Când literatura te „învaţă să urăşti şi mai puternic duşmanul de clasă”
Teza potrivit căreia lupta de clasă se ascute continuu, pe măsura înaintării spre socialism e una dintre tezele cu efecte deosebit de grave asupra social-politicului din România perioadei 1947-1953. Ea a fost lansată şi impusă ţărilor socialiste de către Stalin în confruntarea cu Partidul comuniştilor din Iugoslavia, condus de Iosif Broz Tito. Interesant de remarcat e faptul că ea se aplică numai în ţările lagărului de democraţie populară. Sub pretextul că Uniunea Sovietică lichidase demult duşmanul de clasă, ea n-are valabilitate în URSS, deşi public nu se precizează asta.
În RPR ea îşi găseşte întâia oară afirmarea publică în „Rezoluţia Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român“ din 10-11 iunie 1948. Deşi ivită pe fondul conflictului dintre Kominform şi Iosif Broz Tito, Rezoluţia nu suflă un cuvânt despre asta. Teza e justificată prin referire la politica PMR de după alegerile parlamentare din 28 martie 1948, câştigate de Frontul Democraţiei Populare (405 mandate din 414, restul revenind unor formaţiuni precum PNL-Bejan – 7 mandate, Partidul Ţărănesc Democrat – dr. Lupu – 2 mandate, întruchipând Opoziţia). În chip surprinzător şi, mai ales, dacă ţinem cont de o anume flexibilitate manifestată de Partid înaintea scrutinului, documentul lasă să se înţeleagă existenţa unei grupări conduse de Lucreţiu Pătrăşcanu, care ar fi proclamat încetarea luptei de clasă după victoriile zdrobitoare obţinute de regimul de democraţie populară. Polemica din text se îndreaptă cu precădere împotriva acestei concepţii, atribuite doar unor tovarăşi, când, în realitate, ea fusese a întregii conduceri a PMR, în frunte cu Gheorghiu-Dej. Din acest punct de vedere Rezoluţia afirmă la un moment dat fără echivoc: „După succesul repurtat la alegeri s-a observat că unii membri de partid s-au demobilizat. Or, este limpede că, pe măsura dezvoltării democraţiei populare pe drumul socialismului, lupta de clasă continuă, şi reacţiunea, a cărei rezistenţă este stimulată şi activ susţinută de imperialiştii străini, recurge la forme tot mai ascuţite de luptă împotriva regimului de democraţie populară. De aceea, în centrul întregii noastre educaţii de partid trebuie să stea ideea luptei de clasă atât la oraşe, cât şi la sate. Nu numai masa membrilor de partid, dar şi întreaga clasă muncitoare trebuie educată în spiritul luptei de clasă, prin dezvăluirea manifestărilor concrete ale rezistenţei pe care o opune duşmanul şi prin mobilizarea maselor la luptă activă împotriva reacţiunii, sub orice formă s-ar manifesta ea“. (Rezoluţii şi hotărâri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, volumul 1, 1948-1950, Ed. a II-a, Editura pentru literatură politică, Bucureşti, 1952, pag. 23).
Din această apreciere a realităţii decurge una dintre concluziile de fond ale Rezoluţiei: „Plenara atrage atenţia organizaţiilor de partid asupra necesităţii de a zădărnici cu energie orice fel de manifestări duşmănoase din partea capitaliştilor şi a cozilor de topor. Ea atrage din nou atenţia membrilor de partid asupra primejdiei pe care o reprezintă orice autoliniştire şi culcare pe laurii victoriei, orice uitare a faptului că înfrângerile suferite de duşmanul de clasă duc la forme variate şi tot mai ascuţite ale rezistenţei opuse de duşman“.
Lansată de Rezoluţia Plenarei din 10-11 iunie 1948, teza va fi una dintre permanenţele documentelor de partid din anii 1948-1953. Ea primeşte o mai mare explicitare, în „Raportul prezentat de Gheorghiu-Dej la Consfătuirea Biroului Informativ al partidelor comuniste“, care a avut loc în a doua jumătate a lunii noiembrie 1949, intitulat: Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni“: „Este necesar să se ţină minte mereu, după cum ne învaţă bolşevismul, că trebuie să se pună capăt nepăsării oportuniste ce decurge din presupunerea greşită că, pe măsură ce cresc forţele noastre, duşmanul ar deveni tot mai docil şi mai inofensiv. Această presupunere este complect greşită. Trebuie să se ţină minte că cu cât situaţia duşmanilor este mai disperată, cu atât mai mult vor înclina ei să recurgă la «mijloace externe»“ („Scânteia“, 6 decembrie 1949).
În perioada de lichidare a stalinismului (1953-1956), teza continuei ascuţiri a luptei de clasă a fost criticată drept una dintre cauzele unor grave erori şi abuzuri din anii 1948-1953. S-a subliniat printre altele responsabilitatea acestei teze în vânătoarea de vrăjitoare din interiorul partidelor comuniste şi muncitoreşti, în arestările şi condamnările ilegale, în menţinerea unei tensiuni artificiale. Din perspectiva prezentului, am adăuga că unul dintre cele mai grave efecte ale crizei a constat în explicarea unor greşeli comise de Partid în politica social-economică prin acţiunea duşmanului de clasă, ceea ce a micşorat drastic preocuparea de adaptare şi corectare a politicii în funcţie de dinamica societăţii. În contextul impunerii prin intermediul conceptului de realism socialist unor norme şi scheme rigide în abordarea realităţii, teza a produs grave prejudicii literaturii şi artei.
Duşmanul de clasă pune la cale în rândul elevilor acţiuni de copiat în colectiv
Teză social-politică fundamentală a perioadei 1947-1953, continua ascuţire a luptei de clasă se reflectă în creaţia propriu-zisă sub înfăţişări diverse. Prima, şi cea mai frecventă, e centrarea întregii creaţii respective pe conflictul de clasă care se ascute pe măsura obţinerii unor noi succese. Astfel, operele perioadei de început a literaturii noastre noi vor fi marcate de următoarea schemă de conflict: Un fapt revoluţionar (strângerea recoltei, predarea cotelor, înfiinţarea unei întovărăşiri, înfiinţarea unei gospodării agricole colective, hotărârea de depăşire a normelor, o intervenţie sau o descoperire ştiinţifică, deschiderea unui şantier) va declanşa imediat un şir de acţiuni ale duşmanului de clasă pentru a-i împiedica împlinirea. Evident, în logica perioadei 1947-1953, în final, duşmanul e prins şi demascat, iar faptul revoluţionar se împlineşte. Teza continuei ascuţiri a luptei de clasă pe măsură ce socialismul înregistrează noi victorii e sugerată prin întreaga desfăşurare a unei opere. Sunt însă şi cazuri când autorul o transpune pur şi simplu în text sub forma unor consideraţii ce par simpla prelucrare a unor pasaje din Documentele de Partid. Ana Nucului, nuvela lui Remus Luca, apărută la Editura Tineretului în 1953 se ocupă de uneltirile duşmanului de clasă Creţu Visalon. După ce notează câteva din victoriile vieţii noi în satul Nima Cărpinişului, prozatorul aşează în text aceste consideraţii: „Creţu Visalon ura puterea aceasta. în inima lui îmbătrânită de răutate nici nu mai era loc pentru alt simţământ. Şi cu cât pricepea mai crunt zădărnicia oricărei împotriviri, neputinţa lui de a schimba drumul necruţător al acestor oameni care dădeau buzna peste el şi-i spuneau: «Dă-te la o parte, e pământul notru, e munca noastră», cu atât mai mistuitoare creştea ura sa“ (Remus Luca, Ana Nucului, Editura Tineretului, Bucureşti, 1953, pag. 135).
Din punctul de vedere al analizei noastre, semnificative sunt uneltirile duşmanului de clasă aşa cum se înfăţişează ele în literatura perioadei 1947-1953. În primul rând, pentru că simpla lor trecere în revistă scoate la iveală, alături de acţiuni duşmănoase verosimile, în concordanţă cu logica luptei de clasă, şi acţiuni artificiale, pure invenţii, semn al gravelor efecte pe care le avea asupra creaţiei obligativitatea de a reflecta, indiferent de temă, de experienţa şi talentul autorului, uneltirile duşmanului. În al doilea rând, pentru că, prin identificarea literaturii cu propaganda şi agitaţia, creaţia trebuie să educe cititorul în spiritul luptei de clasă şi, în consecinţă, să-l prevină asupra posibilelor modalităţi concrete de acţiune a duşmanului. Iată ce arăta în acest sens un comentariu la piesa „Oameni de azi“ a Luciei Demetrius: „Un merit de seamă al piesei constă în felul veridic, artistic, în care ne înfăţişează un portret multilateral al duşmanului. Din acţiunea piesei se desprinde ideea că duşmanul de clasă nu se dă îndărăt de la nici o mârşăvie; piesa te învaţă să-l cunoşti bine, să ştii ce-i în stare şi să-l urăşti şi mai puternic“. (S. Fărcăşan, „O piesă despre intelectualul nou al satelor“, „Scânteia“, 27 septembrie 1952).
Cum teza continuei ascuţiri a luptei de clasă e întâia oară afirmată în Rezoluţia Şedinţei Plenare a CC al Partidului din 10-11 iunie 1948, primul text de răsunet care o ilustrează e nuvela „S-a spart satul“, de Gheorghe Cristea, publicată în „Scânteia“ din 15 august 1948. Lui Gheorghe al lui Radu, ţăran sărac, i se propune de către unchiul său bogat, Toma Savu, să facă parte din ceata lui la treieriş. Legătura de rudenie îl îndeamnă pe eroul nostru să accepte propunerea deşi, în cadrul organizaţiei de partid, se hotărâse ca în acest an cetele de treieriş să fie alcătuite altfel decât pe timpul burghezo-moşierimii. La arie însă, Toma Savu îi cere nepotului să comită un sabotaj: introducerea unei bucăţi de seceră şi a unui resteu într-un snop pentru a strica batoza şi a împiedica astfel perfecta desfăşurare a treierişului. Într-o clipă, Gheorghe Savu are imaginea ticăloşiei lui Toma Savu şi, mai ales, a efectelor pe care le-ar avea gestul lui asupra întregului treieriş. Găseşte tăria să-i pună mâna în piept lui Tom Savu, acesta ridică furca să-i dea în cap, dar e oprit la timp şi pus la punct de secretarul de partid al localităţii: Nicolae Pandele. În S-a spart satul de Gheorghe Cristea, uneltirile duşmanului se rezumă la sabotarea batozei printr-un resteu. Alte şi alte creaţii literar-artistice din perioada 1947-1953 vor aduce noi şi noi uneltiri (dejucate în cele din urmă) ale duşmanului de clasă, fiecare dintre ele declanşată automat de un nou succes în construirea socialismului. În piesa Oameni de azi a Luciei Demetrius, duşmanul de clasă încearcă să discrediteze în ochii ţăranilor medicamentele sovietice administrând o injecţie contraindicată, menită să provoace o complicaţie mortală, băiatului secretarului de partid, bolnav de scarlatină. În Trandafir de la Moldova de Ion Istrati chiaburii vor să otrăvească viţeii GAC-ului şi pe băiatul preşedintelui. În Vadul nou de Lucia Demetrius, Ziua cea mare de Maria Banuş, Floarea vieţii de Aurel Mihale, duşmanul de clasă încearcă să dărâme digurile făcute de ţăranii săraci pentru reglementarea cursurilor unor râuri. În Ogoare noi de Aurel Mihale, Temelia de Eusebiu Camilar, chiaburii incendiază inventarul fix al colectivei: tractoarele venite de la SMT, grajdul cel nou. în Pâine albă de Dumitru Mircea, ei distrug parazăpezile puse de ţăranii înaintaţi. Corespondentul voluntar al „Scânteii“ din proza Zaharia Stângă, corespondent sătesc, de Gheorghe Sidorovici, e rănit de chiaburi, pentru că trimite ziarului corespondenţe în care-i demască. Colectorul Ene Grosu din Judecata de Aurel Mihale şi Lazăr Cernescu din Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu sunt asasinaţi de chiaburi. În Drept m-a povăţuit de Ion Istrati, chiaburul Topală fură de la un interpret piesa care urma să se joace la căminul cultural. Chiaburii din Moara fără stăpân de Dumitru Drumaru încearcă să spargă adunarea de constituire a întovărăşirii din comună, punând muzicanţii să cânte su ferestrele căminului cultural, pentru ca lumea din sală, atrasă de ritmul muzicii, să lase baltă şedinţa şi să dea fuga la horă. Tot o horă e instrumentul uneltirilor şi în Ana Nucului de Remus Luca. De data asta, pentru a sparge lectura în colectiv la căminul cultural. în povestirea Examene, de Zizi Munteanu, duşmanul de clasă pune la cale în rândul elevilor acţiuni de copiat în colectiv. Chiaburul din Ce şurubărea Manolache de George Demetru Pan încearcă să-l corupă pe poştaşul satului pentru ca acesta să nu mai împartă sătenilor presa progresistă.
Duşmanul nu acţionează singur!
Autorii – poeţi, prozatori, dramaturgi – au grijă să nu înfăţişeze uneltirea dintr-un loc anume drept singulară, rod al urii unui chiabur, ci înscrisă într-un plan mai amplu, întins la nivelul ţării. Concretizarea tezei dă naştere astfel la o sumă de clişee care trec dintr-o operă într-alta: duşmanul de clasă dintr-un loc e contactat – direct sau prin mesageri – de un duşman de clasă situat mai sus într-o ierarhie nevăzută. Acest superior poate fi de la Bucureşti, de la bandele din munţi, ba chiar şi un agent secret, paraşutat de americani. În Ogoare noi, de Aurel Mihale chiaburul Filică primeşte un bilet de convocare la o întâlnire cu un duşman de clasă superior lui în ierarhia duşmanilor de clasă: „Pe bilet scria: «Nene Filică, în seara asta vino neapărat la trenul de Constanţa. A.P. trece spre Bucureşti. Are destule noutăţi. Te aşteptăm. N.D.». Cel care-i scrisese era Nelu Durbac, chiabur din Adâncata. îl înştiinţa de sosirea lui Alecu Pănoiu, feciorul moşierului izgonit. De obicei, Alecu trăgea la unul dintre dânşii pentru o zi sau două. Aici, se întâlnea cu câţiva dintre chiaburii cei mai de încredere din cele nouă sate pe care, împreună cu taică-său, le stăpânise cândva. Se vede că acuma nu mai avea timp nici pentru asta şi de aceea era chemat la gară“ (Aurel Mihale, Ogoare noi, ESPLA, Bucureşti, 1952, pag. 67).
Relaţia dintre cei doi corespunde şi ea unei scheme de clasă. Alecu, fiu de boieri, aparţine unei clase superioare celei chiabureşti, a moşierilor: „Prin întuneric, Filică deosebi cu greu faţa boieraşului. îşi scoase mai întâi căciula şi-apoi îi întinse mâna şoptindu-i:
— Să ne trăieşti, coane Aleculăeş!
— Credeam că nu mai vii! îl luă din scurt Alecu“ (op. cit., pag. 69).
Scena ordinelor date date de duşmanul de clasă superior frizează ridicolul, dacă ne gândim că duşmanii din partea locului sunt întruchipaţi doar de doi inşi – Filică şi Durbac –, iar sarcinile de îndeplinit nu par atât de grozave:
„— A venit rândul vostru, vorbi Alecu. Ăştia au început acum cu asociaţiile pentru tractor. Vor da drumul şi mai mult colhozurilor. încă puţin şi vă pun şi vouă mâna-n gât… şi harşt! Boiernaşul îşi purtă palma pe sub bărbie, scurt, ca un tăiş. Chiaburii păliră. Pentru o clipă, nu se auzi decât trecerea vântului printre salcâmi şi răsuflarea cailor. Mai apoi, clopoţelul staţiei sună de câteva ori sec şi stingher, ca un prevestitor al timpului.
Alecu reâncepu:
— Comuniştii nu trebuie să mai închege nici o asociaţie. Ţăranii să fugă de tractor. Faceţi orice; oricum, împiedicaţi-i. Acum, în primăvara asta, totul împotriva lor… că mult nu mai avem, greul a trecut. în toamnă, ne-om vedea din nou stăpâni! La un semn al lui Alecu, chiaburii se apropiară şi mai mult. Vorba boiernaşului deveni un murmur neântrerupt, pierdut în liniştea câmpiei, acoperit de vânt“ (op. cit., pag. 70).
În nuvela Vânătoare de lupi, de Petru Dumitriu, chiaburii din sat sunt coordonaţi de un fost colonel, prefect înainte de 1944. Strânşi la unul dintre ei, chiaburii se referă la fostul colonel ca la un superior. But, cel care ţine legătura cu şeful, invocă vorbele acestuia despre certitudinea unui nou război:
„— ... până la primăvară, o zis domnul colonel...“ (Petru Dumitriu, „Vântoare de lupi“, în volumul Nuvele, ESPLA, Bucureşti, 1951, pag. 183).
Fugiţi din sat în munţi, pentru a lupta cu arma în mână împotriva regimului de democraţie populară, chiaburii din sat sunt conduşi de fostul prefect. Şi aici relaţiile sunt de subordonare categorică: „Anculia încerca să pătrundă întunecimea cu ochii, ca să-l vadă pe domnul colonel. în sfârşit îl văzu şi-i spuse să trăiţi, ca şi But şi ceilalţi. Fostul prefect dinainte de 44, era un bărbat scurt, gros, cu faţa plină, cu vinişoare roşii, pe nasul gros, şi o umbră albăstruie pe fălci şi bărbie. Se bărbierise tocmai proaspăt şi-şi rânduise uneltele mici şi strălucitoare într-un toc de piele. Apoi se spălă dintr-o cană pe care i-o ţinea moşul. în sfârşit, se întoarse la ei şi-i cercetă cu ochi cenuşii şi reci. Vorbea răstit, brutal, dar tocmai glasul acesta îi furnica pe ei cu fiori de plăcere. Era un domn, un militar, era mai tare decât proştii săraci din sat.
— Aţi adus arme? Ia să le vedem. Dă-o-ncoa. Bun. Ailaltă. Mişcă!“ (idem, pag. 185-186).
Drum fără pulbere de Petru Dumitriu – romanul uneltirilor duşmănoase de la Canal
Punctul culminant al complicaţiei în materie de acţiune a duşmanului de clasă e atins de romanul lui Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, apărut la ESPLA în 1950, dedicat primului an de lucrări la Canalul Dunăre – Marea Neagră. În cele 666 de pagini pot fi întâlnite toate schemele luptei de clasă: de la duşmanul de pe plan local care primeşte ordine de mai sus până la tentativa de asasinat. Personajul care întruchipează duşmanul de clasă pe unul dintre şantierele Canalului e Mateica, şef al personalului, altfel zis, şeful cu cadrele. Petru Dumitriu e un prozator înnăscut, unul dintre cei mari. Spre deosebire de alţii, el nu-şi permite caricaturizarea primitivă a personajului negativ. Cu toate acestea, şi el simte nevoia să-l deosebească pe Mateica de celelalte personaje prin trăsături fizice semnificative. Tânărul inginer Pangrati, dorit de romancier ca modelul profesionistului cinstit, niţel naiv, îl vede astfel pe Mateica, la prima lor întâlnire: „Al treilea râse şi el, şi Pangrati tresări, privindu-l cu mirare şi oarecare repulsie. Era un bărbat frumos, voinic, cu trăsături fine în obrazul cam gras, brun. Omul avea două lucruri neplăcute: ţeasta prea mică pentru un om atât de voinic, de spătos, cu gâtul atât de gros, şi apoi râsul. Dinţi minunaţi ieşeau din gingii trandafirii; când râdea, i se vedeau gingiile; râsul acesta cu gingii roz într-o faţă brună, măslinie, avea ceva neruşinat, tulburător“. (Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, ESPLA, Bucureşti, 1950, pag. 18)
Notelor de înfăţişare fizică le corespunde o biografie tipică pentru un duşman de clasă: „Colonelul Nicolae Mateica era fiul unui moşier din Dolj, expropriat în 1918. Bucăţile de moşie strecurate pe seama copiilor, le moşteniseră surorile lui Mateica; ce avea Mateica, vânduse în primii ani de ofiţerie la roşiorii de gardă; cumpărase o maşină englezească de o marcă rară, Bentley, şi făcuse chefuri la Sinaia cu camarazii şi cu ceea ce el numea «pupeze». După ce nu-i mai rămăsese decât leafa şi maşina, se însură cu fiica grasă a unui colonel de administraţie; ea îi născu un copil în 1940. în Iunie-Septembrie 1941, comandant al unei companii de tancuri, Mateica trecu Prutul şi împuşcă pe toţi evreii din satele şi târgurile prin care trecea linia sa de operaţiuni. Erau adunaţi în mijlocul unui careu format din tancuri şi împuşcaţi cu mitraliera. în Octombrie, ne mai rămânând nici un tanc întreg, regimentul fu vărsat într-o divizie de cavalerie motorizată, decimată în cotul Donului în 1942. înainte de asta, căpitanul Mateica fusese decorat cu Virtutea Militară, Steaua României şi Crucea de Fier. întors în ţară, cu gradul de locotenent-colonel, deveni iarăşi după douăzeci de ani un om bogat. Era vremea când febra afacerilor scutura cartierele din centrul Bucureştiului, vremea când raziile poliţieneşti împrăştiau din Şelari şi de pe trotuarul fostei bănci Chrissoveloni grupuri de oameni ciudaţi, care discutau tainic, dar agitat, cu mâinile în buzunare, şi fugeau lăsând în urmă o dâră de napoleoni şi de bancnote străine zvârlite pe caldarâm. Schimbarea banilor din vara lui 47, îl lovi ca pe mulţi alţii şi pe Mateica. Dăduse zeci de milioane câtorva ostaşi, ca să le schimbe pentru el. Ofiţerii politici îl surprinseră asupra faptului. Dat afară din armată, împreună cu generalul cu care făcuse afaceri în 45-46, Mateica încercă felurite negoţuri, fără izbândă şi cheltuindu-şi mereu din capital. încet-âncet, misiţii care-i cumpărau napoleoni, dispărură unul câte unul. Astfel că, în curând, ajunse să ducă lipsă, cu napoleonii tencuiţi în zid. încercă mai multe meserii, pe care le părăsi pe rând; şi se trezi într-o bună dimineaţă a verii lui 1949, energic, îndrăzneţ, inteligent cât nu-l orbea foamea de bani, desgustat de viaţă, cu viitorul închis, un om întemniţat în plictiseală şi nefacere de nimic“. (Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1950, pag. 121-122).
Literatura anilor de început ai literaturii realist-socialiste consacră ca schemă acţiunea izolată a duşmanului de clasă. Cum însă în plan politic teza continuei ascuţiri a luptei de clasă îşi are premisa în realitate şi nu în propagandă, astfel de înfăţişări ale duşmanului stârnesc mânia criticii administrative. Autorii sunt atacaţi, pentru că au minimalizat lupta de clasă, reducând-o la un sabotaj izolat. Petru Dumitriu evită această schemă. În Drum fără pulbere, Mateica nu acţionează de unul singur. Aflat într-o funcţie cheie – şef de personal – el are la dispoziţie o întreagă reţea. Cum a fost alcătuită şi cum era restructurată ne spune la un moment dat autorul: „Iar Mateica umbla pe la Constanţa, scria la Bucureşti, şi oameni noui luau drumul şantierului. Acolo luau în mână posturile cele mai deosebite: referenţi, gestionari, achizitori, dactilografe, pontatori, normatori. Era mult mai cu băgare de seamă faţă de ei; pe cei mai mulţi nu-i cunoştea bine; dar totuşi erau oamenii lui, oameni angajaţi de tovarăşul Mateica, oameni care-i datorau o pâine tovarăşului Mateica.” (Petru Dumitriu, op.cit., pag. 150)
Mateica, la rându-i, face parte dintr-o reţea amplă şi complicată a duşmanului de clasă. Din cine e alcătuită această reţea, care-i sunt şefii, ce alte acţiuni contrarevoluţionare a mai desfăşurat sau intenţionează să desfăşoare, romanul nu spune făţiş, ci doar sugerează. Aflăm astfel că Mateica e recrutat, pentru a conduce reţeaua de pe unul dintre cele 5 şanitere ale Canalului, de un anume colonel Radu Caraman. Din roman nu aflăm prea multe lucruri despre colonelul Radu Caraman. în două capitole el e surprins însă ca oaspete în Casa Vorvoreanu, casă de foşti, devenită subiect prioritar al Cronicii de Familie, lovită dur de regimul de democraţie populară şi, pentru asta, însufleţită de ura de clasă. La un moment dat, romanul îşi permite să-i schiţeze câteva trăsături fizice: „Omul cu care se întâlnea Mateica în Bucureşti, se numea domnul Caraman, şi în seara aceea era în vizită la familia Vorvoreanu. Domnul Caraman era un om discret, tăcut, care doar rareori vorbea mai mult, şi atunci cu o energie surprinzătoare. Acum, şedea picior peste picior într-un fotoliu de chintz englezesc, şi vădea ciorapi fini, purpurii, cu baghetă“. (Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, ESPLA, Bucureşti, 1950, pag. 482).
Mateica, doar îi urăşte pe comunişti. Caraman face însă parte deja dintr-o vastă organizaţie secretă, angajată în bătălia împotriva înaintării spre socialism. Blocarea construirii Canalului e unul dintre obiectivele asumate de această organizaţie. Cum îi stă bine unei organizaţii secrete, ea nu e desconspirată de roman. Ca şi în cazul lui Caraman, mai mult ni se sugerează decât ni se spune. Semnificativ pentru schema tipică a duşmanului de clasă, romanul dezvăluie implicarea diplomaţilor străini acreditaţi la Bucureşti. La un moment dat, Mateica vine în capitală pentru a cere şi a primi instrucţiuni de la Caraman. Urmând reţeta romanului poliţist, Petru Dumitriu îl urcă pe Mateica într-o maşină pentru a i se transmite noi ordine. Discuţia ne dezvăluie şi felul în care e tratat Mateica: asemenea unei slugi. Ne întâlnim astfel cu o altă schemă, din creaţia consacrată duşmanului declasă. Duşmanii n-au nimic omenesc. Chiar şi între ei se adresează ca de la stăpâni la slugi. După ce-i cere să angajeze pe tânărul prinţ Muruzi, necunoscutul îl expediază pur şi simplu pe Mateica:
„— S-a făcut, zise Mateica.
— Ei atunci, succes! Dă-te jos!
Şi-i întinse mâna peste speteaza fotoliului din faţă. Mateica se aplecă înainte, încercând să vadă faţa celui de la volan, dar acesta întorcea capul în partea cealaltă, privind casele vechi dimprejur. Maşina se opri în alt cartier, depărtat, într-o piaţă de unde porneau câteva străduţe, şi străjuită în mijloc de un felinar stingher, stins de zeci de ani, al cărui bronz se înverzise de vreme. Mateica sări jos şi maşina porni alunecând, repede de tot. Mateica se uită după ea şi deodată îşi dădu seama că placa din spate poartă două litere roşii: C. D. Corpul Diplomatic. «Ah, aşa…» îşi zise Mateica şi răsuflă adânc.” (idem, pag. 319-320)
Secvenţa trimite la o altă schemă din ansamblul celor repartizate luptei de clasă. Imperialiştii anglo-americani îşi recrutează uneltele dintre persoane ale fostului regim – ofiţeri, moşieri, burghezi, mari şi mici proprietari – lovite de regimul de democraţie populară. Principala formulă de recrutare constă în promisiunea că anglo-americanii vor declanşa, în curând, cel de-al treilea Război Mondial, că URSS şi lagărul de democraţie-populară vor fi învinse şi, astfel, la putere în România vor reveni burghezo-moşierii. Cei recrutaţi se angajează în activităţi duşmănoase făţişe nu numai din ură, dar şi din credinţa că, o dată reinstaurat regimul burghezo-moşieresc, ei vor fi răsplătiţi.
Conspiraţia şoaptelor veninoase
Indiferent de uneltirile principale (incendieri, asasinat, distrugerea bunurilor), duşmanul de clasă îşi exprimă adversitatea faţă de regimul de democraţie populară ascultând posturi de radio clandestine şi răspândind zvonuri perfide. Un posibil inventar al acestor zvonuri ne pune la dispoziţie poezia lui A. E. Baconski, „În ospeţie“:
„Gânduri multe-n tâmple-au ars neâncetat:
«Colectivul ăsta cum să fie oare?»
Fel de fel de voci s-auzeau prin sat,
Fel de fel de zvonuri, negre-nşelătoare
«Dacă-n colectivă dimineaţa bat
Tobele şi lumea merge mic cu mare
La cazanul negru, din mijloc de sat,
Capătă cu toţii, de-acolo, mâncare»
«Cică la culcare, seara, când pornesc
Dorm femei de-o parte şi bărbaţii iară
Că şi pruncii-n alt loc pasă-mi-te cresc
Pe bătrâni de foame i-au lăsat să moar㻓 (A.E. Baconski, Poezii, ESPLA, 1950, pag. 97)
Instrumentul predilect de acţiune al duşmanului de clasă rămâne datul din gură. Fie că e vorba de ceea ce literatura vremii împământeşte drept „şoapte perfide“, fie că e vorba de cuvinte, pur şi simplu, comuniştii se trezesc contracaraţi de un soi de propagandă orală descumpănitoare. Ca şi în cazul sabotajului, acţiunea prin vorbe atinge deseori exagerări ridicole. Fapte strict omeneşti capătă conotaţii politice. În Drum fără pulbere, romanul lui Petru Dumitriu, Mitică Rusu, macaragiu la Bucureşti, se oferă să plece voluntar pe şantierul canalului Dunăre-Marea Neagră. Nevasta, Anişoara, ca orice nevastă tânără şi iubitoare, se bosumflă la auzul veştii. Când e întrebat de ce tocmai el trebuie să meargă, Mitică Rusu invocă imediat sarcina încredinţată de Partid. În mai toate creaţiile literar-artistice ale perioadei nevasta nu se ridică la înălţimea conştiinţei de clasă a soţului. Explicabilă astfel reacţia Anişoarei:
„— Partidul, murmură Aneta; dar eu ce mă fac? Rămân singură. Tu acolo, departe, o s-o duci greu, n-o să ai cine să-ţi poarte de grije; şi eu aicea, singură cuc, să mă perpelesc cu gândurile mele ca pe jeratic, nopţile. S-a dus somnul şi liniştea“.Anişoara se comportă până aici normal. Mitică Rusu e însă personaj pozitiv. în această postură, el nu se putea comporta decât astfel: „El o cuprinse cu braţul şi o strânse blând. Zise:
— Nu vorbi aşa, Anişoară... Ţi-am spus doar c-o să trăim acolo, ani de zile, până se termină Canalul. N-o să fie acolo muncă de robi. O să fie muncă de oameni. Ce, crezi că n-o să fie voie să ne aducem familiile acolo? Se poate una ca asta? Sau ţi-o fi băgat careva prostii în cap... Iar ai vorbit cu proprietarul? Ai? De ce-l asculţi? Ei, ce crezi, ce interes are? Ce, el e numai pensionar? N-a avut parte în prăvăliile din colţ? Nu te poate vedea-n ochi, şi tu stai să-l asculţi...“
Contaminată parcă de artificialitatea bărbatului, Anişoara se prosteşte de-a binelea:
„— O să-i torn pe el o dată o oală cu apă fiartă! Să-l opăresc, ca pe ploşniţe, că prea-mi otrăveşte sufletul cu războiul şi cu ce-o să se-ntâmple după aia, şi...“
Împotriva GAC-ului, chiaburii din satul în care se petrece acţiunea nuvelei Nopţile din iunie de Petru Dumitriu fac să circule fel de fel de zvonuri, dovedind măiestrie în materie de influenţare prin cuvânt: „Umblau vorbele subţiri de colo până colo ca suveica printre firele urzelii. Unele descreierate, şi oamenii zâmbeau. Altele păreau mai chibzuite, şi oamenii rămâneau pe gânduri. «Se vor pune şi muierile deavalma, să fie ale tuturora... Veţi mânca de la cazan... Vi se va lua grâul de pe câmp la vară, să-l dea la colhoz şi să rămâneţi muritori de foame... Vi se face cazarmă să locuiţi în ea... O să trebuiască să plătiţi datoria de impozite a boierului pe tarlaua a mare din Legiuiri, cinci sute de mii de lei...». Vorbe... Dacă ar fi avut trup aievea, să poată fi văzut, s-ar fi văzut şi picurii de otravă prelingându-se pe ele, negri-verzui, ca zeama de cucută închegată.“ (Petru Dumitriu, Nopţile din iunie, ESPLA, Bucureşti, 1950, pag. 52-53)
Şoaptele veninoase sunt puse la lucru pentru a bloca înaintarea spre socialism şi în articolele de gazetă. În numărul din 14 iunie 1952 al „Scânteii“, Mihai Gavril iscăleşte reportajul „Pe calea recoltelor bogate“. Textul abordează bătălia dusă pentru impunerea agrominimului. În 28 martie 1952, Consiliul de Miniştri adoptă „Hotărârea privind introducerea minimelor agrotehnice în lucrările agricole“. Cunoscut şi din varianta românească a expresiei ruseşti, cuvântul agrominim desemnează o serie de lucrări agricole decise de stat ca obligatorii pentru orice suprafaţă agricolă, indrerent de forma de proprietate. Reportajul debutează cu şedinţa de la Căminul Cultural din Poiana Mare, Dolj, convocată pentru ca inginerii veniţi de la raion să-i convingă pe ţăranii din sat asupra avantajelor reprezentate de agrominim. La această reuniune, ia cuvântul Ion Smădoiu, ţăran mijlocaş, neânscris în GAC, pentru a istorisi experienţa sa în chestiunea agrominimului. Reportajul găseşte astfel prilejul nimerit de a relata cum s-a convins Ion Smădoiu de importanţa agrominimului. Totul a pornit de la cele văzute la GAC:
„În primăvara anului trecut a avut de însămânţat 75 ari cu porumb. Se tot gândea omul cum să scoată porumb mai mult şi mai bun. Ion Smădoiu a văzut că la gospodăria colectivă din comună porumbul a rodit anul trecut din belşug, aşa cum rareori s-a mai pomenit prin părţile acelea. Mânat de dorinţa de a afla cum îşi lucrează colectiviştii pământul, Ion Smădoiu a trecut în câteva rânduri pe la gospodăria colectivă, unde a stat de vorbă cu colectiviştii şi cu tovarăşul inginer agronom, care i-au arătat când e bine şi cum e bine să-şi însămânţeze porumbul, cum să-l îngrijească“. Experienţa directă îi provoacă eroului o revelaţie chiar în toiul nopţii: „Într-una din nopţile din April, o noapte frumoasă şi caldă, Ion Smădoiu s-a trezit în puterea nopţii. Nu mai putea să doarmă. îl rodeau fel de fel de întrebări. Aprinse lampa, privi prin casă de jur împrejur, la calendarul prins pe perete deasupra patului de lemn, la laviţa pe care sta găleata cu apă de băut, apoi îşi trezi nevasta cu vorbele:
— Hai, Mărie, scoală şi tu, să mergem la câmp, să punem porumbul cum ne-a spus inginerul! Cei din gospodăria colectivă au însămânţat de două zile.
— Stai, măi omule, ce te găsi graba, se răsti femeia la el. Când o ieşi tot satul la însămânţat, o să ieşim şi noi, că doar n-om fi mai moţaţi. Şi iar a amânat Ion Smădoiu însămânţatul“.
Ca şi în literatură, ţăranul mijlocaş din publicistică e ros de îndoieli, şovăielnic la modul absolut. Când e pe cale să decidă în favoarea însămânţatului ştiinţific, Ion Smădoiu e oprit de şoaptele veninoase ale duşmanului de clasă: „Într-o seară, pe când se întorcea de la câmp, se întâlni cu un grup de ţărani muncitori. Din una din alta, au adus vorba şi despre însămânţatul porumbului.
— Cei din gospodăria colectivă au şi însămânţat porumbul, n-au mai aşteptat să înflorească salcâmii – spuse unul dintre ţăranii muncitori. Chiaburul Ion Butoi, care tocmai trecea pe acolo, auzi aceste cuvinte, se opri în loc, apoi se apropie de ei. «Au însămânţat porumbul acum, dar vorba e ce-o să scoată? – mormăi el printre dinţi. Cică aşa i-a învăţat inginerul. D-apoi spuneţi voi, măi oameni buni – se zborşi chiaburul – la ce trebue să ne înveţe alţii cum să lucrăm? Nu ştim noi să ne rostuim treburile câmpului aşa cum am apucat din bătrâni?» Lui Smădoiu parcă i se întoarse un cui în inimă. Ghicea el răul ce se ascundea în vorbele chiaburului şi îşi simţea sufletul năpădit de ură.
— Trăznetul lui de câine – se gândi Smădoiu şi nu mai putu răbda: «Ânainte mă sileai – spuse el chiaburului – să lucrez din zori în noapte şi mă tot îndemnai să pun sămânţa la vreme în pământ. Vezi bine că rodul tot tu îl culegeai. Iar acum când nu-ţi sunt slugă, mă sfătuieşti să stau acasă că-i mai bine. Păi nu m-am luat eu după spusele tale în 1947, când ziceai să aştept, să nu mă grăbesc cu însămânţatul grâului? Şi ce am cules? O mână de boabe. Iacă, acum nu ţi-oi face pe plac». Şi Ion Smădoiu porni hotărât spre casă, ca să-şi pregătească cele trebuincioase pentru însămânţat. Pe drum însă simţi cum îl pişcă şarpele îndoielii. Se gândea Smădoiu la obiceiurile din bătrâni. El de când se ştia, aşa a apucat: să aştepte floarea salcâmului şi apoi să vâre sămânţa de porumb în pământ. Şi apoi unde mai pui vorbele babelor: de ieşi în vremea plivitului la lucru, cică «e rău de vite», de nu ţii «ropotinul», cică «te bate piatra», şi câte altele. Dacă te-i lua după ele ajungi să pui porumbul în vară“.
Reportajul se opreşte la frământările din conştiinţa ţăranului mijlocaş, finalizate cu o hotărâre de tip nou: „Apoi deodată îi răsunară în minte îndemnul tovarăşilor din organizaţia de partid şi vorbele inginerului agronom: «Tovarăşe Smădoiu, fă aşa cum îţi spunem noi, căci de partea noastră e ştiinţa! Partidul îţi vrea binele. El te îndeamnă să lucrezi într-un chip nou, să foloseşti metodele agrotehnice înaintate, ca să sporeşti rodul pământului». Şi inginerul agronom i-a arătat cum în Uniunea Sovietică colhoznicii culeg recolte de 10.000 kg grâu la ha, şi peste 20.000 kg. Porumb la ha. «Fă aşa cum fac colhoznicii, pune porumbul la vremea lui!» – îl sfătui inginerul agronom. «Cum să fac să fie bine?» se tot frământa Smădoiu. Când a ajuns în ograda casei lui s-a hotărât.
— Mărie, hai să punem boii! M-am hotărât. Astăzi vreau să semăn porumbul“.
Opţiunea pentru respectarea agrominimului îi aduce lui Ion Smădoiu recolte bogate: „… Pe la mijlocul lunii Mai, când în Poiana Mare înfloriră salcâmii, porumbul gospodăriei colective era înalt cât un copil, al lui Smădoiu mai că-l ajungea, al celorlalţi ţărani muncitori abia dăduse în colţ. Ion Smădoiu şi-a prăşit şi copilit porumbul odată cu colectiviştii; lanul se ridica mai bine ca niciodată. Pe trupurile fragede ale porumbilor creşteau câte trei ştiuleţi. Adesea se uita la bucăţica lui de pământ care atâta amar de ani numai necaz şi grijă i-a adus. … Alături de pământul lui Smădoiu se afla pământul socrilor, însămânţat când «au înflorit salcâmii». Aici, porumbul era galben, de culoarea gogoşilor de mătase şi cu ştiuleţi numai cât un ou de găină. Iar mai încolo se întindea tarlaua gospodăriei colective. Cât vedea cu ochii se arăta în faţa lui Ion Smădoiu o mare verde, înaltă de porumb, iar în dreapta drumului o holdă mare de grâu“.
„De-al lor e, mă, că deparazitează!”
În nevoia de a evidenţia cu orice preţ uneltirile duşmanului, literatura atinge şi momente absurde. În poemul „În satul lui Sahia” de Eugen Jebeleanu, duşmanul de clasă stă pe marginea ogorului şi confundă un avion de deparazitare cu un bombardier american:
„S-aude un avion. Surâde iar
Mecanicul. Chiaburii scurmă bolta:
«American e, mă, că-i militar
Le face praf şi pulbere recolta!»
Coboară avionul peste ei
Şi-mprăştie pe lan o coadă lungă.
Şi mlădioasă ca de funigei
Chiaburilor li-i gura toată pungă.
Vuieşte cerul. Peste grâul des
Trec aripi largi. Elicele-s o rază.
De-abia acum chiaburii-au înţeles:
«De-al lor e, mă, că deparazitează!»“ (Eugen Jebeleanu, Versuri alese, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954, pag. 122).
În poezia „Întoarcerea de 1 Mai“, de Mihai Beniuc, “Viaţa românească“, nr. 4, aprilie 1950, chiaburul se uită chiorâş la flăcăul care vine de 1 Mai acasă. O atitudine singulară, izolată, într-un sat în sărbătoare:
„— Azi ai venit, de Mai întâi acasă
La porţi, în locul vechiului Armindeni
Steag roşu-ţi dă bineţe pretutindeni
Şi crengi spre tine pomii-n flori lasă
— Dar după gard, chiaburul chiondărâş
Se uită-n dimineaţă cum te-ntorci
şi mângâind custura, printre porci
Se pierde ca o gadină, târâş.“
În nuvela Nopţile din iunie de Petru Dumitriu, duşmanul de clasă urăşte înfiinţarea GAC-ului într-un sat din plasa Vladomira. De la Bucureşti, de la C.C. al PMR vine în sat activistul Ion al lui Lepădat, fiu al locului. Chiaburii pun la cale asasinarea bătrânului Lepădat, tatăl lui Ion. Unul dintre chiaburi justifică astfel punerea la cale:
„Murmurul scăzu, şi Odor se apropie, îndărătul sârmelor pe care urca volbura înflorită spre streaşina tindei. Auzi iar:
— Să dăm în ei, să simtă...
Apoi:
— Nu, nu în el, că e cu primejdie... în bătrân, că şi în şedinţă, ci-că mereu vorbea de el... Mi-a spus Savu, al lui Saizu... Dacă dăm în bătrân, e ca şi când l-am lovi pe el drept în inimă... Să simtă, al dracului, să ţie minte toată viaţa lui, să se-nveţe minte, să stea la el acolo, în fabrică, să nu mai vie pe aici să nu ne lase să trăim liniştiţi...“ (Petru Dumitriu, Nopţile din iunie, Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, Bucureşti, 1950, pag. 50-51).
Se aleargă la un incendiu potrivit schemei de clasă
Teza continuei ascuţiri a luptei de clasă impune creatorilor şi o atenţie ieşită din comun la respectarea schemei de clasă a realităţii. în literatura despre prefacerile revoluţionare de la sate, îndeosebi, marcarea diferenţelor de clasă dintre locuitori face obiectul unei preocupări aparte. în Ogoare noi, de Aurel Mihale, roman de peste 500 de pagini, format 70x100, tiraj 11 200 exemplare, un roman uriaş, aşadar, ia foc S.M.T.-ul dintr-un sat. Un foc într-un sat, indiferent de loc, pune întreaga localitate în mişcare. Atent la structura de clasă, autorul nu omite să precizeze, în goana oamenilor către incendiu, diferenţierea social-politică. Astfel: „Oamenii alergau într-un trap intens, aplecaţi înainte, cu topoarele apucate aproape de muchie, cu lopeţile în cumpănire şi găleţile zăngănind. în fruntea tuturor erau comuniştii – strânşi cu hotărâre în jurul lui Alexa şi Zăganu, ridicaţi cu toţii deodată pentru salvarea tractoarelor“. (pag. 363)
După comunişti, dar nu chiar în rând cu ei, totuşi, vin ţăranii săraci: „Aproape de Alexa şi Zăganu, cam în acelaşi rând, alergau şi Lazăr Lungu şi fraţii Cioancă şi Zamfir Fieraru şi mulţi alţii. Grija tractoarelor care le araseră şi semănaseră cea mai mare parte din pământuri şi mai ales ura împotriva duşmanului îi împingeau pe toţi deopotrivă, înainte“. În această goană către incendiu, tinerii au şi ei un loc bine precizat politic: „Cei mai alăturaţi comuniştilor erau flăcăii şi fetele satului“.
În intervenţia sa la Primul Congres al scriitorilor din R.P.R., Titus Popovici va descrie amuzat ce observaţii se făceau pe manuscris de către edituri pentru ca viitoarea carte să respecte până la virgulă structura social-politică şi economică a satului: „Şi, în fine, într-o schiţă, altfel destul de modestă: La ţară. Plouă. E noroi. în faţa sfatului stau mai mulţi ţărani, printre ei un chiabur. Trece un mijlocaş, alunecă şi cade. Oamenii râd. — Ha, ha, râseră ţăranii!... Observaţie: Autorul priveşte ţărănimea cu o clasă omogenă. Să se specifice astfel: Ha, ha, râseră ţăranii. Ho, ho, râse chiaburul“. (Lucrările Primului Congres al scriitorilor din R.P.R. (18-23 iunie 1956), ESPLA, Bucureşti, 1956, pag. 417).
Obloane şi storuri în spatele cărora duşmanul complotează
Continua ascuţire a luptei de clasă făureşte un ansamblu de scheme care vor fi aplicate la realitate atât în planul politicii de partid şi de stat, cât şi în cel al creaţiei literar-artistice şi al presei. Pentru a putea acţiona din interior, duşmanul de clasă se strecoară în GAC. Se strecoară pur şi simplu sau se strecoară mascat în bun gospodar sau în mijlocaş. „Hotărârea C.C. al PMR asupra muncii pe tărâmul construirii gospodăriilor agricole colective şi al întovărăşirilor agricole“ din 18 septembrie 1951 denunţă organele de partid care au favorizat strecurarea chiaburilor în GAC sub masca „bunului gospodar“: „În unele comune, organele de partid şi de stat au avut o atitudine putredă de menajare sau chiar de favorizare a chiaburilor. Sub pretextul că «bunii gospodari sunt cheia statului», chiaburilor li s-a înlesnit să se strecoare în gospodăriile colective sub masca de «bun gospodari» şi să-şi ducă munca de subminare pe dinăuntru“. (Rezoluţii şi hotărâri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. II, 1951-1953, Editura pentru literatură politică, Bucureşti, 1954, pag. 74)
În creaţia literar-artistică, teza acţiunii mascate a duşmanului de clasă dă naştere unei simbolistici menite a sugera acţiunea tăinuită, departe de lumina zilei. în literatura perioadei 1947-1953, punerea la cale a uneltirilor chiabureşti are loc noaptea. Semn al unei existenţe secrete, casele chiaburului sunt oblonite:
„Nu e numai soare-n sat
Sunt şi case cu obloane;
Nu li-i omul răposat,
Da’ sunt case chiaburane“ (Eugen Jebeleanu, „În satul lui Sahia“, în volumul Versuri alese, ESPLA, Bucureşti, 1954, pag. 114).
În teatru, ticul oblonirii ia astfel de înfăţişări, ca în piesa Într-o noapte de vară de Aurel Baranga: „Voicu: (...) Trec uneori noaptea şi parcă-i văd cum stau tâlharii şi urzesc dincolo de obloane“ (Aurel Baranga, Teatru, ESPLA, Bucureşti, 1953, pag. 243).
Oblonirea, semn al uneltirilor secrete, deosebeşte casele chiabureşti, de casele ţăranilor săraci şi mijlocii, intens luminate, cu ferestre şi uşi prin care se vede totul. Singularitatea aşezării casei de chiabur în lumina care scaldă viaţa nouă din localitate e de la sine înţeleasă. Sunt însă şi creaţii care spun asta direct, graţie descrierii: „În ferestrele căsuţelor din Podeni apăreau ici şi colo lumini tremurătoare. La început, gemuleţele prindeau a clipi fugar, ca o scânteiere, până când luminiţele lor sfioase creşteau în toată puterea lor. Razele înmănunchiate băteau scurt şi slab peste vârful ulucilor, drept în noroiul şi băltoacele uliţelor. Se părea că, totuşi, satul trăieşte o sărbătoare. Şi cei înscrişi şi cei neânscrişi încă, discutau cu ai casei mai pe larg, mai aprins, despre rostuirea asta nouă a lucratului pământurilor cu tractoarele. Numai la Filică, la Velicu şi la ceilalţi chiaburi, nu ardea nicio lumină. Casele lor, cât nişte magazii, parcă erau pustii. Garduri înalte şi desişuri uscate de pometuri le păzeau tăcerea şi întunericul. Viaţa celorlalte case o vedeai din mijlocul uliţei prin cadrele luminate ale ferestrelor. La chiaburi, însă, nu ştiai niciodată de-s treji sau adormiţi, acasă sau plecaţi. Doar fumegarea hornurilor mai amintea uneori că şi înapoia ferestrelor lor oblonite se mai trăieşte“ (Aurel Mihale, Ogoare noi, ESPLA, Bucureşti, 19523, pag. 48).
În nuvela Nopţile din iunie, de Petru Dumitriu, venit în sat pentru înfiinţarea GAC, activistul Oprea, de la CC al PMR, îl întreabă pe comunistul Sârbu Iacov, secretarul Comitetului de partid din localitate cum stau cu chiaburii. Răspunsul schiţează un duşman de clasă ascuns într-un căsoi oblonit, ce pare pustiu, în realitate centrul de comandă al acţiunilor contrarevoluţionare:
„— Au şi început să umble de colo până colo... Scăpău, mai ales, cloceşte ceva... Dar mai rău e Gâdea – îl ştii, Nelă? ăla cu casa mare, albă, din mijlocul satului – stă închis în casă şi nu se mişcă. Casa parcă e de mort: te uiţi la ea, închisă, cu geamurile închise, poarta ferecată, în curte nici ţipenie, cât poţi vedea, că gardul e înalt şi încheiat de nu poţi băga un ac prin el. Ei, stă casa aia albă în ochii noştri, aşa în mijlocul satului, şi Gâdea doarme în ea. Bate soarele toată amiaza, dar nimeni nu se mişcă, parc-ar fi dat ciuma în ei. Şi uite, din casa aia moartă, îi joacă Gâdea bătrânul pe toţi. E bolnav, nu prea se mişcă; dar mintea îi umblă” (Petru Dumitriu, Nopţile de iunie, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, Bucureşti, 1950, pag. 47)
Locul obloanelor îl iau, când duşmanul locuieşte la Bucureşti, storurile:
„Iar când, în tihna unei serii poposeşti,
Prin cărţi ca faguri darnici în poveţe,
El stă cu storuri trase la fereşti,
Urzind să dorm – e ţării frumuseţe“.
(Eugen Frunză, „Pentru anii cu flori“, în volumul Zile Slăvite. Versuri, ESPLA, Bucureşti, 1951, pag. 69)
Cum s-a strecurat chiaburul Vasile Morcov în diferite posturi de conducere
Strecurarea duşmanului de clasă într-un colectiv (angajaţii PMR, GAC, SMT, Cooperativă de consum) apare drept temă centrală şi pentru gazetăria comunistă. Nu de puţine ori, articolele de ziar par inspirate din textele literare sau, mă rog!, invers. Sub titlul „Afară cu chiaburul din conducerea cooperativei! “ „Scânteia“ din 1 aprilie 1952 se ocupă de activitatea cooperativei de consum din satul Budeni, comuna Comana, raionul Vidra. Cooperativa de consum e o instituţie înfiinţată de regimul primilor ani de socialism pentru a înlesni schimbul de produse dintre sat şi oraş. Potrivit articolului, adunarea obştească a membrilor Cooperaţiei a dezbătut cauzele lipsurilor din activitatea pentru a descoperi cauza lor de fond: „Spusele preşedintelui au fost ascultate cu viu interes de membrii cooperatori, care au trecut apoi la discutarea cauzelor ce au împiedicat dezvoltarea activităţii cooperativei. Nu le-a trebuit mult timp membrilor cooperatori ca să găsească rădăcina lipsurilor cooperativei. «Cum să meargă bine treaba în cooperativa noastră, cum să fie ea fruntaşă, când în postul de gestionar se află Vasile Morcov? – a spus ţăranul sărac Marin I. Dumitru. Nu ştim noi oare cine e Vasile Morcov?“
Portretul chiaburului Vasile Morcov aminteşte izbitor de cel zugrăvit de literatura despre duşmanul de clasă de la sate: „Cu câţiva ani în urmă Vasile Morcov a avut împreună cu fratele său un depozit de cherestea la Comana. A făcut avere Vasile Morcov din sudoarea salariaţilor din depozit, care îi munceau pe te miri ce, şi de pe spinarea ţăranilor muncitori, nevoiţi a cumpăra lemnărie din depozitul lui. Chiaburul Vasile Morcov s-a însurat apoi cu chiaburoaica Sofia Ungureanu, continuând şi mai sângeros să exploateze pe ţăranii muncitori. Vasile Morcov s-a făcut părtaş la cârciuma şi cele 22 pogoane ale soacrei sale, ceea ce i-a rotunjit şi mai mult averea strânsă prin jaf şi înşelăciune. Pământul nu şi-l lucra singur. îl slugăreau ţăranii săraci ca alde Dumitru Gh. Dumitru, Ion M. Vasile, Marin St. Ciocoveanu şi alţii. Iată cine a fost Vasile Morcov, chiabur ca toţi ceilalţi de teapa lui, exploatator înrăit“. Ca orice duşman de clasă, Vasile Morcov se strecoară în diferite posturi de conducere: „În ultimii ani însă, chiaburul Vasile Morcov a căutat să se dea drept «om cinstit», ţăran «mijlocaş», pentru a scăpa de legile prin care chiaburilor li se îngrădesc posibilităţile de jaf şi exploatare, pentru a se putea strecura mai uşor în diferite posturi, spre a lovi hoţeşte, pe la spate, în interesele poporului muncitor. Lipsa de vigilenţă a organizaţiei de bază şi a sfatului popular comunal a înlesnit chiaburului să-şi realizeze planul. Cârciuma pe care o ţinuse soacră-sa a lichidat-o, apoi a făcut ce a făcut şi s-a aciuiat ca gestionar la cooperativă“.
Într-un asemenea post, chiaburul purcede la uneltit: „Ca gestionar, Vasile Morcov fura cu dibăcie la măsuri, căci era «meşter» în d-alde astea, precum şi în însuşirea banilor cooperatorilor. Cât priveşte bunul mers al cooperativei, chiaburul făcea tot ce-i stătea în putinţă să o compromită în faţa ţăranilor muncitori. Când i se aduceau mărfuri la cooperativă, chiaburul avea grijă să le distribuie mai întâi celor de teapa lui. Numai cuscrul său, de pildă, Marin St. Mare din satul învecinat, a primit de la chiabur peste 50 metri pânză, fără să fi avut dreptul“. Duşmanul de clasă din articol pare să-şi fi făcut din strecurare un stil de viaţă. El reuşeşte să se strecoare şi în întovărăşirea model din sat: „Tot în timpul acesta, mai mulţi ţărani muncitori din satul Budeni au hotărât să-şi lucreze pământul în întovărăşire pe bază de statut-model. «Mijlocaşul» Vasile Morcov a fost primul care s-a înscris. El urmărea ca prin intrarea în întovărăşire să-şi lucreze cele 11 pogoane de pământ cu maşinile şi tractoarele statului, să beneficieze de reduceri la predarea cotelor de colectare, precum şi la plata în natură a muncilor făcute de S.M.T., ca toţi ceilalţi ţărani muncitori cinstiţi“. Ca şi în literatură, în publicistică duşmanul de clasă sfârşeşte prin a fi demascat: „Îşi făcuse planuri mari chiaburul. Ele au fost însă răsturnate de adunarea obştească a cooperatorilor. S-au ridicat din mijlocul adunării şi Predea Nicolae şi Bârsan Gh. şi V. Constantin, care au demascat pe chiaburul strecurat în conducerea cooperativei, cerând înlăturarea lui. În urma discuţiilor, adunarea membrilor cooperatori a exclus pe chiaburul Vasile Morcov din postul de gestionar al cooperativei, ceea ce înseamnă o puternică lovitură dată chiaburilor din sat, care au încercat să ştirbească rolul cooperativei – organizaţie menită să servească interesele clasei muncitoare, să contribuie la construirea socialismului“.
Duşmanul de clasă ascultă Vocea Americii
Duşmanul de clasă vrea război, convins că asta va însemna victoria imperialiştilor anglo-americani şi, astfel, revenirea burghezilor şi moşierilor la Putere. Speranţa de război e hrănită de ascultarea posturilor străine duşmănoase cu socialismul, Vocea Americii îndeosebi. Un astfel de raţionament se regăseşte în nuvela „Vânătoare de lupi“. Strânşi acasă, la unul dintre ei, chiaburul satului ascultă Vocea Americii: „Nistor cel gras se speriase de ce ar fi putut să se întâmple în casa lui. începu să umble la aparatul de radio pus pe o măsuţă înaltă, vopsită în negru cu flori verzi. Sunetele scâlciate, răguşite, mecanice, umplură aerul înnăbuşitor al odăii. Apoi, deodată, un glas pe româneşte. Cei din odaie îl recunoscură. Se apropiară înghesuindu-se. Ascultau cu un fel de mulţumire sălbatică de uşurare, vorbele care din când în când se înnecau în ghiorlăiturile electrice ale maşinăriei. Se priveau, îşi dădeau coate, unul mormăia:
— I-auzi, că bine le zice...
Împrejurul lor, Nistor umbla cu altă sticlă, şi le turna paharele pline ochi cu băgare de seamă. Apoi totul se termină. O fanfară săltăreaţă şi cuvinte străine rostite pe nas arătară sfârşitul emisiunii. Chiaburii se priveau între ei. Cu faţa groasă, frământată, cu buze atârnând fleşcăite, Trăilă mormăi:
— Apoi măcar dacă nu în iarnă, dară până-n primăvară tot îi dă drumul războiului...“ (Petru Dumitriu, „Vânătoare de lupi“, în volumul Nuvele, Editura de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1951, pag. 182)
Suspiciunea ca mod de a fi
Mascată sau nu, acţiunea duşmanului de clasă poate fi contracarată numai printr-un spor de vigilenţă de clasă. Vigilenţa faţă de duşmanul de clasă e o teză întâlnită în multe documente de partid şi de stat, articole redacţionale ale „Scânteii“, consultări pentru propagandişti şi agitatori. În forma sa cea mai apăsată şi cea mai completă o întâlnim în expunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la „Consfătuirea pe ţară a muncitorilor mineri din 29 iunie 1952“, tipărită de „Scânteia“ din 2 iulie 1952. Recent ales preşedinte al Consiliului de miniştri, secretarul general al C.C. al PMR, apare drept conducătorul de necontestat al Partidului şi Statului. Chiar dacă influenţată de amănuntul numit Demascarea Devierii de Dreapta, virulenţa face din acest text un Document emblematic pentru ceea ce se înţelege prin vigilenţă revoluţionară: „Unul din principalele învăţăminte pe care oamenii muncii, membri şi nemembri de partid, trebuie să le tragă din documentele şedinţelor celor două plenare ale Comitetului Central al partidului din 28 Februarie-1 Martie şi 26-27 Mai a.c., unde au fost demascate devierea de dreapta şi împăciuitorismul faţă de ea, este întărirea vigilenţei revoluţionare. Noi nu avem dreptul să uităm măcar pentru o clipă de existenţa în ţara noastră a duşmanului de clasă – a rămăşiţelor claselor exploatatoare zdrobite şi alungate de la putere, a clasei capitaliste cele mai numeroase – chiaburimea – a spionilor, diversioniştilor şi sabotorilor, agenţi aflaţi în slujba guvernelor imperialiste, a fasciştilor titoişti şi a altor duşmani ai păcii, ai independenţei Patriei noastre şi ai cuceririlor revoluţionare ale poporului român“.
Secretarul general al CC al PMR nu se referă la creaţia literar-artistică. Dat fiind că producţiile culturale trebuie să îndeplinească, în reflectarea realităţii, norme ţinând de aprecierile politice de moment, indicaţiile date prin hotărâre vor influenţa şi creaţia literar-artistică: „Duşmanul de clasă din afară şi dinăuntru încearcă să stăvilească înaintarea ţării noastre spre socialism, să împiedice industrializarea socialistă a ţării, să împiedice transformarea socialistă a agriculturii şi dobândirea unor noi realizări pe drumul asigurării bunei stări a celor ce muncesc. Duşmanul de clasă visează la restaurarea în ţara noastră a capitalismului, a domniei sângeroase a imperialiştilor americani şi englezi şi a «propriilor» capitalişti şi moşieri. De aceea vigilenţa faţă de duşmanul de clasă şi faţă de agenţii lui trebuie să fie o lege a activităţii partidului, a organelor de stat, a organelor economice şi organizaţiilor de massă, a tuturor oamenilor muncii de la oraşe şi sate“. Demascarea – temă centrală a literaturii, a presei, a vieţii de partid – îşi are temeiul în teza potrivit căreia duşmanul de clasă acţionează mascat: „Duşmanul de clasă caută să se ascundă şi să-şi camufleze cu abilitate activitatea. în această privinţă el e ajutat – fără voia lor – de acei despre care tovarăşul Stalin spune că sunt bolnavi de boala idioată a nepăsării. Trebuie recunoscut că oameni loviţi de această boală mai există pe alocuri în organizaţiile noastre de partid şi în organele de stat. Pe bună dreptate sublinia Scrisoarea C.C. adresată organizaţiilor de partid şi membrilor partidului în Martie 1952 că unele organe de partid şi de stat au partea lor de vină în necombaterea manifestărilor oportunismului şi împăciuitorismului faţă de duşmanul de clasă. Asemenea stări de spirit, asemenea manifestări de oportunism, împăciuitorism, nepăsare trebuie grabnic lichidate fără nici o cruţare“.
Literatura perioadei cultivă suspiciunea ca mod de a fi. Documentul o indică drept misiune a tuturor: „Pentru descoperirea sabotorilor şi a altor duşmani ai clasei muncitoare, nu e de ajuns activitatea organelor de stat; e necesară cultivarea vigilenţei la fiecare membru al partidului, la fiecare membru de sindicat, la fiecare utemist, agitator, membru al comitetului de luptă pentru pace, la fiecare muncitor, funcţionar şi tehnician cinstit, pentru ca duşmanul de clasă, oriunde s-ar afla, să simtă aţintiţi asupra lui mii de ochi (...). Vigilenţa de massă a oamenilor muncii este arma cea mai puternică pentru descoperirea şi lichidarea acţiunilor criminale ale duşmanului de clasă. Sprijinindu-se pe masele de oameni ai muncii, statul nostru de dictatură a proletariatului descoperă şi pedepseşte fără cruţare, cu mână neşovăitoare, pe oricine îndrăzneşte să pună piedici mersului poporului spre fericire şi bunăstare“. Impusă ca normă de reflectare a realităţii, vigilenţa necesară se concretizează într-o multitudine de ticuri ale creaţiei literar-artistice. Obişnuit, în literatura perioadei 1947-1953, îndemnurile la vigilenţă aparţin eroilor pozitivi şi sunt contrapuse nepăsării, credinţei că lupta de clasă s-a sfârşit, ale unor personaje şovăielnice. în cele din urmă, o acţiune a duşmanului de clasă confirmă îndemnurile la vigilenţă şi conving pe şovăitori că lupta de clasă nu s-a încheiat. Un tic al literaturii din anii respectiv, cel al păzirii bunurilor colective de posibile uneltiri ale chiaburilor. Poemul „În satul lui Sahia“ de Eugen Jebeleanu ni-l surprinde pe paznicul Elisei, înarmat cu o bâtă pentru a apăra avutul IAS-ului de posibilele acţiuni duşmănoase:
„Are-un singur braţ, atâta,
Şi în pumn, voinică, bâta.
Multe cutre doborât-a,
De-şi ascund chiaburii mutra“ (Eugen Jebeleanu, În satul lui Sahia, ESPLA, Bucureşti, 1952, pag. 62-63).
În „Minerii din Maramureş“ de Dan Deşliu, duşmanul de clasă nu face nimic (lucru pentru care poemul a fost criticat în presă), totuşi, textul sugerează că el ar putea unelti. Când moş Axinte, paznicul motocompresorului ce urmează a fi urcat pe Toroiagă, adoarme, descoperindu-l Toader, băiatul lui moş Axinte, îl trezeşte pentru a-i ţine o adevărată lecţie despre vigilenţa de clasă:
„... Dormi acu-tătucă dragă,
Taicule sărmane...
Văduvitu-te-au de vlagă,
vechile bulboane!
Milă mi-i de truda ta,
moşule Axinte,
dară nu te pot ierta,
chiar de-mi eşti părinte...
Că aici nu hrăpăreţii
te-au tocmit a stare,
ci te puse strajă vieţii
clasa muncitoare!
Merge Toader lângă moş,
pe spinare-l bate:
— Răguşiră trei cocoşi,
paznice fârtate!
Sare-acela-n spaima morţii:
— Fugi la necuratul!
Fiu-său în pragul porţii,
râde blestematul!
Dar pe loc se-ncrâncenează:
— Hei, frumoasă veghe!
Dau chiaburii şi tu, pază,
horăeşti în zeghe!
De-auzea vre-un sabotor
huetele-ţi crunte,
nici că mai duceam în zori
compresor la munte!
— Toadere, să mor îmi vine!
(zice-o voce groasă)
Somnul ăsta-i pentru mine
duşmanul de clasă!“ (Dan Deşliu, Minerii din Maramureş, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1951, pag. 12-13).
Când personajele pozitive provin din rândul clasei muncitoare, deseori îndemnurile la vigilenţă nu mai sunt necesare. Un aşa-zis instinct de clasă îşi spune prompt cuvântul. Duşmanul de clasă e recunoscut sau intuit înainte de a fi demascat. În Minerii de Mihail Davidoglu, deşi Bălan nu s-a dovedit încă spion, el e simţit de Irina: „Bălan: Bună ziua, frumoaso (Irina nu-i răspunde). Aud c-a venit Ionuţ (Irina trece pe lângă el cu dezgust). Te-aş bea ca pe-o apă neâncepută. Cu ochii tăi de femeie! La dracu! Nu sunt ciumat să nu-mi răspunzi. Am fost şi eu cineva. Spune-mi un cuvânt.
— Irina: (înainte de-a ieşi prin stânga se opreşte locului): Spion“ (Mihail Davidoglu, Teatru, ESPLA, Bucureşti, 1954, pag. 152).
Tot pe seama instinctului de clasă trebuie pusă şi alergia personajelor pozitive la duşmanul politic. În schiţa Ce sărbătorea Melinte Aneta de Valentin Silvestru, spre surprinderea celor de la centrul de votare, bătrâna Melinte Aneta nu vrea să-şi exercite dreptul constituţional. Motivul? Ştie că va vota şi fostul bogătaş Gaston Moloman: „… Aşa că, m-am gândit şi m-am răzgândit şi mi-am zis: eu, cu domnul Moloman ăsta, împreună nu votez. Casă a avut? A avut. Pământ a avut? A avut. Sudoare de om necăjit a stors? Până s-a săturat. Atunci cum să stau alături de el?“ (Valetin Silvestru, Bordeiul de la Poarta Albă, Editura tineretului, Bucureşti, 1951, pag. 44).
Pentru a nu fi trecut pe listele „nedemnilor“ şi a putea vota, fostul proprietar Gaston Moloman şi-a ascuns adevărata identitate sub profesiunea Consilier tehnic al garajului „Ronda“. În Pâine albă, de Dumitru Mircea, ura ţăranilor săraci faţă de chiaburi merge până acolo încât îl bucură moartea năpraznică a fiului unuia dintre aceştia. Ducând o carte poştală venită din Franţa chiaburului Corlea, în care acesta era înştiinţat de moartea fiului şi a nepotului în Vietnam (de partea forţelor imperialiste, desigur), poştaşul Neculai reacţionează astfel:
„— Tiii, al dracului! strigă Neculai împingându-şi căciula pe ceafă. Auzi c-au murit pe front! Acolo or fi murit, la capătul lumii, în Vietnam. (Ştia el din gazete unde vine ţara asta care se bate pentru libertate cu Franţa cea maşteră). Uite unde i-a dus dracul. Spurcată sămânţă de chiaburi! Nu le-au ajuns răutăţile făcute aici, s-au dus şi la marginea pământului să facă. Dar se vede că nici pe-acolo nu stă poporul cu mâna în sân: i-a făcut pozdări! Ei, bravo! Tare se va bucura Corlea de asta! Zâmbind pe sub mustaţă, Neculai poştaşul puse scrisoarea în taşca lui de tablă, se sui în teleagă şi smuci hăţurile. Iapa cea bătrână scutură coada şi-o luă alene la drum lung. Neculai era vesel, mormăia zâmbind: «Am mai scăpat de doi diavoli!»“ (Dumitru Mircea, Pâine albă, Editura tineretului a C.C. al U.T.M., Bucureşti 1952, pag. 196-197).
Nici n-au început bine lucrările pe şantierul Canalului, că activistul de Partid, Maftei, eroul pozitiv al romanului Drum fără pulbere, de Petru Dumitriu, îşi manifestă preocuparea pentru vigilenţa revoluţionară. El îi spune lui Mateica (personaj de care ne dăm seama chiar din primele pagini că e duşman de clasă):
„— E nevoie de o vigilenţă ascuţită, aici pe Canal. Duşmanul de clasă va lovi în noi din răsputeri. Dumneata să cântăreşti omul pe care-l încadrezi: e o unealtă a duşmanului? Sau e un om curat, hotărât, energic, un om al nostru? Grea răspundere…
— îmi dau seama de lipsa mea de experienţă, zise Mateica serios.
— Te vom ajuta… de asta ne-a trimis Partidul aici.“ (Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1950, pag. 22)
Venit în vizită de lucru, Gheorghiu-Dej are o întâlnire cu conducerea şantierului. La un moment dat, liderul PMR îl întreabă pe Maftei dacă nu cumva s-a pierdut în amănunte. Activistul îşi dă seama că e vorba de acţiunea duşmanului de clasă: „Tovarăşe Gheorghiu, acum, când mă-ntrebaţi, mă gândesc că n-am ţinut seamă că duşmanul de clasă va încerca să lovească în noi aici, pe Canal. Adică, am ţinut seama, formal. Dar nu m-am gândit, concret, cine e şi unde s-a cuibărit“. (Petru Dumitriu, op. cit., pag. 253-254)
Răspunsul lui Gheorghiu-Dej, care nu întârzie, înfăţişează pe scurt concepţia PMR asupra luptei de clasă în condiţiile specifice construirii socialismului: „Gheorghiu-Dej întrebă repede:
— Spune-mi concret: pe şantierele astea trei, care sunt metodele duşmanului? Maftei începu să povestească. Ce puţine zile trecuseră de la deschiderea şantierului, şi cât de multe lucruri se întâmplaseră. Povestea despre fapte şi oameni, în faţa acelei priviri străpungătoare, care-l cântărea. Pe când vorbea, înţelegea tăcerea lui Gheorghiu-Dej. Dincolo de tăcerea aceasta, gândul ascuţit sfredelea faptele şi oamenii, îi lega cu altele, apropiate sau depărtate, pe care nu le cunoştea nici Borza. însăşi apropierea de omul acesta, îl făcea pe Maftei să se simtă mai sigur, să-şi simtă gândul mai limpede. Gheorghiu-Dej îi mai puse o singură întrebare:
— Te-ai gândit că duşmanul lucrează poate organizat? Te-ai gândit că el se sprijină pe elementele burgheze din ţară, pe chiaburi, pe tot putregaiul rămas din trecut, şi pe agresiunea imperialiştilor din afară? Maftei tăcu. Borza se aplecase puţin înainte, ascultând cu ochi strălucitori.
— Când analizezi situaţia în sectorul dumitale, să nu pierzi din ochi ansamblul luptei de clasă, în ţară şi în lumea întreagă. (…) Maftei îşi dădea seama că vede soarele cum coboară roşu în negurile de praf ce pluteau deasupra câmpiei. îşi dădea seama că-şi aude răsuflarea uşoară, subţire. Dar în acelaşi timp, îl străpungeau ochii aceia negri, adânci, îi vorbea vocea aceea răbdătoare. Maftei îşi dădu seama acum, ce bătălie va trebui să dea aici pe şantier; cu cine alături, şi împotriva cui anume. Ştia numele duşmanului. De mult simţise toate astea, în chip nedesluşit. Acum, era limpede.“ (idem, pag. 254-255)
Oamenilor muncii li se cere vigilenţă maximă şi în articolele de ziar. Sub titlul „Întărirea vigilenţei revoluţionare – sarcină principală“, „Scânteia“ din 16 aprilie 1952 publică intervenţia agitatorului Paraschiv Mateescu, de la Fabrica Dinamo Bucureşti, la consfătuirea ziarului cu agitatorii din industrie, care avusese loc în zilele de 5-6 aprilie 1952 şi se bucurase de participarea a 50 de invitaţi. De la început, Paraschiv Mateescu ţine să aşeze demascarea duşmanului de clasă printre misiunile agitatorului: „Una din sarcinile principale ale agitatorului este aceea de a dezvolta în oamenii muncii dragostea neţărmurită pentru patrie, pentru fabrica în care lucrează şi care este astăzi un bun al poporului, de a aprinde ura împotriva duşmanului care caută să lovească în interesele poporului muncitor. Cu prilejul fiecărui instructaj, secretarul organizaţiei de bază ne îndeamnă să dezvoltăm vigilenţa muncitorilor faţă de duşmani şi uneltele lor, astfel încât nici un duşman şi nici o unealtă a duşmanului să nu-şi poată pune în aplicare planurile ticăloase, să nu poată împiedica îndeplinirea sarcinilor puse de partid“.
Această sarcină pare a fi fost îndeplinită cu strălucire de către agitatorul Paraschiv Mateescu. Povesteşte eroul, prin intermediul ziarului „Scânteia“: „Iată că datorită vigilenţei noastre am putut descoperi în fabrică un duşman strecurat între noi. Fabrica noastră, ca orice întreprindere socialistă, e în continuă dezvoltare, are mereu nevoie de tot mai mulţi muncitori şi tehnicieni. Acum câtva timp a fost angajat la secţia turnătorie un inginer pe nume Ştefan Scântee. La numai două săptămâni după venirea lui, în secţie au început să se observe unele nereguli. Ba chiar aşa de rău s-au încurcat lucrurile, încât într-un timp scurt, secţia turnătorie, care prin eforturile muncitorilor şi ale tehnicienilor cinstiţi ajunsese o secţie fruntaşă, a pierdut întrecerea socialistă şi nici planul n-a mai fost în stare să-l îndeplinească“. Vigilenţa revoluţionară înseamnă, printre altele, să discerni rapid dacă faptele cuiva sunt expresia neglijenţei sau a uneltirii tipice duşmanului de clasă. Interlocutorul „Scânteii“ sesizează la iuţeală că e vorba de acţiunea duşmanului de clasă: „Eu mi-am dat seama că aici trebuie să fie mâna duşmanului de clasă şi am început să deschid ochii mai mult, să urmăresc cauzele, să îndemn şi pe ceilalţi muncitori să fie mai vigilenţi“. Asemenea unui personaj pozitiv dintr-o creaţie literar-artistică, Paraschiv Mateescu trece la acţiune. Nu singur, fireşte: „Aşa ne-am sesizat de faptul că multe piese se executau fără să existe bon de comandă. Atunci i-am pus problema lui Scântee: să ne arate unde sunt bonurile pentru comenzile pe care le făceam noi, Cojocaru, Mihalache şi ceilalţi.
— Să vedeţi, a răspuns Scântee, nu li s-a dat drumul de la serviciul de lansare. Eu nu m-am mulţumit cu răspunsul şi m-am dus şi la lansare, să văd cum stau lucrurile: acolo am aflat că bonurile au fost date de mult inginerului. Atunci m-am întrebat: oare ce interes are Scântee să reţină bonurile de lucru la piesele executate de muncitori? Am hotărât să aduc această situaţie la cunoştinţa biroului organizaţiei de bază“. Prinzând de veste, duşmanul de clasă încearcă să-l corupă pe vigilentul agitator. Fără a reuşi însă: „Scântee a prins de veste că dădusem de urmele acestor chestiuni necurate, şi atunci a început să caute să stea de vorbă cu mine: «Tovarăşe Mateescu, mi-a spus, aş vrea să luăm o ţuică împreună. îmi place că eşti băiat dezgheţat». M-a invitat o dată, de două ori, de trei ori. Văzând că nu mă duc a avut neruşinarea să-mi spună direct: «Tovarăşe Mateescu, dumneata nu eşti om? Nu ştii cum se trăieşte mai uşor? De ce te ţii de capul meu? Uite, dacă mă asculţi, poţi câştiga parale frumoase, poţi face o afacere bună!»
— Păi cum se poate face aşa ceva? – am întrebat eu.
— Simplu! De la lansare nouă ne vin bonuri şi de formare şi de turnare. Pe cele de formare le dăm muncitorilor, iar pe cele de turnare bem noi o ţuică! Imediat am anunţat organizaţia de bază şi pe tov. director general. S-a făcut o anchetă şi astfel s-a descoperit că inginerul Ştefan Scântee reţinea bonurile de lucru ale muncitorilor şi apoi încasa banii pentru ele“.
Ca şi în proză, în articolul din „Scânteia“ uneltirile personajului îşi au explicaţia în trecutul lui de exploatator: „Când s-a cercetat mai îndeaproape trecutul inginerului Scântee, lucrurile au devenit şi mai limpezi. S-a văzut că el era un vechi exploatator, plin de ură împotriva regimului nostru, fost proprietar al unor blocuri cu zeci de chiriaşi, având legături şi cu alte elemente duşmănoase, asemenea lui. Banditul acesta, duşman al clasei muncitoare, a fost dat afară din fabrică şi judecat. Noi însă nu ne-am mulţumit numai cu faptul că el a fost dat afară, ci am intensificat munca politică în rândurile muncitorilor, pentru a-i face să tragă toate concluziile din această întâmplare, pentru a întări vigilenţa lor, pentru a-i face să preântâmpine orice acţiuni ar putea întreprinde duşmanul în sectorul respectiv de activitate, să ia toate măsurile pentru a zădărnici uneltirile acestuia“.
Cine şade pe islaz/ Şi plesneşte de necaz
Dată fiind norma ca sentimentele eului liric să fie tipice, în poezie, gesturile dominante ale poeţilor sunt cele de cât mai explicită oroare în faţa duşmanului de clasă:
„Ca o nălucă mi-ai ieşit în drum,
Dar mai bătrân, încovoiat de ani.
Cum aş putea să-l uit pe cel ce-a fost
Odată primul între bogătani?
Să nu-mi întinzi această mână, tu!
Ea ca un stârv – de moarte m-ar scârbi.
Pe fostul lup al satului, oricând
Cu ură doar îl pot învrednici“ (Aurel Gurghianu, Drumuri, ESPLA, Bucureşti, 1954, pag. 14).
Aceeaşi delimitare categorică faţă de chiabur o propune Eugen Frunză în „Să baţi codri“:
„Să baţi codri şi poteci,
Bate-i în tot felul.
Nu-i afla lupoaică-n veci
Alăptându-şi mielul.
Şi să treci lumea prin ciur,
Văi şi munţi cu cetini,
Nu-i afla nicicând chiabur
Omului prietin.“ (Eugen Frunză, Zile slăvite. Versuri, ESPLA, Bucureşti, 1951, pag. 102).
Distanţarea de duşmanul de clasă e indicată şi cititorului. În poemul „În satul lui Sahia“, Eugen Jebeleanu îşi sfătuie cititorul să urască mâna chiaburului:
„Da – mai sunt d-ai lui, măi, taică,
Neam de lupi şi de şerpoaică.
Nu-s în tainiţa pădurii,
Ci-s în sat cu noi chiaburii.
Ce ne-ar mai băga-n nevoi,
Când se uită blânzi la noi.
Când îţi râd ei din ogradă,
Ce te-ar lua de beregată!
Bine-o ştii din vremea aia
Când dădeau la pumni cu ploaia.
Bine-o ştii tu laba lui,
Biciul chiaburoiului
Şi pe-al vătăşelului.
De ţi-o-ntinde, ia-o, Ioane,
Şi de-o iei, prinde-o-n piroane,
Şi nu mi te da pe-atât
Că ţi-o-nfige el în gât!“ (Eugen Jebeleanu, Versuri alese, ESPLA, Bucureşti, 1954, pag. 125-126).
Nu numai poezia, teatrul şi proza se ocupă de principalul duşman de clasă al momentului – chiaburul –, ci şi alte instrumente ale propagandei şi agitaţiei. Prin intermediul „Îndrumătorului cultural“ sunt trimise către căminele culturale snoave, ghicitori şi strigături, material pentru şezători şi hore, având ca temă duşmanul de clasă. O ghicitoare de lungă carieră în epocă e următoarea, publicată în nr. 5, mai 1949, al „Îndrumătorului cultural“:
„Cine şade pe izlaz
Şi plesneşte de necaz
Când aude pe ogor
Uruitul de tractor?“
Răspuns: „Chiaburul“.
Numărul 3, februarie 1949, al aceleiaşi publicaţii, pune la dispoziţie căminelor culturale strigături despre chiaburi, pentru a fi utilizate de flăcăi la hore. Iată una dintre ele:
„Haide, sus şi iar în sus
că ciocoiul nos’ s-o dus
Şi-o rămas doar ciocoiţa
Dar şi ea-şi ia tălpăşiţa“.
În loc de concluzii
Din câte se vede, pentru a fixa cum se concretizează în literatură teza continuei ascuţiri a luptei de clasă, am citit munţi întregi de producţii rămase în posteritate ca simplă maculatură. Unele m-au făcut să râd în hohote la comicul lor involuntar. Altele m-au plictisit de moarte. La finele întreprinderii, m-am pomenit cu o întrebare fără răspuns. Orice creator, chiar şi cel lipsit de talent, speră într-un destin al cărţii sale în posteritate. Sperau asta toţi cei care semnaseră lucrările despre duşmanul de clasă?! Nu cred. Şi atunci de ce-şi puneau numele pe astfel de prăpăstii?! Că, între noi fie vorba, nu-i obliga nimeni să fie scriitori, şi, mai ales, scriitori fruntaşi.
