăpăd în tot cartierul, cocioabele ceferiştilor au căzut ca muştele”. Şi-a căzut, cu prilejul ăsta, şi o parte semnificativă din ateliere. Radu Bellu continuă:„Dar e puţin ce a fost în ’40 faţă de ce s-a întâmplat la primul bombardament, la 4 aprilie 1944.
Atunci s-a ras tot. Americanii au venit de la Gara de Nord în formaţii şi au lansat covor de bombe. Au urmărit să paralizeze nordul Bucureşti, ca să taie aprovizionarea Frontului 2 Ucrainean şi a armatei germane”. A urmat apoi sistematizarea cartierului, după care, în 1961, „s-a spart tot aici”:„Calea Ferată a rămas cu depoul şi cu staţia tehnică de formare a trenurilor de călători, a apărut Întreprinderea de Utilaj Chimic Griviţa Roşie... Şi, după ’90, sunt aici o mulţime de societăţi, nici eu nu le mai ştiu. Aşa că e greu să restabileşti azi configuraţia atelierelor din 1933”. Cu puţină străduinţă, însă, şi beneficiind şi de un ochi de cunoscător, ceva-ceva tot mai găseşti.
„Vedeţi castelul ăla de apă? Ăla-i de atunci. Şi mai e unul tot din 1933. Iar între ele mai exista o clădire, un fel de centrală pentru aburi, care avea sus un turnuleţ şi, deasupra, o sirenă. Nu era o sirenă militară, era o sirenă cu aburi care anunţa pauza de masă. Acolo s-a suit Vasile Roaită”. Câteva zeci de metri mai departe, alte semne, alte poveşti.
În dreptul societăţii Griro, de pildă, găsim gardul original, din 1933, motiv pentru Radu Bellu să se amuze, hâtru:„Depoul a avut bani să schimbe gardul, ăştia nu...”. E chiar gardul din 1933, vizibil în toate fotografiile de la grevă, gard făcut din „ţevi de locomotive casate”. Acel gard prin care au tras jandarmii în dimineaţa lui 16 februarie. De pe pasarela de deasupra liniilor de cale ferată mai identificăm şi alte clădiri din 1933, un alt castel de apă în depărtare, un atelier mecanic, şi, revenind pe Calea Griviţei, descoperim şi cele câteva litere îngropate în gard, „NRO” sau „INRO”, un posibil semn al existenţei unei plăci comemorative comuniste acoperite de un strat de ciment. Variantă plauzibilă, date fiind urmele firave de roşu care se zăresc pe marginile literelor.
Pe partea opusă Atelierelor, unde se aflau odată locuinţele sărăcăcioase ale muncitorilor, nu mai e, de-atunci, decât Biserica Sf. Gheorghe, ridicată cu banii lucrătorilor ceferişti în 1926. Şi nişte amintiri despre „La Borţoasa”, una dintre cele mai populare cârciumi ale cartierului, în care se adunau ceferiştii la un pahar de vorbă şi de cinzeacă, după ce ieşeau de la Ateliere. Operaţiunea de reconstituire se încheie cu feţe mirate în parcul din faţa Palatului C.F.R., care găzduieşte actualul Minister al Transporturilor şi Infrastructurii.
E aici un bloc din piatră transportat, la un moment dat, din curtea Atelierelor. Bloc din piatră care ar fi trebuit să găzduiască o placă comemorativă realizată în timpul comuniştilor. O placă e, într-adevăr, dar nu cea la care ne-am fi aşteptat. Placa originală a dispărut, nu se ştie bine cum şi când, aşa că pe cea nouă citim:„În amintirea eroilor ceferişti care au luptat şi s-au jertfit pentru libertate şi drepturi cetăţeneşti în ianuarie-februarie 1933. Demolat în 2005 de către cei care doresc să înăbuşe aspiraţiile populare de dreptate şi adevăr istoric”.
