Jocurile Olimpice n-au putut niciodată evita intervențiile politice
Doar 241 de oameni, toți bărbați, din 14 țări, au participat la prima ediție modernă a Jocurilor Olimpice în 1896. A renăscut atunci o instituție cu o istorie de mai bine de 2000 de ani care a ajuns în zilele noastre unul din cele mai importante și urmărite evenimente din lume.
Jocurile inaugurale ale primei Olimpiade, ținute la Atena – unde altundeva?, au fost mult mai puțin sofisticate decât JO din zilele noastre, ale căror costuri de organizare se ridică la câteva miliarde de dolari. În 1896, competițiile de înot, azi printre preferatele spectatorilor, s-au desfășurat... în apele mării, iar un american care nu văzuse niciodată, până la venirea în Grecia, un disc, a câștigat medalia de aur la aruncarea cu discul. A mai fost programată atunci o întrecere cu yachturile, anulată însă pentru că nimeni – nici organizatori, nici participanți – nu s-a gândit să furnizeze bărcile.
Astăzi, Jocurile Olimpice adună la un loc peste 10.000 de sportivi din peste 200 de țări, care se întrec în 28 de sporturi. Participanții reiau, odată la patru ani o tradiție sportivă excepțională, însă istoria Jocurilor este, și a fost întotdeauna, încărcată și de un element politic, servind deseori drept oglindă a problemelor internaționale.
De la Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936, umbrite de propaganda hitleristă, și până la protestele din Beijing, jocurile moderne nu au fost aproape niciodată ocolite de controverse sau drame care nu au nicio legătură cu lumea sportului.
Visul lui De Coubertin:pacea mondială
Politica a fost întotdeauna parte a Jocurilor Olimpice, încă din prima zi, în pofida intențiilor inițiatorului lor. Când aristocratul francez Pierre de Coubertin a propus reînvierea tradiției Jocurilor Olimpice din Antichitate, avea intenții bune în minte. Sfârșitul secolului al XIX-lea fusese marcat de conflicte și tensiuni pe plan internațional, iar baronul a văzut în această idee o modalitate de a promova pacea și dialogul între națiunile lumii în cadrul competițiilor sportive.
Au existat într-adevăr momente impresionante în care, în fața sportului, neînțelegerile și problemele dintre state sau comunități au dispărut. A fost cazul lui Cathy Freeman, o australiancă aborigenă a câștigat cursa de 400 de metri în fața unei mulțimi extaziate, la JO de la Sydney. Mulți analiști au văzut în reacția mulțimii dovada reconcilierii dintre australieni și aborigeni. Putem aduce aminte și de succesul jocurilor din 1992, de la Barcelona, când Germania a participat ca națiuni unificată pentru prima oară din 1964, și când Africa de Sud a fost invitată să participe din nou, după o absență lungă de 30 de ani datorată politicii rasiste duse de guvern.
La jocurile de la Atena din 1896, maratonul a fost câștigat de un grec pe nume Spiridon Louys. A fost un mare succes pentru greci;sportivul a fost felicitat chiar pe stadion de familia regală. Între spectatori se afla, bineînțeles, și de Coubertin, însoțit de scriitorul francez Charles Maurras. Acesta din urmă i-ar fi spus atunci baronului următoarele cuvinte:„Văd că internaționalismul tău nu ucide spiritul național;din contră, îl întârește.” Maurras avea dreptate:era evident că o victorie olimpică e foarte importantă pentru prestigiul național.
De atunci, Jocurile au devenit o scenă pe care țările vin să-și etaleze realizările naționale. La urma urmei, un eveniment de asemenea magnitudine trebuie organizat de un stat;sportivi din mai multe țări vin să participe;aceștia trebuie plătiți. Medaliile hrănesc orgoliul național și cresc stima de stine a națiunilor. Jocurile politice din 1896 nu ar fi fost posibile fără intervenția politică a Prințului Constantin al Greciei sau fără finanțarea oferită de omul de afaceri grec George Averoff. Fie că ne place sau nu, sportul nu poate scăpa de naționalism, politică și bani. Astfel, Jocurile Olimpice au devenit, în doar câteva decenii, victimele boicoturilor politice, comercializării excesive și chiar ale terorismului.
Ceea ce Coubertin n-a bănuit probabil a fost faptul că Jocurile inițiate de el vor fi de multe ori deturnate din motive politice. Avem aici câteva exemple:
- Berlin, 1936:prime Jocuri de la sfârșitul Marii Crize Economice trebuiau să fie o celebrare a triumfului oamenilor în fața tuturor greutăților. Au devenit, în schimb, un spectacol al mașinăriei de propagandă hitleriste. Naziștii nu s-au așteptat însă ca unul din sportivii americani de culoare, Jesse Owens, să câștige 4 medalii de aur, distrugând astfel ideile superiorității omului arian.
- Melbourne, 1956:situația a fost extrem de tensionată la această ediție a JO, care începe la doar 3 săptămâni după ce sovieticii au invadat Ungaria. O adevărată bătaie a izbucnit în timpul unui meci de polo dintre URSS și Ungaria, poliția fiind chemată să-i protejeze pe sportivii sovietici care și-au atras inclusiv furia spectatorilor.
- München, 1972:cel mai tragic eveniment din istoria Jocurilor Olimpice a avut loc în a 10-a zi a jocurilor de la München, când opt palestinieni au intrat în Satul Olimpic și au omorât doi sportivi israelini și au luat alți nouă ostatici, toți pierzându-și viețile ulterior. Jocurile nu au fost însă anulate, continuând după o ceremonie organizată în memoria sportivilor uciși.
- Moscova și Los Angeles, 1980 și 1984:tensiunile Războiului Rece au afectat și Jocurile Olimpice, punctul culminant fiind atins în 1980 și 1984. Cele două ediții consecutive ale JO au fost boicotate de cele două tabere. 56 de națiuni, în frunte cu Statele Unite, au refuzat invitația de a participa la jocurile de la Moscova din 1980 în semn de protest față de invazia sovietică din Afganistan. Ca urmare, în 1984, toate țările blocului comunist, excepție făcând doar România, nu au mers la Los Angeles.
- Beijing, 2008:când Beijingul a câștigat, în 2001, onoarea de a organiza JO în 2008, evenimentul a fost considerat un mare pas înainte pentru China. Țara a făcut atunci tot posibilul să-și etaleze forța pe scena internațională. Însă jocurile de la Beijing au fost afectate și de controversate, mii de protestatari cerând boicotarea jocurilor din cauza implicării guvernului chinez în Darfur, Sudan, precum și din cazua problemelor din Tibet. Nu în ultimul rând, s-a ridicat și problema drepturilor omului din China.
