Când problemele de familie devin afaceri de stat - Conflictele dintre monarhi și fiii acestora

Întotdeauna au existat conflicte între generaţii, nu este nimic extraordinar la acesta. Când însă este vorba de o familie puternică, asemenea disensiuni capătă o notorietate deosebită devenind o afacere de stat. Puterea şi dorinţa pentru putere a distrus sentimentele de rudenie dintre doi oameni importanţi. Nemulţumirea tatălui sau fiului faţă de monarhul, respectiv prinţul său moştenitor a dus nu de puţine ori la conflicte ce s-au terminat cu execuţii, condamnări şi damnări a memoriei unuia sau a celuilalt.

Constantin cel Mare şi Crispus

Gaius Flavius Valerius Constantinus, cunoscut sub numele de Constantin cel Mare, a fost cel mai important împărat roman al Antichităţii Târzii şi primul împărat creştin. O personlitate puternică şi autoritară, a reuşit să anihileze toţi adversarii politici şi să restabilească ordinea în Imperiul zguduit de criza politică şi economică a secolului al III-lea.

Prin înfrângerea lui Liciniu în 324, la Adrianopol şi Chrysopolys, reuşeşte să-şi consolideze puterea şi să pună bazele unei dinastii. După anul 324, el mai are adversari doar în interiorul familei sale:pe fiul său Crispus şi pe soţia sa Fausta.

Constantin cel Mare este recunoscut ca un om autoritar atât în treburile de stat cât şi în interiorul familiei imperiale. În 324, el se lasă înduplecat de sora sa Elena şi-l lasă în viaţă pe Liciniu, cumnatul său. Dar Liciniu era un duşman mult prea periculos aşa că revine asupra deciziei şi ordonă asasinarea acestuia în 325.

Dintr-o relaţie cu Minervina, probabil ilegitimă, Constantin are un fiu pe Crispus. În 307 el se desparte de Minervina şi se căsătoreşte cu Fausta, fiica împăratului Maximian. Aceasta îi oferă 5 copii:Constantin, Constant, Constanţiu, Constantina şi Elena.

Datorită faptului că legea romană nu avea o lege de succesiune clară, se stabilea doar că împăratul denumeşte moştenitor pe acela pe care îl va numii coîmpărat. În acest context între fii lui Constantin izbucnește un război civil după moartea acestuia. Până atunci, Constantin are un conflict cu primul său fiu, Crispus, pe care îl va condamna la moarte.

Flavius Iulius Crispus a fost fiul cel mai mare al lui Constantin. Împăratul se  îngrijijește de educaţia acestuia angajându-i pe scriitorul şi istoricul creştin Lactanţiu. Această măsura viza şi convertirea lui Crispus la creştinism. Crispus rămâne însă fidel cultelor păgâne până la sfârşitul vieţii, acest lucru constituind principalul motiv al rupturii dintre cei doi.

Crispus se dovedeşte a fi un tânăr virtuos şi un militar priceput. Constantin îl numeşte în 317 caesar, el primind spre guvernare provincia Gallia. În această funcţie Crispus poartă succese împotriva francilor şi alamanilor.

Crispus are o contribuţie decisivă în al doilea război dintre Constantin şi Liciniu. El învinge de două ori flota lui Liciniu la Propontis şi Bosfor în 324, lucru care permite tăierea proviziilor şi zdrobirea armatelor lui Liciniu la Adrianopol şi Chrysopolys de către Constantin.

Pentru aceste fapte, Crispus este elogiat de către împărat prim emiterea unor emisiuni monetare în care apare efigia sa. De asemenea sunt comandate diverse sculpturi, mozaicuri şi camee cu chipul acestuia.

Crispus este elogiat şi de către autori precum Nazarius, care vorbeşte despre ”faptele lui (Crispus) măreţe” şi Eusebius care afirmă că Crispus ”era unul din cei mai dragi împăraţi ai lui Dumnezeu”.[1], deşi el nu era creştin.

Cariera glorioasă a lui Crispus se va încheia în 326 când, potrivit Consularia Constantinopolitana, este condamnat la moarte. Crispus suferă şi damnatio memoriae, fiindu-i şters numele din toate documentele şi inscripţiile publice. De asemenea, dispar şi referinţele cu privire la soţia sa Elena şi fiul său.

Nu se cunoaşte exact cauza pentru care Crispus este ucis din porunca tatălui său. Doar că mama sa vitregă este condamnată la moarte anul următor. Potrivit cronicarilor Zosimos şi Zonaras, Crispus şi Fausta au fost implicaţi într-o relaţie ilicită. Grigore din Tours vorbeşte de un complot al lui Crispus şi al Faustei, lucru care ar fi imposibl pentru că cei doi erau inamici în preluarea tronului imperial. Se mai vorbeşte şi de încercarea lui Constantin de a rezolva succesiunea imperială.

Însă majoritatea istoricilor au ajuns la concluzia că Fausta dorea eliminarea lui Crispus. Deşi era provenit dintr-o relaţie ilegitimă, acesta era fiul cel mai mare al lui Constantin. El dobândise putere şi popularitate printre oameni şi astfel îi putea elimina pe fraţii săi şi putea prelua tronul.

Ea l-a acuzat pe Crispus de faptul că ar fi încercat să profite de ea şi Constantin a văzut un în asta un mare act de trădare. În consecinţă va acţiona şi-l va condamna pe acesta la pedeapsa capitală.

Ulterior, Constantin va afla de înşelătoria soţiei sale şi va ordona şi uciderea acesteia. El va purta pentru toată viaţa lui acest păcat, al uciderii fiului său. Pelerinajul mamei sale Elena în Ţara Sfântă ar putea fi un semn al penitenţei.

Eduard I şi Eduard al II-lea.

Considerat unul din cei mai importanţi regi din dinastia Plantagenet, Eduard I „Picioare-lungi” a condus Anglia cu o mână de fier între 1272 şi 1307. Un războinic prin excelenţă, cu o fire autoritară, s-a impus în faţa contemporanilor săi.

Încă de când era un prinţ a impresionat prin faptele sale. A luptat împotriva baronilor care se revoltaseră împotriva tatălui său în Al Doilea Război al Baronilor şi a participat la Cruciada a VIII-a.

Ca rege al Angliei se remarcă ca prin războaiele sale de cucerire îndreptate împotriva Ţării Galilor şi a Scoţiei. Astfel înfrânge şi îi ucide pe regele galez Llwellyn ap Gruffyd şi pe fratele său Daffyd ap Gruffyd şi înfrânge rezistenţa scoţienilor conduşi de Wiliam Wallace.

Eduard se căsătoreşte în 1254 cu Eleonora de Castillia. Deşi căsătoria lor a fost realizată din raţiuni politice, cei doi s-au iubit. Dovadă că la moartea Eleonorei în 1290, Eduard ţine un doliu prelungit de 9 ani şi purta o cruce memorială ce aparţinuse reginei sale. Căsătoria cu Eleonora i-a oferit lui Eduard 16 copii. Primii doi copii, Henric şi John au murit la vârste fragede. Cel de-al treilea băiat, Alphonso, a murit la vârsta de 20 de ani aşa că moştenitor va devenii al patrulea băiat al familie, Eduard.

King Edward II

Eduard al II-lea era cea mai mare dezamăgire a lui Eduard I. Cel de-al patrulea fiu al său nu excela în treburile politice şi nici militare. El prefera plimbarea cu barca şi tapiseriile, activităţi considerate sub onoarea de rege pentru acel timp.

În plus, Eduard al II-lea era recunoscut pentru tendinţele sale bisexuale. Pe lângă aventurile sale cu domniţele de la curte, el mai avea relaţii cu cavaleri din suita sa. Pe unul din aceştia, Piers Gaveston, îl onorează cu un titlu nobiliar.

Acest lucru îl înfurie pe tatăl său, care îl va exila pe Gaveston. Insistenţa lui Eduard II de a-l reabilita pe Gaveston îl determină pe Longshanks să-l umilească în public pe fiul său. Atunci când prinţul moştenitor milita pentru cauza prietenului şi iubitului său, regele, iritat, îl trage de păr şi îl ameninţă că îl va dezmoşteni.

Eduard al II-lea îi va urma tatălui său la tron. A avut o domnie ştearsă încheiată prin detronarea sa de către soţia sa Isabella de Franţa şi amantul acesteia Roger Mortimer.

Filip al II-lea şi Don Carlos.

Eduard al II-leaFilip al II-lea a fost regele Spaniei între 1556-1598, rege al Neapolelui între 1554-1598, rege al Portugaliei între 1581 şi 1598, şi duce al Burgundiei între 1555 şi 1598. A fost cel mai puternic monarh al epocii sale, domnind peste un imperiu peste care soarele nu apunea niciodată.

Filip al II-lea moştenise încă de la 16 ani importante demnităţi în cadrul Imperiului Romano-German de la tatăl său, Carol al V-lea. Deprinde un mare talent de birocrat şi devine un politician fără egal în epocă.

Cele mai importante scopuri ale politicii lui Filip al II-lea vor fi păstrarea credinţei catolice, în contextul în care Reforma se răspândea cu repeziciune în întreaga Europă şi asigurarea unui moştenitor la tron.

Prima soţie a lui Filip este Maria de Portugalia, ce a murit în 1545, la scurt timp după ce i-a dat naştere lui Don Carlos. Nouă ani mai târziu, la dorinţa lui Carol Quintul, Filip a luat-o de soţie pe Maria Tudor, regina Angliei. Căsătoria a fost lipsită de dragoste datorită diferenţei mari de vârstă dintre cei doi, el avea 27 iar ea avea 38 şi datorită faptului că ei se vedeau foarte rar.

Maria a murit în 1558 fără a da naştere unui moştenitor Angliei. Filip se va căsători din nou, de această dată cu o tânără de numai 14 ani, cu Elisabeta de Valois, fiica regelui Franţei. Tânăra prinţesă fusese iniţial promisă lui Don Carlos dar Filip se răzgândeşte fiind uimit de frumuseţea şi inteligenţa acesteia.

Întâiul născut al regelui Filip nu era ceea ce îşi dorea puternicul monarh. Mic de statură, cu un umăr mai ridicat care îi oferea un aspect de cocoşat şi un defect de vorbire nu i se potrivea tatălui său care avea o prezenţă foarte plăcută.

Nu doar în privinţa atriburelor fizice Don Carlos nu era un urmaş adecvat lui Filip. Există dovezi clare care arată debilitatea sa psihică. Copil fiind, îi plăcea să ardă iepuri de vii, iar odată, într-un acces de furie a orbit caii din grajdul regal. La vârsta de 11 ani a ordonat biciuirea unei fetiţe doar pentru amuzamentul său sadic, fiind apoi obligat să plătească daune tatălui acesteia.

Nici la tinereţe prinţul moştenitor nu are un comportament demn de statutul său. Cutreiera străzile Madridului sărutând la întâmplare fetele drăguţe şi strigând obscenităţi femeilor respectabile. Prin urmare, oamenii Curţii şi regele Filip nu aveau o părere bună despre comportamentul Infantului.

Don Carlos porneşte un conflict și cu ducele de Alba, din cauza ranchiunii pe care o purta acestuia. În calitate de mareşal al Curţii, Alba a prezidat ceremonia din 1560 în cadrul căreia Don Carlos fusese proclamat oficial moştenitor al tronului. Jurându-i credinţă prinţului, ducele a omis să îngenucheze şi să-i sărute mâna,   un evident afront care l-a mâniat pe acesta. Deşi ducele Alba şi-a cerut scuze Don Carlos nu l-a iertat niciodată.

Conflictul dintre cei doi sporeşte când ducele primeşte comanda armatei care trebuia să zdrobească răscoala ce izbucnise în Ţările de Jos. Prinţul doreşte să preia el comanda însă este clar refuzat de Filip şi de către Cortes.

Când Cortes-ul a cerut să fie reţinut, prinţul l-a atacat cu un cuţit pe Alba. El devenise un element incomfortabil pentru Curtea lui Filip. Ceea ce a precipitat arestarea prinţului, ce va avea loc la 18 ianuarie 1568, este însuşi mărturisirea pe care Don Carlos i-a facut-o lui Don Juan de Austria. El intenţiona să pornească spre Ţările de Jos împotriva ordinului clar al tatălui său.

Astfel prinţul este arestat, murind 6 luni de zile, din cauza comportamentului său din detenţie:furios pe situaţia în care îl pusese tatăl său refuza să mănânce pe o perioadă foarte lungă şi apoi a mâncat foarte mult provocându-i vărsături şi incapacitatea de a mai reţine mâncarea.

Filip va fi criticat de adversarii săi pentru faptul că şi-a ucis fiul, considerat debil mintal. Povestea a fost romanţată, Don Carlos fiind prezentat ca un rebel care se răzvrăteşte împotriva unui rege despotic. Aşa apare în drama lui Schiller, Don Carlos(1778) şi în opera eponimă a lui Giuseppe Verdi din 1867.

Frederic Wilheim I şi Frederic cel Mare.

Un alt diferend celebru a fost cel dintre Frederic Wilhelm I al Prusiei şi fiul său Frederic al II-lea, sau Frederic cel Mare.

Frederic Wilhelm, cunoscut ca „Regele Soldat” a condus Prusia între 1700 şi 1740 organizând-o din punct de vedere militar şi economic. Astfel a creat o armată cu care fiul său va reuşi să transforme Prusia într-o mare putere europeană.

Se căsătoreşte cu Sophia Dorothea de Hanovra, fiica lui George I al Marii Britanii, cu care are 10 copii. Este cunoscut pentru disciplina sa militară şi autoritarismul său, petrecându-şi cea mai mare parte din timp alături de soldaţii săi.

Spre deosebire de acesta, fiul său moştenitor, Frederic este pasionat de poezie, autorii clasici, filozofie şi muzică. Acest lucru îl nemulţumea profund pe tatăl său care dorea să-i insufle dragostea pentru armată.

Pentru Frederic Wilhelm fiul său era un „un efeminat care nu are nicio înclinaţie bărbătească, nu călăreşte şi nu vânează..nu se tunde şi îşi buclează părul”.

Nemaisuportând insultele şi umilinţele tatălui său, Frederic decide în 1730 să fugă în Anglia împreună cu scutierii săi Karl Cristoph von Keith şi Hans Hermann von Katte. Planul lor este descoperit însă, von Keith reuşind să fugă dar prinţul Frederic şi von Katte fiind prinşi.

Frederic este condamnat la doi ani de închisoare şi obligat să privească execuţia prietenului său von Katte. El a mai trebuit să suporte 10 ani de umilinţe din partea tatălui său, ocupând tronul în 1740. Atunci el iniţiază campanii cu succes împotriva Austriei şi participând la împărţirea Poloniei făcând din Prusia una din primele 5 puterii ale perioadei. În plus, el a încurajat artele, domnia sa de 46 de ani eclipsând-o pe cea a tatălui său primind numele de Frederic cel Mare.

Franz Joseph şi Rudolf.

Franz Joseph este împărat al Imperiului Hamsburgic între 1848 şi 1916, având o domnie de 68 de ani, a treia domnie ca durată din Europa. A trebuit să rezolve criza prin care trecea Imperiul organizându-l sub forma monarhiei dualiste.

Este o fire austeră si milităroasă care de la la 13 ani, de când devine colonel în armata austriacă, va purta uniforma militară pentru tot restul vieţii. El era convins că o armată puternică este unica soluţie pentru a salva imperiul, aflat de mult timp în colaps.

În 1854 se căsătoreşte cu Elisabeta de Witellsbach, o prinţesă bavareză de numai 16 ani. Aceasta avea o fire cu totul diferită de austerul şi disciplinatul Franz Joseph. Lui Sisi îi plăceă să călărească, îi plăceau poeziile şi mai ales să călătorească. Îi displăcea totodată protocolul mult prea riguros de la curtea austriacă.

Din căsătoria lui Franz Josef cu Elisabeta de Witellsbach au rezultat cinci copii:Sophie, care va muri la o vârstă fragedă, Gisela, Rudolf şi Valerie.

Prinţul moştenitor, arhiducele Rudolf era o fire sensibilă, inteligent şi abil şi era departe de a se adapta rigorilor militare la care îl supunea tatăl său[2]. Franz Joseph îl angajează  ca perceptor pe generalul Charles-Leopold de Goudencourt, un erou de război, cunoscut pentru severitatea acestuia. Intervenţia Elisabetei, va duce la înlocuirea lui Goudencourt cu Joseph Latour Thurnburg, care îl va influenţa mult pe arhiduce, mai ales în ceea ce priveşte opiniile sale politice.

Thurnburg, om cu viziuni liberale şi umanitare, era convins că Rudolf trebuie să ştie despre viaţă altceva decât regulamentele şi manevrele militare şi i-a făcut cunoştinţă cu oameni de ştiinţă progresişti. Rudolf a înţeles că trăieşte în vremuri schimbătoare şi suporta cu greu atmosfera apăsătoare din imperiul tatălui său.

Mai mult, el credea că „„imperiul nu era decât o ruină, încă în picioare, dar condamnat să cadă.....monarhia a supravieţuit sute de ani, atâta timp cât oamenii i-au acceptat autoritatea, acum rolul ei s-a sfârşit. Întregii omeniri îi este scris să fie liberă, îar în următoarea furtună această corabie stă să se scufunde”. Astfel de viziuni avea şi împărăteasca Elisabeta care credea tot mai mult în republică.

Când a aflat de vederile prinţului, Franz Joseph nu a mai dorit să-l implice în treburile statului. Respingerea tatălui său nu l-a descurajat pe Rudolf care a început să trimită sute de memorandumu-ri împăratului şi să publice articole în ziarele radicale ale vremii. Pe lângă vederile sale liberale acesta îşi manifesta şi simpatia faţă de slavi, în special faţă de Rusia, şi îşi declara vederile antigermaniste. Acest lucru putea afecta relaţiile dintre Austro-Ungaria şi Imperiul German, care în acel moment încheiaseră  o alianţă politico-militară.

Totuşi Rudolf eşuează pentru că majoritatea vederilor politice în Austro-Ungaria anilor ’80 erau pro Germania. Văzându-se izolat, renunţă la ideile sale politice şi începe să aibă o viaţă destrăbălată participând la jocuri de noroc, petreceri cu alcool mult şi droguri şi alte fapte care afectau imaginea Curţii, atât de protejată de împăratul Franz Joseph.

De la 1881, Rudolf este obligat de Franz Joseph să se căsătorească cu Stephanie de Belgia. Însă între cei doi nu va exista niciodată o relaţie apropiată.

Rudolf se va îndrăgosti de o baroneasă de origine ceho-austriacă, Marie Vetsera iar prinţul se gândea din ce în ce mai mult să divorţeze de soţia sa. Această veste îl înfurie pe Franz Joseph care aflase de faptele subversive ale fiului său care dorea să conducă o Ungarie separată şi care acum trăgea sfori la Vatican pentru a-şi anula prima căsătorie. În cele din urmă, Rudolf se sinucide la 28 ianuarie 1889, la Mayerling împreună cu amanta sa.

Arhiducele Rudolf și Marie Vetsera.Vestea şochează Curtea austriacă şi provoacă o mai mare ruptură în cadrul familei de Habsburg. Franz Joseph încearcă să ascundă pe cât se poate evenimentul nefericit. Astfel el va ordona înmormântarea în secret a amantei lui Rudolf iar gestul prinţului a fost motivat prin debilitatea psihică a fostului arhiduce. Totodată, Franz Joseph a evitat participarea celorlţi monarhi europeni la ceremonia de înmormântare a prinţului motivând durerea prin care trecea Casa de Austria în acel moment.

Arhiduce va deveni Franz Ferdinand, nepotul său. Nici acesta nu are parte de un destin fericit, fiind asasinat la Sarajevo la 28 iulie 1914.

Surse:

4. http://www.englishmonarchs.co.uk/plantagenet_6.htm, accesat la 4.05.2014

[1]Eusebiu, Istoria ecclesiastică, cap. X, 6. Eusebiu va elimina acest pasaj după ce Crispus va cădea în dizgraţie.

[2]Potrivit protocolului, cei doi nu-și putea vorbi decât despre politica de stat, despre vânătoare și despre treburile militare.