⬆

Tudor Arghezi: „Între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam“

Dacă Pamfil Şeicaru era obsedat de primejdia Imperialismului rusesc, Tudor Arghezi se concentrează pe enigma sufletului rusesc. Pentru europeni, surprinși de Arghezi ca neputincioși să înțeleagă sufletul rusesc, teza interbelică e de o actualitate evidentă. Ceea ce s-a petrecut și se petrece la hotarul de Est al Europei descumpănește prin comportamentul Moscovei. Occidentul folosește de zor, în reacția față de mișcările Rusiei, instrumentele logicii europene, definite prin raționamentul alcătuit din concluzii spre care duc fatal premisele.

Tudor Arghezi ne avertizează însă, cu mult înainte de înfrângerea lui Hitler, de transformarea Rusiei în superputerea numită URSS, de zvâcnirea Federației ruse într-un orgoliu nemăsurat, după ce perioada elțîniană lăsase impresia unei Rusii resemnate, gata să pupe poala Americii, că Rusiei de azi nu i se poate aplica logica europeană, moștenită de la Aristotel.

6 mai 1932. Asasinarea președintelui francez, Paul Doumer. Intrat în mulțime, pentru a strânge mâini, înaltul demnitar, prezent la Fundația Rothschild, e lovit de gloanțele trase de un ins masiv, care-i strigă: „Acesta e doar începutul!“ Dezarmat, asasinul se dezvăluie a fi medicul rus Paul Gorgulov, liderul unei pretinse mișcări țărăniste anticomuniste. În România, ca și în toate țările europene, întâmplarea emoționează profund. Sub puterea stării de spirit a opiniei publice, Tudor Arghezi (foto sus) scrie și publică în „Secolul“ din 15 mai 1932 un virulent pamflet antirusesc. Punctul de plecare – naționalitatea teroristului:

„Cu browningul englezesc sau german a tras, la Paris, un rus: e indiferent dacă asasinul e naționalist, comunist sau amator izolat. Construit pentru apărare, revolverul, pus în mână rusească, e înțeles pentru atac. Cu seninătate, asasinul a putut să doboare pe venerabilul președinte. Nesimțitoare la vasta autoritate pe care i-au dat-o, aglomerată, alegerea elitei întregi a poporului de elită, vârstă, onestitatea de cetățean și de savant și stoicismul clasic că a putut să supraviețuiască pierderii celor patru băieți ai lui, într-un singur război, bruta și-a ridicat laba. Puteam să ne lipsim de originalitățile rusești, și de literatura nevropată, și de balet, și de corul cazacilor, și de dansatoare. Asasinatul prezidentului Doumer este de natură să anuleze toate manifestările unui popor, care s-a silit să dea drept randament cultural atare neam de idealiști“.

Pentru publicistul Arghezi, întâmplarea devine prilej de radiografiere a unui destin național. Istoria Rusiei, de la începuturile țariste și până la prezenturile comuniste, când apare tableta, stă sub semnul asasinatului justificat printr-un ideal:

„În politică, rușii au creat asasini cu principii, în toată gama socială și agenți de poliție secretă: imperiul ortodox era guvernat de Ohrană; imperiul ateu e stăpânit de Cekă. De la Kropotkin și Bakunin până la Pobiedonostev și de la el până la Dictatorii și Regizorii consecutivi ai regimului comunist și ai Internaționalei acestuia, și Biblioteca și Catedra și Crucea și al treilea Testament, care-i Capitalul lui Marx, au fost inundate cu sânge. Rușii guvernează, cred și gândesc exclusiv cu sânge. Credința religioasă a dat la ei, în timpul științific și cartezian al Europei, pe Rasputin. Naționalitatea de ruși a lui Tolstoi și Dostoievski nu schimbă nimic din caracterizare și nu justifică nimic; completează dimpotrivă și întărește“.

Dispreț față de mujicul rus

Intitulată „Paul Doumer“, tableta n-a fost tipărită în volum înainte de 1989, nici măcar în edițiile pretins definitive. Își va găsi locul abia în volumul 40 din ediția Scrieri, publicată în ultimii ani, într-un vizibil efort de a reda contemporanilor scrisul necenzurat al publicistului. Dacă ocolirea tabletei pe vremea comunismului are o anume explicație – antirusismul atinge aici paroxismul –, mai puțin justificată rămâne excluderea altor texte argheziene: cele antițariste.

„Cu ochii în patru!”, poster rusesc din perioada 1917-1920

Regimul anterior Revoluției leniniste e ars de publicist cu fierul roșu al pamfletului. Nici cei mai înrăiți ziariști bolșevici din Rusia n-atingeau, în textele lor antițariste, forța demascatoare a tabletelor argheziene. Pe 1 iunie 1914, Ţarul Nicolae al IIlea și membrii familiei sale poposesc la Constanța, pentru o întâlnire cu Regele Carol I. Vizita îi dă lui Tudor Arghezi motivul acestei tăieri cu bisturiul:

„Dintr-un basm coboară până la noi fantasma Lui cu coroană. Noi am vorbit și scris adeseori de acest stăpân fabulos, care adună sufletele cu ștreangul de-a lung și latul unei împărății udate de câteva mări (...). Ţarul este când strigoiul, când hiena, când viața de apoi“. („Duminica macabră“, în „Seara“ din 2 iunie 1914).

Teoretic, o astfel de critică trebuia să convină culturnicilor din anii stalinismului, dat fiind că bolșevismul s-a ivit pe ruinele țarismului. Parcurse însă până la capăt, tabletele lui Arghezi ne conving că nu puteau fi retipărite în anii anteriori lui decembrie 1989. Mai întâi, pentru că ele sunt nu numai antițariste, dar și antirusești. Un dispreț european față de mujicul rus se ghicește printre rânduri. Cum să publici, de exemplu, așa ceva în anii când poporul rus era măreț între popoarele lumii?:

„A venit Crăciunul în pravoslavnica Rusie... Şi miile de clopotnițe strălucitoare, ca niște enorme cupe de aur din Moscova sfântă, răsună și poartă vestea cea mare peste stepele nemărginite și albe de zăpadă. Se deșteaptă umilele turle de țară și bărboșii mujici ai lui Gogol ies, cu nasurile roșii de vodcă, de prin izbele lor întunecoase și aleargă să se închine la bisericuța lor sărăcăcioasă, pentru sănătatea lui Batiușca, tatăl tuturor rușilor. Iar colo departe, la Piter, peste câmpiile nemărginite și albe, la Ţarscoe-Selo e lumină mare și Batiușca bea la masă cu sfetnicii, în sănătatea Lui...“ („Cumătrul Nicolae II...“, în „Facla“ din 22 decembrie 1912).

Apoi tabletele argheziene vizau relațiile româno-ruse. Scriitorul se opune din răsputeri unei alianțe cu vecinul de la Răsărit. Printre argumentele aduse, cel mai puternic rămâne perfidia Rusiei față de noi, românii. Cum s-a întâmplat, de exemplu, la 1877:

„Luptaserăm cu armata rusească laolaltă, și armata românească a mântuit onoarea țarului de pe Neva, pentru ca să ni se fure trei județe moldovenești. Dacă vom avea nefericirea să cucerim vreodată la un loc cu țarul Ardealul, negreșit că împăratul învingător ne va lua în schimbul Transilvaniei Moldova“. („O alianță cu Rusia?“, în „Seara“ din 25 februarie 1914).

S-ar putea obiecta că Arghezi se referea la țarul Nicolae al II-lea și nu la Iosif Vissarionovici Stalin. Ştabii de după 1944 știau însă că Rusia secretarului general al PCUS nu era mai puțin perfidă cu România decât Rusia Ţarului Nicolae al II-lea. Așa că nici nu le-a trecut prin cap să retipărească aceste tablete aparent doar antițariste. Tablete valabile și azi, când în fruntea Rusiei nu e nici țarul, nu e nici secretarul general al PCUS, ci un președinte despre care se spune că a fost ales în mod democratic.

O lume de stupefacții și gigantism

Cum valabile sunt și azi, pentru că se referă la o nație, și nu la un moment din destinul acesteia, observațiile din „Însemnări rusești“, iscălite de Arghezi în „Revista Fundațiilor Regale“, nr. 8-9, 1 august-1 septembrie 1941. Scriitorul adună aici, sub genericul dat de subtitlul „Dintr-un caiet de străinătate“, texte risipite prin reviste, disparat, despre experiența sa din Elveția. În Elveția a putut cunoaște spiritul rusesc în toată splendoarea bizareriilor sale, înainte de lovitura de stat bolșevică.

Armată şi religie în acelaşi instantaneu (Rasputin, alături de militari ruşi în 1911)

„Însemnările“ explică nu numai Rusia, dar și Uniunea Sovietică; nu numai pe ruși, dar și pe comuniștii de peste Nistru; nu numai pe țar, dar și pe Stalin. Starea de spirit a românului Arghezi, definit prin latinitatea logicii, e nedumerirea față de fantasmagoriile comportamentului slav. Sar în ochi, notează scriitorul, contradicțiile violente. Din aceste contradicții se adună, într-o făptură de carne și oase, un individ care nu-și găsește locul în Europa. Poate că aceasta e observația menită a explica tot ce s-a întâmplat, se întâmplă și se va întâmpla în Rusia:

„M-am certat cu misticii Siberiei dacă Dostoievski s-ar fi putut naște într-alt popor decât rusesc. Eram laolaltă, de aceeași părere, că numai Rusia a dat un asemenea monstruos și genial exemplar de contraste, dar cititorii din patrie au pus pe scriitorul lor un monopol agresiv, interzicând străinilor și dreptul de a-i rosti numele, necum de a-l interpreta. Adevărul este că între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam. E o lume de stupefacții și gigantisme“.

Ruși rugându-se pentru sănătatea ţarului (ilustraţie din „Le Petit Parisien”, decembrie 1900)

Definirea spiritului rusesc pornește de la diferența cosmică față de spiritul european. A căuta să-l înțelegi după normele firescului e o întreprindere zadarnică:

„Dacă mintea noastră merge la dreapta, mintea rusească o ia de-andaratele și săgeata ei de manometru tremură și sare peste intervale. Au alte filosofii, chiar alte matematici. Rusește, una cu trei face între șapte și nouă și minusul e cubat. De două ori patru e unsprezece sau treizeci și cinci. Conflictul de caracter ia la ruși proporții elefantiazis fantastice și se târăsc între Adam, Iov și Apocalips. Capriciile rusoaicei au extravaganța religioasă a unui asasinat, calm ca o binecuvântare. Neamul ăsta, pe care îl cunosc în străinătate, în exemplarele lui princeps, poate să fie internațional și naționalist și șovin în același timp, pravoslavnic bigot și ateu, de-a valma.

La el, contradicția se armonizează. Lucrurile ce se bat cap în cap își împletesc coarnele într-o logică înspăimântătoare. Diametralele opuse duc la unicul oblic și la sinteza neagră. Ţarul te poate pofti la masă cu dragoste creștină și respectuos de rangul și de individualitatea omului poftit. La friptură, i se pare ceva și te aruncă pe fereastră. Apoi, trage fum din lulea și cugetă. Râde la snoavele unui gâdilici de Curte. Face o metanie mare, cu închinăciunea dusă la frunte, din pământ“.

Încercând o explicație, Tudor Arghezi avea să pună, într-un text publicat în „Timpul”, la 25 august 1941, intitulat „Stilul bolșevic”, apariția regimului bolșevic pe seama spiritului rusesc:

„Consternarea că eroarea comunistă a putut să izbutească la un popor atât de înapoiat în masa lui, ca rușii, a fost în vremea ei extraordinară. Popoarele înaintate, cu idealuri socialiste mult mai organizate decât în haosul rusesc și cu o mișcare socialistă impresionantă, în momentul sarcinii ușoare au dat înapoi. Ceea ce se numește civilizație și cultură precizează o noțiune, lipsa de încredere în experiențele viitoare, față de experiența trăită. Viața omului fiind scurtă și fiecare om simțind că are dreptul să și-o trăiască la maximum de plenitudine tolerat de împrejurările potrivnice, unui lucru în schiță și proiect omul îi preferă ce s-a păstrat.

Cel puțin omul neexcesiv, omul normal, omul mijlociu, grosul omenirii. Comunismul a izbutit în Rusia, exclusiv din pricina caracterului bolșevic și a procedurii lui instantanee, de la poftă la gură. Spargi și furi, asasinezi și încondeiezi și culegi. Nici un scrupul, venit măcar de la inteligență și carte, dacă nu de la iubirea de oameni și de la caritate, nu poate opri valul de asasinat dezlănțuit. Rușii erau cei mai indicați să ridice din el acest talaz de moarte și devastare. O propagandă demagogică sumară, la un colț de stradă, a servit de propulsor”.

Convins de ciudățeniile rusești în general, publicistul descoperă în realitatea sovietică fapte incredibile pentru înțelegerea europeană:

„La Odessa, în regimul bolșevic, municipalitatea, care prin partea locului pare să fie și autoritate executivă, s-a scârbit atât de mult de invazia pe trotuare a urinii încât a lansat o ordonanță penală, afișată în tot orașul. Cine va mai fi prins cu fața întoarsă pe stradă într-un anumit fel, va fi împușcat fără judecată. Căci nici comuniștii n-au ajuns la acea perfecțiune ideală de a suprima detestabilele obișnuințe ale rinichiului și ale vezicii. Şi probabil că însuși domnul Stalin, care sub toate celelalte raporturi înfățișează puritarea infailibilă, practică detestabila infirmitate a sculării de câteva ori pe zi de la biroul dumisale din Kremlin și a trecerii într-o încăpere, poate că nu cu totul scutită de miros. (...)

Câțiva studenți, usturați de o inexorabilă necesitate, treceau, pe înserat, prin Odessa și au luat poziție în dreptul unui zid. Erau parcă vreo șase inși așezați la rând. Şase gloanțe de carabină i-au dat numaidecât peste cap. Sângele le-a curs în același timp cu urina și poate că murdăria a fost și mai mare. Desigur că autoritatea sovietică a sporit simțitor, pe urma energicului act“. (Tudor Arghezi, „Avortul”, în „Adevărul literar și artistic” din 3 martie 1935).

Trimiterea la realitățile sovietice poate fi întâlnită și în tablete dedicate altor subiecte. În „Cum polemizează domnul Iorga”, din „Bilete de Papagal”, nr. 8 (485), august 1935, Tudor Arghezi atacă felul de a fi al lui Nicolae Iorga prin raportare sarcastică la Uniunea Sovietică:

„În setea domniei sale de a fi proprietarul tuturor dreptăților posibile, domnul Iorga pierde simțul raporturilor și al măsurii. Dacă am fi în Rusia și dacă domnul Iorga ar fi unul din secretarii domnului Stalin, după Djerdjinski, necazul domniei sale de a i se contesta, de pildă, geniul teatral sau sinceritatea literară, s-ar manifesta în criteriu comunist, acuzându-ne că ne-am îndoit de rezultatele planului cincinal sau de durabilitatea cauciucului Prowodnik – și ne-ar fi împușcat, încă de la apariția volumului de versuri Cuvinte potrivite. Statul comunist are cel puțin acest bun, că înlătură discuția, răspunsul și replica și, odată cu ele, nevoia de a servi argumentul – și satisfăcând numai forma unui juriu regional te poți debarasa și de un țar necum de un pornograf...“.

Rușii au o gaură-n cap

Potrivit grupajului „Însemnări rusești“, toți rușii cunoscuți de tânărul Arghezi în Elveția au o gaură în cap. Alexei, de exemplu, e o mașinărie de numărat:

„Ştie tot ce vrei Alexei și știe adânc. Enciclopedia lui uriașă merge până la amănunte, ținute la zi. Spune cu preciziune câți locuitori are un oraș, dar și ce garnizoană militară are și ce întindere în hectare. Curiozitatea lui statistică pare suspectă. (...) Ştie câte pagini de manuscris numără o compoziție de Beethoven, dimpreună cu conținutul muzical. Neavând instrument, nici voce ca să ți-l cânte, Alexei fluieră fraza din pagina 72 ter a unei simfonii“.

Tânărul mai are și alte două ciudățenii. Se manifestă totdeauna contra și e lipsit de simțul proprietății:

„Cu atâtea daruri nule, salvând aparențele, Alexei moare de foame. E contra țarului, contra militarismului, contra proletariatului, contra revoluției, contra războiului... între atâția contra-contra, un rus găsește loc pentru o nuanță și, dacă nu înființează o sectă sau un balet nou, face un nucleu politic în mahalaua lui. O idee nouă începe la Alexei cu Nu, se continuă cu Dacă și Așadar și concluzia ei logică e o mașină infernală“.

Alături de Sonia, „o latifundiară“ a cărei pasiune e „să fure obiectele din vitrina marilor colecții europene“, Arghezi o știe pe Natașa:

„Natașa visează să-i scoată ochii iubitului ei, care fiind rus o înțelege și o pândește, cu acul din pălărie. În pălăria cu marginile mari, molcome și legănate, are două ace lungi de cincizeci de centimetri, străpungând odată cu fundul, și conciul învârtit în calotă. Într-o noapte, obsedată de visul ei frumos, îi va scoate iubitului ochii în somn, fără nici o îndoială. Altfel Natașa nu poate să fie fericită“.

De la ins, Arghezi sare la colectivitate. Absența simțului de proprietate explică Revoluția rusă:

„La Berna, se putea citi pe biletele de închiriat odăi mobilate în trei limbi federale că «Nu pentru ruși». Rușii erau excluși din inima Europei, încă de pe la 1906 și ceva. Se prezenta Rascolnikov, îi plăcea odaia, da un acont și noaptea mai dormeau cu el în pat, pe scaune și pe jos, încă douăzeci de compatrioți cu chică, șapcă și barbă. Cămașa cu gura într-o parte, cu nasturele subt maxilar și ureche îi deosebește numaidecât. Dormitorul adună de-a valma fete și băieți. Fata fiind, și după Bakunin și după Kropotkin, un camarad, sexul e o chestiune secundară și sfielile delicate sunt dominate de «idee».“

Zeci de icoane, predate de muncitori ruşi la 24 februarie 1930, spre a fi incendiate în cadrul unei manifestaţii la care au participat peste 15.000 de persoane; primul sacrificiu pe altarul „Noii Rusii”

Cu acuitate de moralist e surprinsă o altă notă de esență a spiritului rusesc. Nevoia de a tăifăsui în contradictoriu, de cele mai multe ori asupra unor gratuități, care nu explică în niciun chip înverșunarea:

„Discuțiile încep, la toată ora din zi și din noapte, cu problemele pe care Europa sau le-a rezolvat cu câteva sute de ani mai ’nainte, sau le-a lăsat să aștepte o conjunctură nouă. Una din ele este fundamentală: dacă există sau nu Dumnezeu. Zece argumentatori îl afirmă, zece tăgăduindul, dar în fiecare rus un fel de Dumnezeu există orișicum, chiar în negațiune totală; râvna de închinător, absorbit într-o iluzie halucinantă. Sau se discută dacă Molière e mai mare decât Gogol, o noapte întreagă. Gogol rămâne uneori mai mare, motivat că lucrătorii tipografi din Moscova râdeau în hohote când îi culegeau în manuscris zațul ediției întâi. Dar unul își aduce aminte spre ziuă, căscând pe parchet, pricina pentru care totuși e mai mare Molière și discuția este reluată de-a capo“.

Bolșevismul și stalinismul, Revoluția și Teroarea își au rădăcina în nepăsarea față de viață. Rușii întâlniți de Arghezi sunt fanatici prin definiție:

„Tatiana Leontiev, fiica unui general de la Curte, e revoluționară. Primea bani mulți de acasă, pentru o viață de lux, și învăța la Şcoala de Chimie. Vorbind, răscolea cu degetele agitate un șir de mătănii de mărgăritare ce-i ocolesc grațiosul grumaz. Cu câteva zile mai ’nainte i se comunicase de poliția imperială, care servește și împărăția și revoluția în părți egale, că țarul va trece incognito prin Bâle spre Paris. Fata dete fuga la Bâle, așteptând câteva trenuri. Supărată, flămândă și obosită a intrat în cea mai scumpă ospătărie din oraș.

O elită cosmopolită din marea finanță, industrie și intelectualitate adaugă la strălucirea localului propria ei reverberație. Își face apariția țarul, urmat de doi lachei! Tatiana se scoală de la masă și-l fulgeră pe țar de la distanță cu patru gloanțe de revolver, în panica de briliante și mătăsuri a selectului public, trezit la (Rasputin,realități neprevăzute. Asasinatul dăduse greș. Ţarul era un industriaș care semăna leit cu Nicolae al II-lea, un oarecare Müller“.

Nu e vorba de un caz singular. Român – și prin asta rob logicii carteziene – Tudor Arghezi remarcă uluit solidaritatea tuturor rușilor din Europa cu mânuitoarea de revolver:

„Domnișoara a fost arestată și condusă de Poliție la Geneva, locul ei de reședință, ca să fie judecată. Am văzut intrarea ei în oraș prin gara Cornavin. Patru jandarmi eleganți, cu bicorn și pelerina neagră, care ascunde carabina, o însoțeau, ca niște ciocli și Hamleți, și Tatiana cânta imnuri revoluționare. Am pus să mi se traducă vorbele acestor imnuri care dezechilibrează prudența neofiților și exasperă fanatismul. Nu cunosc nimic mai indiferent.

Pe amândouă trotuarele străzilor străbătute pe jos, mii de ruși cântau în cor cu Tatiana. Mi-a fost cu neputință să rămân nesimțitor la atâta gravă și tumultuoasă desfășurare de temperamente ațâțate. Venise din toate părțile Elveției, din Franța și din Germania, o Rusie întreagă, ca să primească pe prizonieră. Şi cântau pe trotuar și preotul capelei rusești, și un general rentier retras din Petersburg și stabilit în cartierul cel mai ales, unde-și cumpărase o casă...“

De aici lejeritatea cu care primesc rușii din exil veștile despre moartea, prin spânzurare, a colegilor, chiar și când aceștia sunt tineri:

„La masa rotundă, un loc e câteodată gol. «Nu așteptăm pe Vasiliev?», întreb politicos. O rusoaică de lângă scaunul lui, logodnica lui Vasiliev, răspunde: «Azi n-o să vie la masă». întreb: «Prepară un examen?». Domnișoara Tecla răspunde: «A plecat la Varșovia». Mă mir: «Așa brusc, fără să spuie nimic?». Domnișoara râde: «Duce manifeste». După câteva zile domnișoara Tecla vine la masă cernită la braț. La Varșovia, Vasiliev a fost spânzurat. Asta e într-o miercuri. Vineri pleacă la Varșovia domnișoara. Până marți e spânzurată și ea.

Masa continuă, băieții și fetele se primenesc în locurile goale continuu, continuu spânzurați și câteodată nu mai e cine să facă prezentările noilor veniți. Cei rămași în viață râd, glumesc, învață, până la spânzurătoare. Mă uit din locul meu la acești ruși, care primesc viața și moartea ca o cartă poștală și caut să văd în ei cu ochii strânși, ca într-o zare goală. Arde ceva și scoate fum des. Sunt în nestare să deslușesc. Intelectualitatea acestor fete zvelte și băieți ieșiți din papură și pustietate te posomorăște. În loc de viață mai multă, ei aduc în cap și în ghiozdan moarte mai multă. Geamantane cu sânge“.

Tinerii ruși cunoscuți de Tudor Arghezi în Elveția acționează sub puterea unei credințe politice. La această credință ei n-au ajuns treptat-treptat, printr-un proces de convertire politică, tipic europenilor, ci dintr-odată, printr-un salt. O tabletă iscălită anterior de Tudor Arghezi „H. Barbusse“, în „Adevărul literar și artistic” din 8 septembrie 1935, compară convertirea de tip european cu convertirea de tip rusesc:

„Facilitatea trecerii unei fete de general imperial în ipoteza destinată să sfărâme ordinea în vederea altei orânduiri nu avea nimic din conversiunea politică a unui Jaurès, sau a unui Henri Barbusse, burghezi solicitați la o lume nouă de inteligență. Acolo era vorba de un fel de a fi particular, de o natură fără precedent, de un resort sufletesc absent la toate celelalte popoare și nu de o adaptare; ceea ce era ușor de văzut la simplă convorbire a europeanului cu un rus. Totul, și crima și devoțiunea, se petrecea hieratic și fără meschinării. Pila a fost necunoscută în instrumentele rusești, care procedau exclusiv cu târnăcopul, cu stânca masivă și cu dinamita. Rasputin călca dintr-o dată din țarina mujicului în palatul împăratului, și mai făcea un singur pas până în împărăția lui Dumnezeu“.

Un oarecare Ulianov, zis și Lenin

Două dintre personajele ce i se par lui Arghezi ciudățenii ne sunt nouă, azi, familiare. Unul ar fi celebra Matrioșka, care, deși din lemn, pentru scriitor e, totuși, personaj:

„Am pe poliță un obiect de nici un folos. O lele de lemn scobit, fără picioare, o siluetă rotundă, vopsită viu cu roșu mac, albastru, verde și galben mușețel. Culorile, de o claritate elastică, deosebesc unele de altele fusta, cămașa, mânecile și șorțul, semănat cu flori de birlic de treflă. Figura, de lăptăreasă tânără, plină de obraji, e trandafirie; un trandafiriu roz și palid omogen, pe care tubul nu-l dă picturii de-a dreptul. Toate culorile țaței de lemn au aceeași frăgezime și lacul așternut peste ele, ca glazură de cofetărie, nu se lipește și nu se ia. Lăptăreasa se desparte în două ca o râșniță de cafea, desfăcută cu o învârtire contrarie.

În interiorul lelei deschise e o a doua leliță, identică celei dintâi, și din a doua leliță iese a treia, dintr-a treia iese a patra și tot așa până la opt. A opta figură, cât buricul degetului, nu se mai separă în două bucăți: e masivă. Acolo e concentrat misterul insolubil. Puse la rând și descrescând, din mamă-n fiică mereu, femeia desfăcută în opt femeiuști aduce aminte ctitoria zugrăvită în biserici, la intrare. Domnița cu domnișoarele și Domnitorul cu domnișorii, ridicând un chivot, sprijinit pe palme. Silueta de lemn, în care se ascund alte șapte siluete, este rusească“.

Celălalt e însuși Vladimir Ilici Lenin, zis și Ulianov. Deși publicate în 1941, amintirile lui Arghezi sunt credibile când e vorba de nedumerirea stârnită de intențiile acestui rus singuratic:

„La Zürich, unde am stat patru zile, trăiește într-o cameră la un etaj înalt un oarecare Ulianov. Mi l-a arătat cu spaimă un rus, întro băcănie de cartier. «E cel mai ursuz și cel mai primejdios, spune rusul. Are câțiva aderenți și fiecare din ei e un terorist de un superlativ neatins la noi. Îl vezi câtu-i de gălbejit, cu pometele lui văroase. De ani de zile stă singur cuc și scrie zi și noapte. Ce scrie! dracul să-l știe, că nu publică nimic. E un maniac, din specia comunistă. Dacă s-ar întâmpla, prin imposibil, să izbutească ăștia, se duce Rusia!»“.

Lenin, în perioada de glorie (octombrie 1917)

Teroarea bolșevică, prelungită și amplificată de cea stalinistă, are o explicație în felul de a fi al rușilor:

„Ce mă înfricoșează la ei e inaptitudinea lor la dragostea de oameni, pe care îi disprețuiesc, facultatea lor rece de nimicire și devastare, uscăciunea de suflet. Le lipsește un organ pe undeva, care definește omul, și această absență a unui esențial enigmatic le dă o tenacitate fioroasă“.

Poate că notele lui Arghezi din „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 8-9, 1 august-1 septembrie 1941, sunt exagerate dacă ne gândim când au fost tipărite: la puțin timp după trecerea Prutului. Totuși, observațiile sale pot fi punct de plecare pentru a înțelege ce se întâmplă acum în Rusia. Mai ales când se referă la imensitatea teritoriului și la împărțirea Rusiei în sute de Rusii mai mici, fiecare având un țar sau, mă rog, cum i se spune azi, un guvernator:

„În vasta împărăție teritorii cât România, izolate între pustietăți, nu au contacte cu alte regiuni. Se succed câte doi, trei împărați, fără să se afle, și multe popoare din imperiu se cred stăpânite și azi de Petru sau de Ivan, care ca locțiitori ai lui Christos se bucură de privilegiul că nu au mai murit. Rusia e un tărâm al cerului, vine din cer și dă în cer. Nu s-ar fi putut să nu aibă alipit și un Iad particular, cu temperaturi uneori de Paradis, pentru deportarea convoaielor de răzvrătiți. (...)

Procuratorul Sinodului e un personaj cu puteri de țar. Conceptul țar e universal și reprodus în toate câmpurile vieții rusești, în toate guberniile și localitățile, țari mai mari și mai mici. Marii Duci, Guvernatorii, Comandanții de armată sunt țari. E loc pentru mii de țari, care nu se exclud decât dacă se izbesc unii de alții violent și atunci hotărăște dibăcia unui cuțit ori otrava“.

Când logica aristotelică n-are valabilitate

Actualitatea textului arghezian e dată de nedumerirea de tip european față de ceea ce s-ar putea numi enigma sufletului rus. Nu e întâia oară când publicistul scrie despre ruși, mărturisind că nu-i înțelege. Tableta „Două miniaturi”, din „Bilete de Papagal”, 8 august 1928, consacră prima dintre miniaturi, sub titlul „Primăveri”, mărturiei depuse de pictorul decorator Penticov, „care a trăit mulți ani sub teroarea bolșevică“, despre atmosfera tipică dictaturii staliniste.

Povestitorul, îmboldit să-și amintească de vizita făcută unei dansatoare ilustre care, „înapoindu-se din Rusia a trecut prin București, în drumul spre Paris“, susține că deși „lumea acolo e atât de obișnuită încât arestările, perchezițiile, execuțiile nu turbură viața de toate zilele“, există ceva care continuă să cutremure sufletește:

„Nimeni nu s-a putut obișnui însă cu un lucru, cu sentimentul de groază care te cuprinde când, în puterea nopții, auzi zgomotul unui automobil în stradă – puține automobile circulă în Rusia, iar noaptea circulă numai automobilele oficiale – și când automobilul se oprește în apropierea casei tale. În marea tăcere a nopții rusești ți se pare că auzi cum bat inimile tuturor vecinilor. Pentru cine s-a oprit automobilul? La ce ușă vor bate agenții Cechei? Trece un sfert – o jumătate de oră... Zgomote vagi de arenă, uși închise, plânsete. Şi automobilul se depărtează... S-a isprăvit!“

De remarcat că în 1928, în România, fără să fi cunoscut pe propria-i piele atmosfera stalinistă (sărmanul Arghezi, asemenea tuturor românilor din 1928, nu-și imagina o clipă că rușii ne vor fi stăpâni în august 1944!), nimerește exact ceea ce marii prozatori ruși – de la Vasili Grossman la Alexandr Soljenițîn – au descris drept de nesuportat în arbitrariul stalinist. Finalul surprinde însă printr-o întorsătură bruscă a textului, în manieră tipic argheziană:

„Cineva, indiscret, întreabă:

— De ce-ai rămas atât de mult în Rusia? De ce n-ai trecut mai curând la noi?

Pictorul Penticov răspunse cu un surâs nostalgic și cu o umbră în priviri care trebuie să fi fost aripa fatalismului rus:

— Primăverile... Primăverile rusești, a căror frumusețe și farmec nu le mai găsești nicăieri“.

În „Însemnări rusești”, Tudor Arghezi se oprește asupra unui alt caz de comportament ciudat când vine vorba de dragostea față de Rusia:

„Un domn bălan, cu o superbă cravată gâtuită de un inel de aur sub gulerul cu lustru. Nobil polon, el își iubește Rusia ca un descreierat. Prezintându-se pe canapeaua d(Rasputin,e la fereastră a cafenelei, mi-a dat în palmă o mână ca o labă de lup. Mă uit la mâna lui, redusă la jumătate de-a lungul indexului, rămas întreg lângă degetul mare. Îmi povestește că fiind pe vremuri terorist, fusese de trei ori în Siberia și că refuzând să mai intre a patra oară într-un convoi, a vrut să fugă cu calul fugărit de un cazac călare, care l-a ajuns cu plumburile din nagaikă și i-a sfărâmat mâna dintr-o lovitură. Falangele i-au rămas îngropate în grumazul calului, sub coamă. Polonezul râde.

— Așa e la noi, mi-a mărturisit admirativ, ca de o caracteristică frumusețe“.

Dacă Pamfil Şeicaru era obsedat de primejdia Imperialismului rusesc, Tudor Arghezi se concentrează pe enigma sufletului rusesc. Pentru europeni, surprinși de Arghezi ca neputincioși să înțeleagă sufletul rusesc, teza interbelică e de o actualitate evidentă.

Ceea ce s-a petrecut și se petrece la hotarul de Est al Europei descumpănește prin comportamentul Moscovei. Occidentul folosește de zor, în reacția față de mișcările Rusiei, instrumentele logicii europene, definite prin raționamentul alcătuit din concluzii spre care duc fatal premisele.

Cum poate fi înțeleasă Rusia? Ca și Tudor Arghezi, n-aș putea răspunde, deoarece nu sunt rus.