⬆

Caragiale, jurnalistul. „Unde se afla el, nu mai deschidea gura nimeni”

Concomitent cu munca la teatru, Caragiale debutează şi în presă, la început la „Ghimpele”, unde semnează mai multe cronici cu străveziile pseudonime Car şi Palicar, cu trimitere evidentă la propriul nume şi la originea etnică. Scrie fabula antidinastică „Şarla şi ciobanii”, pe care o semnează cu iniţialele sale, apoi, pentru prima dată, publică cu numele întreg poema „Versuri”, în „Revista contimporană” de la 1 octombrie 1874.

În acea perioadă, orientarea sa e clar liberală, îndeplinind funcţia de corector la „Unirea democratică”, ziarul tinerilor liberali, concomitent cu cea de girant responsabil al „Alegătorului liber”, organul aceleiaşi opoziţii liberale. „Încă de la 1872 , consumatorii unor berării din capitală au avut ocaziunea să salute sosirea între dânşii a unui tânăr zgomotos, spirit bizar, ce părea destinat, în cazul în care s-ar fi dedicat literelor sau artelor, a fi cu totul original. În adevăr, înfăţişarea acestui tânăr, gesturile lui repezi, zâmbetul sarcastic la colţul buzelor, vocea sa întotdeauna întărâtată şi batjocoritoare, cât şi argumentarea sa sofistică, atrăgeau lesne atenţiunea. Dânsul, Ion L. Caragiale putea să aibă atunci 18 ani [în realitate 20, n.n.], dar era înzestrat cu un bagaj de suficienţă formidabilă. Fără multe clase gimnaziale, fără avere – şi deci, din punctul de vedere material, nefericit – cu ghetele scâlciate sau rupte, fără opere literare la acea epocă, cu toate aceste, aşa cum era Caragiale atunci, reuşise, mulţumită spiritului său viu şi caracterului său de băiat bun la petreceri, a fixa unele simpatii şi treptat a-şi croi drumul”.

Acest portret prea puţin măgulitor şi inexact pe alocuri îi aparţine unui mare poet român, creator de geniu la rândul său, dar detractor de profesie a tot ce-a avut mai valoros cultura română în timpul vieţii sale: Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Coşbuc etc. Aş spune că pare să fi fost ceva în gena poetului Rondelurilor, care-l împingea la negarea valorilor româneşti. Bunicul său, Dimitrie Macedonski, fusese unul dintre apropiaţii Eteriei la 1821 şi cel care a contribuit decisiv la predarea lui Tudor Vladimirescu în mâinile eteriştilor lui Ipsilanti, urmată de asasinarea sa. Iar tatăl său, Alexandru Dimitrie, fusese, în calitate de ofiţer superior, unul dintre adversarii revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. „Inexactităţile” lui Alexandru Macedonski sunt astăzi lesne de demontat, în lumina datelor pe care le avem despre Caragiale. În 1872, tânărul Caragiale nu-şi făcuse încă debutul literar, dar modestia de care a dat dovadă ani de-a rândul, nesemnând decât ocazional, dezminte aserţiunea acelui „bagaj de suficienţă formidabilă”.

De aceea, preferăm imaginea pe care a lăsat-o posterităţii Victor Eftimiu despre Caragiale, o imagine mult mai apropiată de realitate: „Impetuos, nelăsând pe alţii să plaseze un cuvânt, cu mimica bogată şi intervenţia abundentă, acest perfect om de teatru era […] un mare vorbitor, un centru. Unde se afla Caragiale, nu mai deschidea gura nimeni. Şi nici nu era nevoie. N-avea nimeni verva lui tumultoasă, inteligenţa lui adânc pătrunzătoare şi scăpărătoare, hrănită cu lecturi bogate şi marea lui experienţă a vieţii”.