⬆

Bătălia de la Hattin – punctul de cotitură al Cruciadelor! De ce peste 230 de templieri au fost executați

Bătălia de la Hattin, desfășurată pe 4 iulie 1187 în Galileea, a rămas în istorie ca una dintre cele mai decisive confruntări ale Cruciadelor, marcând înfrângerea zdrobitoare a armatei cruciate din Regatul Latin al Ierusalimului de către forțele musulmane conduse de Saladin. Această bătălie nu doar a anihilat armata creștină aflată pe teren, ci a deschis calea către recucerirea Ierusalimului și pierderea treptată a influenței cruciate din Orientul Apropiat.

Contextul istoric: tensiuni, greșeli strategice și mobilizarea lui Saladin

La mijlocul secolului al XII-lea, Regatul Latin al Ierusalimului trăia sub amenințarea constantă a forțelor musulmane unite sub conducerea lui Saladin, sultan al Egiptului și Siriei. Evenimentele care au precipitat bătălia au început cu raidurile crude ale lui Renaud de Châtillon, un nobil franc ce a atacat caravane musulmane și a încălcat pacea cu Saladin – un pretext pe care sultanul avea să-l folosească pentru a declanșa ofensiva generală împotriva cruciaților.

Reprezentare din secolul al XV-lea a regelui Guy înaintând spre luptă împotriva lui Saladin – BnF, MS Français 138, fol. 164

Saladin a reunit o armată numeroasă — estimată la aproximativ 30 000 de soldați — și a început campania prin asedierea orașului fotificat Tiberias, pe malul Mării Galileei. În fața acestei amenințări, Guy de Lusignan, slăbit ca lider și împins de influența unor comandanți militari precum Gerard de Ridefort, marele maestru al Cavalerilor Templieri, a decis să strângă trupele pentru a ridica asediul.

Marșul către Hattin: capcană, sete și epuizare

În jurul datei de 3 iulie 1187, aproximativ 20 000 de cruciați au părăsit tabăra lor de la Sepphoris și au înaintat spre Tiberias pe un teren arid, sub un soare torid, fără provizii adecvate de apă. Forțele lui Saladin i-au hărțuit constant cu cavaleria și arcașii, reducându-le capacitatea de luptă și moralele. După o noapte petrecută fără acces la apă, cruciații au reluat marșul dimineața următoare, traversând o câmpie deschisă fără surse de apă.

Înaintând pe un drum aproape lipsit de apă, înconjurate și depășite fără speranță numeric de forțele musulmane, trupele francilor începeau să se destrame chiar înainte de a intra serios în contact cu inamicul. Pe măsură ce armata cruciată, sortită pieirii, se apropia încet de satul Hattin, în zilele de 3–4 iulie 1187, templierii au fost desemnați să ocupe poziția cea mai periculoasă — aceea despre care francii știau că cerea cea mai mare disciplină în fața provocărilor inamice: ariergarda.

Ariergarda templieră a fost împinsă tot mai mult înapoi, pe măsură ce superioritatea numerică a adversarului își spunea cuvântul. În cele din urmă, templierii au lansat un atac disperat pentru a încerca să țină trupele lui Saladin la distanță. După bătălie, când acuzațiile și reproșurile au început să circule, mesajele trimise înapoi în Occident susțineau că eșecul atacului templierilor fusese cauzat exclusiv de lipsa de sprijin din partea celorlalte unități ale armatei. O scrisoare trimisă de ospitalieri în Italia relata că „în jurul celei de-a treia ore, maestrul Templului a atacat cu toți frații săi. Nu au primit niciun ajutor, iar Dumnezeu a îngăduit ca cei mai mulți dintre ei să fie pierduți”.

Epuizați de căldură, sete și hărțuire, cruciații s-au trezit înconjurați de armata lui Saladin( foto jos) în apropierea dealurilor cunoscute ulterior ca Coarnele lui Hattin — un teren nefavorabil pentru cavaleria grea și fără acces la surse de apă potabilă.

Desfășurarea bătăliei

Pe 4 iulie, armata cruciată a încercat de mai multe ori să străpungă liniile musulmane pentru a se apropia de Lacul Tiberias și a găsi apă. Templierii și celelalte ordine militare au jucat un rol activ în aceste atacuri. Cu toate acestea, combinația de foame, sete, dezorganizare și superioritate numerică a inamicului a dus la epuizarea încercărilor de rupere a încercuirii.

Trupele lui Saladin au folosit tactici eficiente de hărțuire și au încercuit complet forțele cruciate, iar confruntarea s-a transformat rapid într-o dezorientare tactică a creștinilor și o victorie totală pentru musulmani.

Bătălia a continuat necruțător spre concluzia ei inevitabilă și șocantă. Regele Guy nu se bucura de respectul vasalilor săi, astfel că ultima rezistență a armatei france, purtată în jurul cortului regal, a fost în mod inevitabil o luptă aproape solitară. Unii oameni fugiseră deja sau reușiseră să-și croiască drum afară. Alții se predaseră sau găsiseră adăpost temporar pe un deal din apropiere. Câțiva dintre aliații apropiați ai lui Guy mai rămăseseră alături de el — dar nucleul acestui ultim grup de neînduplecați era format din membrii ordinelor militare.

Speranța era infimă. Nu erau mai mult de câteva sute de cavaleri, înconjurați de zeci de mii de inamici. Dar templierii s-au întors la ideologia lor: aveau șanse aproape inexistente de succes material, însă puteau încă să cadă luptând, animați de perspectiva glorioasă a sacrificiului și a martiriului. Chiar și adversarii lor musulmani au înțeles ce se întâmpla. După cum avea să scrie mai târziu Ibn al-Athir, „înțelegeau că singura lor salvare de la moarte era să o înfrunte cu îndrăzneală”.

Templierii au ales același drum pe care îl urmaseră la Mont Gisard cu zece ani mai devreme: au identificat stindardele lui Saladin, și-au coborât lăncile și au atacat. Fiul lui Saladin, al-Afdal, a fost martor la ceea ce a urmat. Aflat alături de tatăl său spre finalul luptei, el a lăsat o mărturie extraordinară despre aceste ultime atacuri disperate.

„Am fost alături de tatăl meu în această bătălie”, scria el, „prima pe care am văzut-o vreodată. Când regele francilor era pe deal… au lansat un atac formidabil împotriva musulmanilor din fața lor, împingându-i înapoi până la tatăl meu. M-am uitat spre el și l-am văzut cuprins de durere, cu fața palidă… Musulmanii s-au reorganizat, s-au întors în luptă și au urcat pe deal. Când am văzut că francii se retrag, urmăriți de musulmani, am strigat de bucurie: «I-am învins!» Dar francii s-au adunat din nou și au atacat ca prima dată, împingându-i pe musulmani înapoi spre tatăl meu. El a reacționat ca și prima oară, iar musulmanii s-au întors asupra francilor și i-au alungat din nou pe deal. Am strigat iar: «I-am învins!» dar tatăl meu s-a întors spre mine și mi-a spus: «Taci! Nu i-am învins până nu cade cortul acela». În timp ce îmi vorbea, cortul [regelui Guy] s-a prăbușit.”

Ultimele atacuri ale templierilor au fost impresionante și i-au provocat lui Saladin momente reale de teamă, chiar dacă, în termeni practici, bătălia era deja pierdută. Dar acum venise timpul răzbunării.

Armata francă de la Hattin, cea mai mare forță mobilizată vreodată de statele cruciate, fusese înfrântă. Majoritatea supraviețuitorilor au fost capturați și transformați în sclavi. Dar nu și templierii. Pentru ei, Saladin avea alte planuri.