Jacques-Louis David: reprezentări ale picturii istorice / FOTO

Jaques-Louis David a fost un pictor al curentului Neoclasicism. Provenea dintr-o familie de negustori, însă s-a remarcat datorită talentului excepțional de redare, forța expresivității ce este edificată în opere precum: „Napoleon Bonaparte traversând Alpii (1800)”, „Andromaca jelindu-l pe Hector (1787)”, „Moartea lui Marat (1793)”, „Încoronarea lui Napoleon (1806)”, „Portretul papei Pius al VII-lea (1805)”.

Jacques-Louis David răspunde nevoii de a crea o doctrină academică pentru a prefigura moștenirea lăsată de antichitate. El are o ascensiune artistică imediată dublată de implicarea în sfera politicului.

În 1792 este numit deputat al Convenției Naționale și își exprimă afinitatea față de gruparea condusă de scriitorul și filosoful Robespierre. După afirmarea lui Napoleon Bonaparte drept împărat, David va cunoaște cu adevărat o carieră prolifică. Este desemnat pictorul oficial și va realiza o multitudine de portrete realist-idealizate cu rol de propagandă.

David este un pictor convențional, este pictor de curte ce va oferi istoriei proporții grandioase. Discutăm despre o pictură istorică contemporană, colosală prin tehnică și conținut, prin aportul de spectaculos,de supradimensionare a eroicului. David îl compune pe Napoleon conform canoanelor estetice neoclasice cu influențe romantice.

O magistrală compoziție plastică este „Napoleon Bonaparte traversând Alpii” (foto sus), unde David optează pentru un dinamism al cadrului. Atât Napoleon cât și calul său poartă însemnele eroicului, fastuozității, solemnității, sublimului.

Costumația este realist-idealizată, Napoleon poartă însemnele puterii și ale autorității depline. Napoleon Bonaparte este reprezentat în ipostaza de conducător suprem al armatei,ceea ce amintește de cariera sa de general.

El este un personaj impresionant prin aportul de spiritualizare surprins de David prin dinamica compozițională. Spiritualitatea este nuanțată de trăirea emoțională intensă pe de o parte a lui Napoleon pe de altă parte a calului, ce par a se contopi în această atmosferă exacerbată și de anvergură.

David îi atribuie lui Napoleon o noblețe specifică,o pasiune însuflețită, realizarea estetică dorește să rupă barierele impuse. Sublimul constă în forța de mărire neobișnuită, în elevația supremă ce este determinată de contactul ființei umane cu măreția sau proporționalitatea lumii ideale. Este mai mult decât un personaj ce va intra în istorie, este o personalitate uriașă, enormă iar aceste aspecte pe care David i le atribuie lui Bonaparte creează efectul de emoționant, zguduitor, grandios.

Este o lucrare ce atinge perfecțiunea.

O altă reprezentare a lui Napoleon este cea a încoronării. Lucrarea: „Încoronarea lui Napoleon” (foto sus), prezintă un eveniment ce abundă din nou de o temă a măreției, a perfecțiunii. Este un eveniment extrem de important sugerat de istoria momentului și gravitatea sa. Scena este vastă,costumația superb realizată. Se poate observa textura materialelor scumpe, prețioase. Inserarea religiosului a cărui prezență subliniază solemnul, dar și respectul față de ordinea divină. Mesajul poate fi de factură propagandistică: cel ales rege este umil în fața divinului; sugerarea ideii de modestie pentru a primi puterea deplină.

Tabloul este încărcat de personaje și prezintă o felie de realitate. Discutăm de realitatea unui monarh, de intensitatea trăirilor unui personaj de factură istorică-conceptuală.

Tabloul poate fi considerat drept o fină analiză psihologică. Jacques-Louis David surprinde o arhitectură a umanului. Personajele participă intens la eveniment sunt implicate și se configurează o armonie a culorilor. Totul este menit să îl evidențieze pe un Napoleon îngenuncheat, pregătit să treacă acest prag și să își asume rolul de împărat, lider și protector.

În compoziția: „Paris și Elena” (foto sus) din 1788, David încorporează teme ale literaturii clasice ale lui Homer. Același aspect îl putem observa și la alte lucrări precum: „Andromaca jelindu-l pe Hector” respectiv „Moartea lui Socrate”.

Voi analiza comparativ „Paris și Elena” respectiv „Andromaca jelindu-l pe Hector” (foto jos), întrucât ambele lucrări alcătuiesc practic aceeași poveste încheiată tragic pentru o parte și frumos de cealaltă parte.

Deși Paris și Hector sunt frați, Hector este eroul prin excelență înzestrat cu o maturitate, inteligență,onoare,demnitate și noblețe. El este capabil de sacrificiu, își protejează fratele mai mic și naiv. Lasă în urmă o Andromacă nefericită ce va confrunta solitudinea și absența soțului. Atmosfera abundă de o tristețe existențială, de o disperare încremenită pe chipul Andromacei. Ridicarea brațelor exprimă un sentiment de disperare însă controlat.

Atât Andromaca cât și Hector sunt personaje ancorate în logic, sfera apolinică. Separarea celor doi soți este desigur tristă, însă este un schimb ce îl propune dragostea. Un schimb crud,dar echivalent.

Pentru ca Paris și Elena să fie împreună, este nevoie de separarea unui cuplu apartenent aceleiași familii cu aceleași principii și valori morale. Hector este conștient că va pierde bătălia cu Ahile Peleianul, își asumă riscul și moare eroic. Proporția morții sale fiind colosală și idealizată. Tot Hector, personaj profund logic este conștient că fratele său poate ajunge la o maturitate intelectuală dacă i se va acorda suficient timp. Prin intervenția sa salvatoare Hector îi asigură lui Paris momentul oportun de evoluție spirituală. Participând la moartea lui Hector, Paris înțelege că responsabilitatea îi este atribuită și restituirea onoarei de asemenea. El va ajunge un erou și va cinsti sacrificiul enorm al lui Hector prin eliminarea lui Ahile.

Reîntorcându-ne la compozițiile cadru: Paris este surprins alături de Elena, într-o atmosferă caldă,suavă, în care dragostea triumfă. Totodată ei sunt amenințați de o posibilă furie a actului de răpire exercitat de Paris. Însă tabloul pare a încifra acel timp ce amână furia,ce diminuează dezastrul unui război care vine cu pași repezi, iar David inserează impresia de illo tempore. Timp perfect, timp ce uită de posibilele probleme. Este vorba de idealizarea noțiunii de timp în contrast cu iubirea celor doi îndrăgostiți.

La polul opus, prin antiteză prezentat tabloul cu Hector și Andromaca. Ei se supun unui destin nefast, tragic prin dimensiune. David nu intenționează a-l reprezenta pe Hector, este pictat doar partea inferioară-trupul, însă chipul este ascuns. În schimb Andromaca este redată într-o postură ce denotă suferința.

În concluzie, Jacques-Louis David este un pictor reprezentant al Neoclsicismului cu o impresionantă compoziție artistică în care guvernează politicul și aspectele esteticii subimului, dinamica și tendința de supradimensionare realist-exacerbată cu tente romantice.