Asistența publică în perioada medievală românească: Vracii
Vraciul avea semnificaţia de medic al poporului, în mod eronat el fiind asociat cu vrăjitorul, aspect datorat faptului că numele ambelor îndeletniciri derivă din acelaşi termen slav- vorciun, vorojei= a murmura, a vorbi şoptit, a vorbi cu duhurile.
Ajutorul medical se acorda în mediul rural de către femeia casei, dar când era necesară o anumită îndemânare se recurgea la bătrâni (moaşa, moşul- cele mai vechi cadre medicale au fost moaşele; la Sibiu şi Braşov ele sunt semnalate încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea), cu o experienţă mai mare, necesară în cazul naşterilor sau al diferitelor manevre ortopedice. Dar atunci când interveneau factori care ridicau probleme mai mari în alterarea sănătăţii, exemplu intervenţiile chirurgicale, se recurgea la ajutorul vraciului. Vraciul avea semnificaţia de medic al poporului, în mod eronat el fiind asociat cu vrăjitorul, aspect datorat faptului că numele ambelor îndeletniciri derivă din acelaşi termen slav- vorciun, vorojei= a murmura, a vorbi şoptit, a vorbi cu duhurile . Originea lor este comună, dar cu timpul sensul lor s-a îndepărtat, vracii dedicându-se îngrijirii bolnavilor, iar vrăjalnicul rămânând a se folosi în vrăji de 'paseri şi hiare ’.
Tipologia vracilor nu era foarte numeroasă, astfel că unii din ei se ocupau cu administrarea leacurilor, în timp ce alţii practicau chirurgia . Primele documente care atestă termenul de vraci datează din 1487-1492, respectiv un act de danie către o mănăstre de la Muntele Athos în care este precizată funcţia de chirurg a vraciului.
Un vraci, Constantin, apare în familia lui Neagoe Basarab, cel mai probabil rudă din partea doamnei Despina . Alt vraci este găsit la curtea lui Radu Paisie, pe nume Radu vraciul. Un alt vraci, braşovean de data aceasta, şi anume Gheorghe dohtorul, este şi el întâlnit la curtea lui Radu Paisie, dar cu implicare şi în viaţa politică, el făcând legătura dintre Braşov şi Mircea Ciobanul. Un omonim, Radu vraciul, întâlnit în 1568, se judecă cu un boier vecin în divanul lui Alexandru Vodă Mircea. De asemenea, găsim în oastea lui Mihai Viteazul pe cel dintâi medic militar român, şi anume Marco vraciul, iar un orb din Poienari îşi vindea averea în 1647 pentru a completa suma necesară pentru plata vracilor chemaţi să îi redea vederea.
În mijlocul lor se puteau găsi şi vraci care deţineau anumite cunoştinţe teoretice, astfel că la 1666 este găsit un vraci pe nume Micu, care ştia cum să întocmească un act de vânzare, totodată la 1668 îl găsim în fruntea românilor dintr-un sat din Mehedinţi la judecată în faţa lui Leon Vodă pe vraciul Stanciul, şi în 1775, în Făgăraş, pe un vraci anonim .
Statutul acestei ocupaţii cunoaşte declinul odată cu secolul al XVI-lea, depăşit de apariţia bărbierilor şi chirurgilor unde, odată cu secolul următor, ca urmare a dezvoltării vieţii urbane, apare şi necesitatea şi dorinţa unor consilii orăşeneşti de a avea la dispoziţie un personal sanitar format din bărbieri-chirurgi, farmacişti şi medici orăşeneşti.
Începând cu secolul al XVI-lea se găsesc organizaţii şi bresle de chirurgi care funcţionează pe baza unor statute aprobate şi recunoscute de oraş iar în secolele al XV-lea şi al XVI-ea apar şi primele farmacii orăşeneşti, în 1494 la Sibiu, în 1514 la Braşov, şi în 1573 la Cluj.
De asemenea, documentele vremii din aceste oraşe semnalează existenţa unor băi particulare şi publice ale căror personal- băieşii, avea şi anumite îndeletniciri medicale ca: venesecţiile, punerea ventuzelor, masajul, uneori chiar şi tratamentul entorselor şi al fracturilor. În Moldova îi găsim în secolul al XVII-lea sub denumirea de telaci .
Vrăciuirea era total interzisă clericilor, fiind practicată decât de laici, astfel că Cele 7 Taine apărută în secolul al XVII-lea, sub egida mitropolitului Varlaam prezintă în capitolul “Pentru preotul ce să va face vraci, de va vrăciui boale”, următoarele- “Preotul ce se va îmbla vrăciuind sau de va lăsa sânge cumva, să fie oprit de la liturghie”. Informaţii mai găsim şi într-un hrisov din 1487- 1492 prin care Vlad Călugărul asigura mănăstirii Filoteiu de la muntele Athos un obroc anual de 4000 de aspri, menţionându-se în document următoarele “dacă cu cumplita săgeată a diavolului suntem răniţi, fiecăruia îi este nevoie să se grăbească la vraci pentru tămăduire .
Alături de ei, mai activau şi vrăjitorii, arealul lor împletindu-se cu precădere cu misticismul. Astfel, sunt menţionaţi în documente un anume Dragomir vrăjitorul din Bucureşti , mama unui anume Stan, vrăjitoare , pe Sora vrăjitoarea şi pe un alt Stan, vrăjitor de asemenea .
Vracii reprezintă în concluzie o verigă importantă şi timpurie a procesului de dezvoltare al asistenţei publice medievale,
Note.
A. N. Rubakin, Die Philologie und die medizin. Ein Deutung der Ursprunge der medizinischen Sprache în Die Waage, nr. 8, 1961, p. 273.
N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 267.
L. Ohanesian, Histoire de la medicine, des origines au debut du XIX siecle, Erevan, 1962, p. 6.
Nicolae Vătămanu, Medicină veche românească, Editura Medicală, 1983, p. 160.
Catalogul documentelor româneşti din Arhivele Statului Braşov, vol. I, Bucureşti, 1955, p. 170.
G. Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 172.
Un text identic se întalneste în hrisovul lui Radu cel Mare, (sept. 1945- aug. 1946) dat mănăstirii Rusicon, pentru un obroc de 3000 de aspri; în ambele documente cuvântul slav este redat prin vrăjeiu; Ibidem, p. 424.
Muzeul de Istorie al oraşului Bucureşti, nr. inventar 1586/D, document din 1657.
Arhivele Statului Bucureşti, Condica Mitropoliei Bucureşti, nr. inventar 2341/ O, document nr. 50 din 1637.
Idem, XXII/ 4, nr. inventar 1899/ E, document nr. 5535 din 1641.
Idem, XXII/10, nr. inventar 13726, document nr. 523 din 10 decembrie 1635.
