Autocratismul specific continentului latino-american până in anii 1970
Departe de a fi simplu, dictatura ca parte a procesului istoric care realizează tranziţia Americii Latine “de la perioada veche semifeudală până în zilele moderne de azi”[1], a reprezentat o constantă a acestui continent. Diferitele forme pe care le-a cunoscut şi modul cum şi-au pus amprenta asupra destinului fiecărui om ce a experimentat un astfel de regim, formează specificitatea regimului prezent pe acest continent. Pentru continentul hispano-american, o formă distinctă de dictatura autoritară şi de dictatura totalitară, dar mai apropriată de cea autoritară, specifică este dictatura autocratică. Se impune o distincţie între autoritarism şi totalitarism, pentru că, deşi sunt termeni apropriaţi ca semnificaţie, între cele două cuvinte există diferenţe ce trebuie a fi subliniate.
Autoritarism vs Totalitarism
Conform lui Friedrich şi Brzezinski, totalitarismul reprezintă o combinaţie de cinci elemente :1.o ideologie dominantă, 2. un partid unic, condus de un singur om, 3. un control terorist asupra societăţii, 4. un monopol al mijloacelor de comunicatii şi a mijloacelor de fortă, 5. o economie planificată, centralizată”[2]. Totalitarismul se foloseşte de tehnici precum propagandă, îndoctrinare, violenţă. Un stat este totalitar atunci când în cadrul lui nu există instituţii autonome, în care totul se află sub controlul statului. Se deosebeşte de absolutism şi autocraţie prin legarea sa de o ideologie şi prin apariţia sa abia în secolul al XX-lea. Conducerea totalitară a fost prezentă în statele „fasciste” precum Italia lui Mussolini şi Germania Nazistă, şi comuniste din Europa şi Asia.
Spre deosebire de acest curent, autoritarismul este prezentat în New Dictionary of History of Ideas[3]ca fiind mult mai prezent în lumea hispanică decât în lumea anglo-saxonă. Formele autoritare de guvernare au fost favorizate de structura ierarhică ce a persistat încă din culturile aztecă şi incaşă şi a avut rădăcini în colonianismul iberic. Autoritarismul conform lui Roger Scruton are la bază două credinţe:prima constă în faptul că oamenii au nevoie de autoritate, iar cea de-a doua susţine că autoritatea de care este nevoie, reprezintă precondiţia consimţământului. In cazul Americii Latine, “apetitul puterii […], rivalităţile dintre statele continentului şi slăbiciunile lor, sunt tot atâţia factori care explică tensiunile centrifuge”[4], fapt ce indică nevoia unui sistem autoritar pentru a se crea o cale spre “ordine şi progres”. George Philip notează:“datorită creşterii inegalităţilor sub guvernarea democratică, fapt ce conduce la nemulţuniri, apar minorităţi semnificative ce preferă autoritarismul în locul unei conduceri democratice”[5].
Diferenţa dintre autoritarism şi totalitarism se poate nuanţa din mai multe perspective. In ceea ce priveşte pluralismul politic, acesta este inexistent în regimurile totalitare, dar în regimurile autoritare, el există, însă acţiunile sale sunt limitate, în majoritatea cazurilor la voinţa dictatorului. In ceea ce priveşte mobilizarea populaţiei pentru atingerea unui scop, lucru se poate observa în regimurile totalitare. Cât priveşte America Latină, se poate observa o tendinţă de lâncezire, de menţinere a populaţiei într-o permanentă stare de “stabilitate”, împiedicând astfel apariţia unor factori ce ar putea afecta guvernarea autocratică. Această afirmaţie este susţinută şi de Russel F. Fitzibbon, care afirmă că “este incorect să se creadă despre societatea politică latino-americană din mijlocul secolului al XIX-lea că este caracterizată de placiditate şi calm, când de fapt stagnare este cuvântul potrivit”[6].
Dictatura autocratică
In cazul sistemului politic existent în America Latină considerăm dictaturile de până în 1960 drept dictaturi autocratice. Pentru a susţine acestă afirmaţie, plecăm de la trei idei:1. în America Latină se poate vorbi despre deţinerea puterii de către o singură persoană, care se foloseşte de ea pentru a conduce conform voinţei sale;2. în anumite cazuri există o constituţie sau anumite legi care “par să limiteze puterea sa”, dar în realitate aceste reguli sunt “revocate la voinţa autocratului şi de asemenea încălcate de către acesta”[7], pentru că nu există mecanisme care să îi limiteze puterile;3. puterile nelimitate ale autocratului, pot afecta oricând şi sub orice formă viaţa “subiecţilor” săi, de o manieră care să împiedice orice revenire la starea anterioară. Astfel, Roger Scruton susţine că “autocraţia ar trebui văzută ca perversiunea absolutismului, în care puterea nu este numai absolută dar şi arbitrară”[8]. Pentru a exemplifica acest sistem autocratic prezent în lumea hispano-americană, putem analiza cazul dictaturii lui Manuel Estrada Cabrera (1898-1920) în Guatemala, care s-a folosit de putere guvernând ţara “aşa cum administrezi o hacienda cafetelera”[9]. Atât în opera lui Miguel Angel Asturias, Domnul Preşedinte, cât şi în realitate, puterea deţinută de acesta este transformată într-una personală, fapt ce reiese din politica pe care a adoptat-o:cenzura asupra presei, intensificarea controlului poliţienesc în toate aspectele cu scopul de a menţine ordinea publică, inclusiv în viaţa intimă a “subiecţilor” săi, eliminarea opozanţilor folosindu-se de orice mijloc posibil. Poliţia politică a avut rolul de a depista opozanţii săi şi de a-i reduce la tăcere “pentru a asigura mai bine unanimitatea naţională în diversele sale realegeri:1904, 1910, 1916”[10]. Alte caracteristici ale regimului său sunt:folosirea armatei, transformate într-o poliţie „neutralizată”, pentru a impune ordine, controlul intens la vămi cu scopul de a elimina orice potenţial factor de rebeliune sau orice încercare de înlăturare a sa de la putere, propaganda făcută cu scopul de a impune credinţa că deţinătorul puterii absolute îşi sacrifică până şi “propriile interese pentru progresul patriei”[11]. Toate aspectele enunţate mai sus, ale dictaturii lui Manuel Estrada Cabrera, demonstrează caracterul autocratic al regimului său, dictatură caracterizată printr-o “tiranie sângeroasă care ucide liberatea”[12]încheiată însă prin ridicarea armatei împotriva lui şi înlăturarea dictatorului în 1920.
Regimul autoritar arată caracterul ilegitim al dictaturii, datorat modului cum acesta preia puterea, fie prin mişcări armate sau lovituri de stat, fie prin alegeri, şi cum este transformată puterea ce ar trebui să aparţină poporului într-una personală, pentru a fi exersată de către dictator. Dictatorul care preia puterea este o figură carismatică, care deţine o oarecare “orientare progresistă” şi “un anumit sens naţionalist”[13].
Categorii de regimuri autocratice pe continentul hispano-american
Sociologul Darci Ribeiro în studiul Tipologia Politica Latinoamericanarealizează o clasificare a regimurilor autoritare de pe continentul hispano-american, împărţind regimurile autocratice în trei categorii:autocraţii patriarhale, autocraţii tiraniceşi dictaturi regresive şi represive[14]. Primei categorii îi corespund regimurile autocratice ale lui Rosas în Argentina, Rodriguez de Francia în Paraguay, Santa Anna şi Portales în Mexic, pentru că în cadrul lor s-au pus bazele organizării cadrului naţional, al frontierelor, « structurarea societăţii civile » şi crearea şi aplicarea unei serii de reforme, cu scopul de a crea o stabilitate şi a dezvolta diferite căi care să favorizeze progresul. Autocraţia tiranicăeste împărţită în două categorii :prima consistă în caracterul despotic al regimurilor lui Jeorge Ubico în Guatemala, Rafael Leonidas Trujillo Molina în Republica Dominicană, Anastasio Somoza în Nicaragua, Batista, Alfredo Stroessner, Duvalier, iar cea de-a doua tipologie face referire la « dictatură cu clientelă » prezentă în cazul regimurilor lui Odria în Peru, Perez Jimenez în Venezuela şi Rojas Pinilla în Columbia. Aceaste regimuri, sunt tiranice datorită măsurilor luate în cadrul lor, măsuri ce s-au caracterizat printr-o violenţă inumană, care a marcat destinele oamenilor aflaţi sub ele. Exemplul cel mai caracteristic este dictatura lui Rafael Leonidas Trujillo Molina în Republica Dominicană (1930 – 1961). Considerând ţara drept « proprietatea sa personală şi conducând-o precum o fermă ca în maniera lui Gomez în Venezuela »[15], Trujillo se foloseşte de mijloacele cele mai violente cu putinţă pentru a-şi înlătura adversarii, opozanţii. In cadrul regimului său, partidele politice sunt interzise, iar opozanţii sunt arestaţi, executaţi, asasinaţi de către poliţia secretă.
Cea de-a treia categorie este cea a dictaturilor regresive şi represive, impuse de elite autocratice cu formaţie militară care preiau puterea în situaţii de crize politice, acolo unde « clasele dominante, simţindu-se ameninţate, fac apel la forţele armate »[16]cu scopul de a-şi menţine « hegemonia » lor. Reprezentativi în acest caz sunt :Benzer în Bolivia, Ongania (1966-1970) şi Jorge Rafael Videla în Argentina şi Augusto Pinochet în Chile. Dictatura lor se înscrie în perioada în care puterea este preluată de către forţa armată, forţă care, dacă înainte se « arăta uneori reformistă şi progresistă », acum este autoritară şi conservatoare, « obsedată de creşterea pericolului roşu şi de conservarea valorilor naţionale şi creştine »[17]. Caracteristica menţionată mai sus este prezentă în cazul lui Jorge Rafael Videla în Argentina, care ajuns la putere, a ţinut cont de atitudinea ostilă a forţei armate faţă de democraţia populistă, şi a impus o dictatura militară în cadrul căreia a dizolvat Congresul, a suspendat activitatea partidelor, a impus starea de asediu, cenzura şi « a anunţat sfârşitul mişcării peroniste în numele unei concepţii creştine a omului şi a lumii »[18]. Dictaturile din această categorie îşi merită caracteristica de « regresive » pentru că ele reprezintă ultima formă pe care acest tip de regim îl adoptă şi aplică în majoritatea ţărilor de pe continent înainte de începerea instaurării democraţiei ca regim politic.
Spre deosebire de sociologul Darci Ribeiro, Howard Wiarda[19]identifică trei tipuri de putere oligarhică ce s-a manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Primul tip este cel al oligarhiei conservative, care preia puterea cu scopul de a-şi putea prezerva interesele şi privilegiile sale. Aceasta se confruntă cu elitele comerciale, ce apar gradual, şi care provoacă un proces mai alert de modernizare economică, şi cu fluxul masiv de imigranţi europeni care sosesc în aceste ţări. Ca o cauză a schimbărilor rapide ce se manifestă datorită modernizării socio-economice, aceşti oligarhi conservatori sunt obligaţi să acţioneze pentru ca respectivele schimbări să le devină favorabile.
Al doilea tip este cel al conducerii personalizate a caudillos, consideraţi “dictatori ai ordinii şi progresului”. Dictatori precum Ulises Heureux în Republica Dominicană, Juan Vincente Gomez în Venezuela, Porfirio Diaz în Mexic au creat un mediu de stabilitate şi pasivitate, folosindu-se de măsuri foarte stricte şi represive, ajungându-se în unele cazuri la impunerea terorii. Pe lângă ordinea şi stabilitatea ce se voia a fi impuse, caudillosau căutat să demonstreze deschiderea lumii hispano-americane în faţa investitorilor străini, cu scopul de a beneficia de “transferul de capital şi tehnologie” de la ţări precum Marea Britanie şi Statele Unite. Un regim al “ordinii şi stabilităţii” de succes poate fi considerat cel al lui Porfirio Diaz (1876-1910) care, prin codul minier din 1884, a atras capitaluri străine, fapt ce a condus la dezvoltarea căilor ferate şi la îmbunătăţirea urbanismului în ceea ce priveşte capitala. Precum un “despot luminat”, s-a înconjurat de oameni de afaceri şi de intelectuali influenţaţi de curentul pozitivist (les cientificos[20]) şi a creat şi pus în practică o reformă de stat, care a condus la îmbunătăţirea funcţionării administraţiei şi justiţiei[21]. In cazul acestui dictator, nu se poate vorbi despre “o democraţie oligarhică unde elitele exersează putere politică directă, ci este vorba de aplicarea indirectă a conducerii elitelor prin dictatori, care uneori nu provin din clasele superioare ale societăţii”[22].
Căderea regimului său în 1911, se desfăşoară în paralel cu apariţia acestor tipuri de regimuri în America Centrală. Spre deosebire de cele anterioare, regimurile ce se impun în această zona la început de secol XX, apar ca urmare a intervenţiilor militare şi a menţinerii anumitor zone sub ocupaţie de către Statele Unite. Tipurile de guvernare apărute acum “sunt destinate să promoveze stabilitate şi să implementeze posibila dezvoltare naţională”[23]. Un exemplu concret este dictatorul Jorge Ubico (1931-1944), care ajunge la putere graţie sprijinului Statelor Unite. Atâta timp cât a fost susţinut de către Statele Unite, el a dat cele mai bune pământuri în stăpânire compania United Fruit cu scopul “să vadă construit de către Fruteraun port la Pacific”[24]. Pentru dezvoltarea naţională, Ubico s-a ocupat de dezvoltarea infrastructurii, s-a ocupat de soarta indienilor eliberându-i din datoriile de servitute, care aveau în acel moment caracter ereditar.
Atât tipolologia făcută de către sociologul Darci Ribeiro cât şi cea realizată de Howard Wiarda permit o înţelegere mult mai coerentă faţă de diferitele forme pe care autoritarismul le-a luat. Aceste tipologii nu înseamnă o încadrare perfectă a tuturor dictatorilor Americii Latine, dar ne permit să identificăm dictatorii ficţionali, din romanele hispano-americane, să îi încadrăm într-o anumită perioadă cronologică, şi să realizăm o conexiune mult mai corectă între caracteristicile dictatorului de ficţiune şi caracteristicile dictatorului istoric.
Societatea hispano-americană:„arenă competitivă”
Asadar, puterea deţinută este o putere autoritară, autocratică, dictatorul folosindu-se în mod arbitrar de puterea absolută pe care o deţine în funcţie de voinţa sa personală. Deşi tinde spre totalitarism, dictatura nu poate fi considerată totalitară, pentru că nu este legată strict de o ideologie, nu caută să mobilizeze masele pentru atingerea unui scop, din contră, caută să le controleze folosindu-se de poliţii secrete, forţă armată şi de teroare pentru a asigura ordinea şi un eventual progres al vieţii în general. Cuvântul cel mai potrivit pentru a caracteriza societatea aflată sub un astfel de regim este cel de stagnare. Societatea poate fi considerată din punctul de vedere al lui Guillermo LeonEscobarHerran drept o “arenă competitivă”[25], pe care o divizi şi acaparezi puterea pentru a putea conduce. Lipsa de unitate în cadrul societăţii favorizează creşterea puterii celui care ajunge să o deţină şi determină slăbirea eventualelor puteri care s-ar opune voinţei dictatorului. Astfel, conform lui E. Bradford Burns “masele în general au stat drept martori silenţioşi la evenimentele politice”[26].
Concluzii
Evoluţia regimurilor autoritare, plecând de la autocraţii patriarhali la caudillosce transfomă puterea într-o putere personală şi ajungând la dictaturile regresive şi represive, în care puterea militară iniţial se impune, ca mai apoi să fie înlocuită de un început de regimuri democratice, ne permite să înţelegem diferitele forme pe care autoritarismul le ia în lumea Americii Latine până in 1960. Deşi există o evoluţie, trei caracteristici sunt persistente în cadrul sistemului:prezenţa unui executiv puternic, care acaparează în întregime puterea, tendinţa de centralizare a statului şi sufragiul restrictiv şi în mare măsură controlat, fapt ce permite perpetuarea dictatorului la conducere. Asadar, acestă evoluţie a autoritarismului şi a puterii oligarhice caută să răspundă unei geopolitici noi şi unor circumstanţe ce diferă de la o ţară la alta, în funcţie de specificul unei societăţi.
[1]Tad Szulc, Twilight of the Tyrants, illustrated with photographs, San Francisco, Henri Holt and Company, 1959, p.22.
Prin cuvântul “azi”, Tad Szulc face referire la anul 1959.
[2]C.J. Friedrich, Z.K. Brzezinski:Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Cambridge Mass, 1956, p.9, apud Stephen J. Lee, European Dictatorships 1918-1945, second edition, London and New york, Routledge, Taylor and Francis Group, 2000, p.298.
[3]Maryanne Cline Horowitz(editor), New Dictionary of History of Ideas, Vol 2, Publisher Charles Scribner's Sons, 2004, p. 586, consultat de pe http:// www.yachana.org/research/dictatorship.pdf/, în data de 15.05.2009.
[4]Olivier Dabene, L’Amerique Latine a l’epoque contemporaine, sixieme edition, Paris, Armand Colin, 2006, p.1.
[5]Maryanne Cline Horowitz(editor), op.cit., p. 586.
[6]Russel H. Fitzibbon, Components of Political Change in Latin America, publicat în “Journal of Interamerican Studies of World Affairs”, Vol. 12, No.2 (Apr., 1970), p. 190.
[7]Roger Scruton, A dictionary of political thought, London, Pan Books in association with the Macmillan Press, 1983, p. 33.
[8]Ibidem.
[9]Pierre Vayssiere, L’Amerique latine de 1890 a nos jours, 3eedition revue et augmentee, Paris, Hachette Livre, 2006, p.49.
[10]Leslie Manigat, L’Amerique Latine au XXe siecle 1889-1929, Paris, Editions Richelieu, p. 104.
[11]Ibidem.
[12]Ibidem, p. 105.
[13] Moreno Fernando Turner, , L’image de la dictature dans le nouveau roman hispanoamerican, thèse de doctorat sous la direction de Verdevoye Paul, France, 1980 p.31, (lucrare inedită).
[14]Darci Ribeiro, Tipologia Politica Latinoamericana, publicat în “Nueva Politica”, N. 1, Mexico, 1976, pp.85-106, apud Moreno Fernando Turner, L’image de la dictature dans le nouveau roman hispanoamerican, thèse de doctorat sous la direction de Verdevoye Paul, France, 1980, pp. 31-32.
[15]Pierre Riado, L’Amerique latine de 1870 a nos jours, Paris, Masson, 1979, p. 114.
[16]Moreno Fernando Turner, op. cit., p.32.
[17]Pierre Vayssiere, op. cit., p.162.
[18]Ibidem, p.166.
[19]Thomas D’Agustino, Latin American Politics, publicat în editorRichard S. Hillman, Understanding Contemporary Latin America, London, Lynne Rienner Publishers, 2005, p74.
[20]Pierre Vayssiere, op. cit., p.48.
[21]Ibidem.
[22]Thomas E. Skidmore, Peter H. Smith, Modern Latin America, New York, Oxford University Press, 1989, p. 47.
[23]Thomas J. D’Agustino, op.cit., p. 75.
[24]Pierre Riado, op.cit., p. 114.
[25]Guillermo Leon Escobar Herran, La figura del Dictador como tema literario (Miguel Angel Asturias, Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez), Bonn, F.e., 1979, p.58.
[26]E. Bradford Burns, Latin America. A Concise Interpretive History, second edition, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, Inc., 1977, p. 101.
