Care erau soldaţii de elită medievali?
Războiul era un hobby destul de comun prin Evul Mediu. Indivizi, comunităţi, oraşe, state, nimeni nu evita lupta. Nu este deci de mirare că această perioadă a produs unele dintre cele mai interesante unităţi combatante din istorie. Iată câţiva soldaţi care s-au remarcat…
Mamelucii. Mamelucul este un sclav care serveşte în armată, convertit la Islam în timpul califilor Ayyubid. Cu timpul, mamelucii devin o cast militară foarte puternică, adesea învingându-I pe cruciaţi. În mai multe rânduri guvernează de unii singuri, ca de pildă în timpul sultanatului din Egipt, perioada 1250-1517. După convertirea la Islam, mulţi sunt antrenaţi în unităţile de cavalerie. Trebuiau să urmeze principiile furusiyya, un cod care includea valori precum generozitatea, curajul, dar şi stăpânirea anumitor tactici milităreşti.
Ienicerii. Unităţi de infanterie care alcătuiau trupele cele mai apropiate de sultan, incluzând garda personală. Această fortă deosebită a fost creată de sultanul Murad I folosindu-se de sclavii creştini, în secolul al XIV-lea, şi abolită de Mahmud al II-lea în 1826. Iniţial o mică forţă compactă din soldaţi de elită, aceasta a crescut în dimensiuni şi putere în cele cinci secole de existenţă, până când devine un real pericol pentru Imperiul Otoman. În anii din urmă, se revoltă de fiecare dată când se încearcă o reforma, asasinându-i pe sultanii pe care îi privesc drept inamici.
Halebardierii. Halebarda este o armă lungă folosită în Europa de către vikingi şi anglo-saxoni în secolele XIV-XVI. Este o armă naţională pentru englezi, dar la fel de comună şi prin alte părţi, ca de exemplu în Italia. Derivată iniţial din foarfecele de grădină, halebarda constă dintr-o lamă întoarsă cu câteva ridicături ascuţite, ataşata de un băţ. Capătul lamei se curbează formând un cârlig, care este de altfel caracteristica principală a armei. În plus, lama are un ghimpe proiectat exact în vârf, ca o suliţă. Avantajul său era reprezentat de faptul că, pe lângă puterea de a para a suliţei şi puterea de a lovi a securii, mai beneficiază şi de posibilitatea utilizării sale ca un cârlig. Dacă nu izbutea doborârea calului sau călăreţului, arma avea toate şansele să agaţe armura cavalerului.
Boierii. Boyar/bolyar este un membru de primă mână a aristocraţiei feudale muscovite, kievene, bulgare, valahe sau ruse, mai jos în ierarhie doar faţă de prinţii domnitori. Rangul a supravieţuit doar ca nume în Rusia şi Finlanda, unde se scrie “pajari”. Boierii deţineau o putere extraordinară prin susţinerea militară primită din partea prinţilor kieveni. Puterea şi prestigiul lor ajung să depindă însă aproape complet de serviciul prestat statului, de istoricul familiei sau de proprietăţi. Boierii ruteni şi ucraineni aveau multe în comun cu cavalerii medievali, dar legăturile cultural se pierd după invazia mongolă.
Templierii. Soldaţii săraci ai lui Hristos sau ai Templului lui Solomon, templierii aveau o faimă de neîntrecut în Evul Mediu. Organizatia a existat aproape două secole în Evul Mediu, fondată în urma primei cruciade din 1096, având ca scop principal apărarea pelerinilor care treceau în Tara Sfântă. Aporbată official de Biserica Catolică în 1129, ordinul devine o societate filantropică ce adună tot mai mulţi membri şi acumulează tot mai mult prestigiu. Cavalerii, distinşi prin mantiile albe cu cruci roşii, erau printre cei mai talentaţi luptători din Evul Mediu. Membrii non-combatanţi ai ordinului administrau o largă infrastructură economic, inovând tehnicile financiare şi finanţând construcţia mai multor fortificaţii în Europa şi Tara Sfântă.
Arbaletiştii.Arbaleta este o armă alctuită dintr-un arc montat pe un support de unde se aruncă proiectile. A fost creată în zona mediterană, dar şi în China. Un mechanism din suport ţine arcul încordat până ce este trasă săgeata. Arbaleta a jucat un rol important pe câmpul de luptă din Europa, Asia şi Africa de Nord. Astăzi se mai întrebuinţează la vânătoare şi la tir. Utilizarea acestei arme datează din vremea romanilor şi are un rol major începând cu bătălia de la Hastings până în 1500. Sunt superioare arcurilor normale dintr-o serie de motive:deşi arcul putea atinge o acurateţe similară şi o rată de tragere mai ridicată, arbaleta putea elibera mai multă energie cinetică şi putea fi folosită efficient după numai o săptămână de antrenamente, in vreme ce pentru tragerea corectă cu arcul trebuiau ani de pregătire.
Huscarlii. Războinici privaţi, echivalenţi cu un fel de gardă de corp a regilor scandinavi. Se mai numeau “hirth” (gospodărie). Adesea erau singurii soldaţi profesionişti din regat, restul fiind doar luptători din rândul ţăranilor, fyrd, sau mercenary. Un regat avea mai puţin de 2000 de huscarli. În Anglia se poate să fi fost în jur de 3000 de huscarli regali, impunându-se o taxă specială pentru a le asigura plata. Erau îngrijiţi din averea regală. Formau o armată permanent de soldaţi profesionişti şi aveau şi ceva obligaţii administrative pe timpe de pace, ca reprezentanti ai regelui. Termenul de huscarl se folosea şi în contrast cu fyrd-ul non-profesional. Ca armată, huscarlii erau renumiţi pentru echipamentul şi antrenamentul lor superior, nu doar pentru faptul că erau o unitate permanentă, supusă unui control riguros. De pildă, o lege prevedea ca toţi cei înrolaţi să posede o sabie cu mâner poleit cu aur. Cea mai faimoasă armată de huscarli este cu siguranţă cea angajată de Harold Godwinson în bătălia de la Hastings.
Garda varegă. Varegii sau varyagii sunt vikingi suedezi care iau calea estului, către Rusia şi Ucraina, în mod special în secolele IX-X. Implicându-se în activităţi comerciale sau piratereşti, parcurg râuri peste râuri ajungând la Marea Caspică şi Constantinopol. Neîncrederea lui Basil al II-lea în garda bizantină autohtonă, a cărei loialitate oscila, ca şi fidelitatea dovedită a varegilor, îl determină pe împărat să schimbe garda cu una alcătuită din soldaţi vikingi. Noua forţă devine cunoscută sub numele de garda varegă. De-a lungul vremii organizatia se menţine o castă scandinavă, tot mai mulţi vikingi înrolându-se în gardă. Ba chiar la un moment dat o lege suedeză prevedea că cei cu reşedinţa pe tărâm grecesc nu aveau dreptul la moştenire. În secolul al XI-lea mai existau două state care recrutau vikingi:Rusia kieveană între 980 şi 1060, precum şi Anglia între 1018 şi 1066. Totuşi, în timpul lui Alexios I garda are drept membri mai mult anglo-saxoni decât scandinavi.
Mercenarii elveţieni. Sunt soldaţi care se remarcă mai ales prin serviciul prestat în armate străine, îndeosebi cea franceză, de la sfrşitul Evului Mediu până în vremea iluminismului. Serviciul de mercenariat atinge apogeul în Renaştere, după războiul de 100 de ani, când veteranii de război încep să privească activitatea militară nu doar ca pe ceva temporar, ci ca pe o profesie. Mercenarii elveţieni sunt apreciaţi datorită capacităţii de a ataca în mase pe coloane cu halebarde şi suliţe. Angajarea lor era cu atât mai atractivă cu cât contingente întregi puteau fi obţinute printr-un simplu contract cu cantonul din care făceau parte, deoarece cantoanele aveau o formă de organizare care îi obliga pe soldaţi să presteze serviciu militar. Cu toate acestea, soldaţii se mai angajau şi individual sau în grupuri mici.
Catafractarii. Cavalerie grea folosită în armatele triburilor nomade din Iranul de est, iar apoi de către greci şi romani, apare atestată din antichitate până în Evul Mediu târziu. Iniţial termenul desemna un tip de armură care acoperea întregul trup, ca şi trupul calului. Apoi termenul ajunge să se refere la soldat însuşi. Rolul în luptă al catafractarului medieval diferă puţin de cel al cavalerului, deşi armele şi tactica îi separă pe cei doi. Spre deosebire de un cavaler, catafractarul este doar un simplu combatant pe câmpul de luptă, neavând o poziţie bine definită politic dincolo de funcţia militară.
Arcaşii englezi. Arcul englezesc este un tip de arc de dimensiuni foarte mari, fără o curbare accentuată. Un arcaş englez în secolel XIV-XV putea să tragă în jur de 10 săgeţi pe minut. Cineva mai experimentat putea ajunge şi la 20. Dar arcaşii nu îşi permiteau să piardă săgeţile în ritmul acesta, pentru că nu li se furnizau decât 60-70 în decursul unei lupte. Rata de tragere varia oricum, pentru că se suprasolicitau braţele şi degetele. Săgeţile nu erau nici ele nelimitate, de aceea se încerca raţionalizarea. Arcul lung era puşca Evului Mediu, precisă, cu o rază de acţiune mare şi o rată de tragere mai ridicată şi decât cea a primelor arme de foc. Arcul lung era destul de greu de manevrat pentru că forţa necesară pentru a străpunge armura trebuia să fie mare şi pentru a atinge performanţa unei trageri de calitate era nevoie de mult exerciţiu.
listverse.com
