Scrisă pentru politicieni, utilă pentru istorici: Evoluţia partidelor noastre politice 1919-1932

O carte apărută în 1933 i-ar face invidioși până și pe statisticienii zilelor noastre. Lucrarea, redactată de Marcel Ivan, urmărește evoluţia partidelor politice din România în perioada 1919-1932. Realizată în condiţii editoriale deosebite și beneficiind de numeroase elemente ajutătoare (grafice şi tabele), cartea lui Ivan s-a dovedit de-a lungul timpului un instrument deosebit de util pentru politicienii din perioada interbelică;astăzi, ea reprezintă un document excelent pentru istoricii care studiază alegerile politice din anii interbelici.

Primul Război Mondial a schimbat profund România – şi nu numai în ceea ce priveşte suprafaţa ţării. Experienţa traumatizantă a conflagraţiei mondiale a produs modificări radicale şi în conștiinţa românilor;așteptările faţă de clasa politică erau acum mult mai mari, acestora adăugându-li-se și promisiunile făcute de rege ţăranilor în anii războiului:împroprietărire, vot universal, ajutoare pentru reconstrucţie etc. Sfârșitul războiului

avea să aducă și modificarea sistemului politic. Până în 1918, scena politică era marcată de două mari partide politice:Partidul Naţional-Liberal și Partidul Conservator;după 1918, situaţia s-a schimbat radical...

Schimbarea sistemului de votare 

Primul aspect pe care îl prezintă lucrarea este reprezentat de modificarea sistemului de votare. Prin rotativa guvernamentală impusă de Regele Carol I, cele două formaţiuni politice alternau la guvernarea ţării, iar sistemul votului cenzitar antebelic reducea numărul alegătorilor la un procent foarte mic din populaţia României. De exemplu, în 1914, când au avut loc ultimele alegeri înainte de război, erau înregistraţi doar 110.000 de cetăţeni cu drept de vot. Ţărănimea, care vota prin delegaţi (indirect), nu era antrenată în disputa politică. După legiferarea votului universal, în noiembrie 1918, politica a intrat în viaţa cotidiană a milioane de români. Un mandat de deputat se obţinea acum prin votul a 50.000 de români. După adoptarea legii votului universal (modificarea Constituţiei s-a făcut printr-un decret-lege publicat în „Monitorul Oficial“ la 16 noiembrie 1918), populaţia aștepta cu nerăbdare organizarea de alegeri parlamentare;cu observaţia că legea electorală dispunea la momentul cu pricina de efecte juridice doar în Vechiul Regat și Basarabia. „De ce? Pentru că în momentul respectiv doar Basarabia iniţiase, din punct de vedere strict juridic procesul de unificare. Transilvania, pe de o parte, și Bucovina, pe de alta, își vor începe demersurile câteva săptămâni mai târziu, după ce mașinăria construcţiei electorale va fi fost pornită. Vom avea astfel o lege pentru Vechiul Regat și Basarabia în noiembrie 1918 și apoi, în august 1919, alte două legi, una pentru Bucovina și alta pentru Transilvania”(1).

Campania pentru alegerile din noiembrie 1919 – alegerile s-au desfășurat în zilele de 2, 3 și 4 noiembrie – avea să fie marcată de înfruntarea dintre Partidul Poporului al generalului Averescu și Partidul Naţional Liberal, cârmuit cu „mână de fier” de Ion I.C. Brătianu. Alegerile aveau să producă, însă, o surpriză de proporţii, chiar și în acest context. Primarii și prefecţii PNL nu au putut asigura victoria partidului pe care îl reprezentau, iar Partidul Conservator suferea, la rândul său, o înfrângere de proporţii. În provinciile unite cu România, majoritatea voturilor s-au îndreptat către partidele locale.

Legea electorală din 1926

La rândul ei, legea electorală adoptată la 27 martie 1926 este tratată în detaliu în lucrarea elaborată de Marcel Ivan;aceasta, şi pentru că actul normativ cu pricina avea să aducă schimbări importante în sistemul electoral românesc, ce ţineau de centralizarea rezultatelor și de repartiţia mandatelor. „În anul 1926 s-a votat pe urmă legea electorală unificată, valabilă în mod egal în toate provinciile, în baza căreia s-au și efectuat în același an primele alegeri de către Partidul Poporului. Legea electorală unificată schimba din nou numărul circumscripţiilor electorale stabilindu-se umătoarea repartizare:Vechiul Regat era reprezentat în Camera Deputaţilor de 176 de parlamentari, Ardealul de 92,

Banatul de 30, Dobrogea de 17, Basarabia de 51 și Bucovina de 18”. Noua lege avea să impună și o controversată primă electorală. Astfel, formaţiunea care obţinea minimum 40% din voturi câştiga jumătate din cele 387 de mandate;restul mandatelor se distribuiau proporţional între toate formaţiunile politice participante, inclusiv cea câștigătoare.

Lucrarea, o necesitate pentru oamenii politici ai perioadei 

De ce era nevoie în epocă de o astfel de lucrare? Răspunde chiar autorul, Marcel Ivan, în prefaţa volumului:„Depresiunea gravă economică şi morală, care bântuie nemiloasă de ani de zile statele Europei şi ale lumii întregi (cartea a fost redactată în plină criză economică – n.r.), zguduind din temelie toate aşezămintele şi organizaţiile de activitate umană, s-a repercutat în multe ţări şi asupra politicei interne, perturbând ritmul normal al evoluţiei ei, prin deslănţuirea anumitor transformări politice interne, mai mult sau mai puţin violente, în urma desechilibrării raportului normal de forţe între factorii politici hotărâtori ai ţării. Şi la noi, fenomene ca guvernul tehnicienilor în anul 1931, durata

scurtă a guvernelor în anii din urmă, şi creşterea neobişnuită a numărului partidelor politice în ultimii trei ani, constituie simptome de netăgăduit ale unei crize grave, devenită cronică în politica internă şi a cărei soluţionare nu se poate întrevedea în prezent. În asemenea împrejurări, am găsit utile şi instructive atât pentru prezent cât şi viitor, o privire retrospectivă şi un studiu amănunţit asupra evoluţiei partidelor politice din anii după războiu (1919-1932), şi în special în perioada 1926-1932. Lipsa unei lucrări statistice cuprinzătoare, care să trateze şi să analizeze în mod obiecitv rezultatele oficiale ale tuturor alegerilor pentru Cameră, efectuate de la război încoace, m-a determinat a da publicităţii prezentul studiu. (...) Obţinem astfel o imagine fidelă, obiectivă şi completă

a evoluţiei politico-electorale a diverselor partide, precum şi a raportului de forţe real, între ele. Fie-mi îngăduit a crede – fără a depăşi limitele modestiei – că, astfel prezenta lucrare va fi utilă şi bine venită multor oameni politici, mici şi mari – indiferent de partidul căruia aparţin – oferindu-le un mijloc de a se orienta uşor, repede, precis şi complet asupra situaţiei electorale a oricărui partid politic, în perioada întreagă 1919-1932”.

Din 1918 până în 1937:nu mai puţin de 25 de guverne 

Să aşezăm argumentele lui Marcel Ivan în context:primul deceniu interbelic avea să fie caracterizat de o mare instabilitate politică, la cârma ţării perindându-se nu mai puţin de 11 guverne, conduse de:generalul Constantin Coandă (6 noiembrie-12 decembrie 1918), Ion I.C. Brătianu (12 decembrie 1918-27 septembrie 1919), generalul Arthur Văitoianu (27 septembrie-30 noiembrie 1919), Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919-13 martie 1920), Alexandru Averescu (13 martie 1920-17 decembrie 1921), Take Ionescu (17 decembrie 1921-19 ianuarie 1922), Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922-30 martie 1926), Alexandru Averescu (30 martie 1926-4 iunie 1927), Barbu Ştirbey (4-21 iunie 1927), Ion I.C. Brătianu (21 iunie-24 noiembrie 1927), Vintilă Brătianu (24 noiembrie 1927-10 noiembrie 1928. Acest deceniu a fost dominat de PNL, care s-a aflat în fruntea guvernului vreme de șase ani și jumătate, controlând și alte guverne prin oameni politici care-i făceau jocul:Coandă, Văitoianu, Ştirbey.

Al doilea deceniu interbelic avea să fie caracterizat prin alternanţa la putere a liberalilor şi ţărăniştilor. Între 1928 și 1937, România a fost condusă de nu mai puţin de 14 guverne, iar funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin Constituţie s-a dovedit a fi extrem de complexă şi de dificilă. Potrivit autorului, în perioada interbelică, „poziţia guvernelor care au organizat alegerile a fost deosebit de privilegiată. Pe de o parte, făcând alegerile, partidul guvernamental se bucura de avantajul excepţional şi necondiţionat al zestrei guvernamentale (reprezentată de persoanele care votau întotdeauna cu guvernul indiferent din ce partid era alcătuit – n.r), pe de altă parte, îi acorda legea electorală în plus, prin sistemul repartizării mandatelor, prima electorală, un al doilea avantaj foarte însemnat”.

Note:

1. Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, p. 159.