Diagnosticul prosperităţii structurilor socialiste în R.P. Chineză

Adevărul istoric de la care vreau să plec în prezentarea temei anunţate în titlu este că în mecanica socială românească din vremurile moderne, atât conceptele, cât şi procesele reale au fost întotdeauna de împrumut. Preluarea ideilor, adesea incompatibile cu specificul sistemic al mediului în care ele au fost răsădite, nu a cuprins şi faza de adaptare a lor la acest nou mediu. Dacă mai luăm în seamă şi faptul că mediile social-economice de provenienţă au fost, ca un făcut, totdeauna altele, după bătaia vânturilor istorice, adică nici ele între ele compatibile sistemic, atunci putem lămuri mai uşor inadvertenţele acestor preluări, adesea forţate. Dar nici promotorii autohtoni n-au dovedit înţelegerea rostului acestor preluări, adesea nemotivate social şi, în consecinţă, nesusţinute de partea vie a sistemului primitor. Sau poate alte scopuri au motivat pe aceşti promotori autohtoni să preia idei din alte părţi, chiar dacă acestea s-au dovedit altoiuri veştede, chiar moarte.

Economia chineză va ajunge prima din lume

Răsturnarea din Decembrie 1989 nu are nici până astăzi o explicaţie cauzală, un diagnostic de proces, fundamentat cu rigoare ştiinţifică şi recunoscut prin forţa argumentelor. Starea de criză, chiar dacă termenul de criză este ocolit cu grijă în comunicaţia publică de la noi, în care România se afundă tot mai vizibil şi mai greu de suportat, vine să motiveze demersul de cercetare a proceselor ce au dus aici. O altă motivare a demersului de a căuta lanţul explicativ al proceselor reale din mediul social-economic actual vine de la simpla constatare a unei diferenţe de stare din două medii, cândva sistemic identice: structura socialistă a unor ţări de putere economică recunoscută, cum ar fi Rusia Sovietică, s-a surpat, în timp ce structura socialistă a altor asemenea ţări, cum ar fi Republica Populară Chineză, prosperă. Drumul acesta de prosperitate stabilă pe care-i angajată China contemporană ne duce direct în incinta acelei grupări de state emergente, cum sunt ele caracterizate de către cei ce au identificat această nouă forţă mondială, cuprinsă simbolic în abreviativul BRIC. De la bun început, de când cercetătorul american Jim O’Neill publica, în Global Economics Paper din 30 no iembrie 2001, cunoscutul, de acum, eseu în care grupa cele patru ţări, puternic diferite între ele, dar asemănătoare prin ritmul ridicat de creştere – Brazilia, Rusia, India şi China – eram anunţaţi ca PIB-ul acestor economii va fi de peste 10% din cel global. Faptic însă, la sfârşitul anului trecut, ponderea mărimii amintite mai sus a depăşit 15% din produsul mondial. Un fenomen aparte, caracterizat prin stabilitatea ritmului de valoare ridicată, ne arată sistemul social – economic al Republicii Populare Chineze. Interesul deosebit pentru această ţară este îndreptăţit şi de faptul că economia acesteia, esenţialmente socialistă, n-a cunoscut căderea altor economii de acelaşi tip.

Mai mult! În evaluarea traseului viitor al grupării BRIC, aceiaşi cercetători de la Goldman Sachs Investment Bank demonstrează că, până în anul 2050 sau chiar în 2037, economia chineză va ocupa primul loc în lume. Dacă interesul cercurilor româneşti de profil de a cunoaşte frământările şi succesele conducerii ţării ce se mişcă spre a fi în curând cea mai mare putere economică a lumii este atât de invizibil, atunci nu ne rămâne decât să aflăm cum apreciază fenomenul BRIC cei de la Goldman Sachs Global Economics Departament, aşa cum este exprimat în cartea BRICs and Beyond (pag. 154) editată în noiembrie 2007: „Fenomenul BRIC rămâne probabil cea mai importantă temă a generaţiei noastre”. Dacă rămânem deocamdată la consideraţii privind întregul grup BRIC, pentru a încheia mai încolo exordiul referitor numai la una dintre cele patru ţări, aducem în faţa cititorului mişcarea în care sunt angajate cele patru economii „emergente”. Această mişcare în ierarhia primelor cincisprezece economii sperăm să fie vizibilă prin compararea situaţiei actuale (pe datele accesibile pentru anul 2007) cu situaţia aceloraşi prime cincisprezece locuri, ce ur - mează a fi ocupate, în anul 2050, aşa cum sunt evaluate în cartea BRICs and Beyond (pag. 154 – 157). Criteriul de ierarhizare fiind, ne place să credem, elocvent – masa de Produs Intern Brut, în anul 2007 şi în anul 2050, evaluată la Goldman Sachs Investment Bank în toamna anului 2007.

PIB-urile comparative

Aşezarea celor două tabele de ierarhizare a primelor cincisprezece eco nomii naţionale după criteriul PIB în anul 2007 şi alături evaluarea pentru 2050, va uşura desigur identificarea mişcării dătătoare de destin pentru ţări şi oameni. Deşi, simpla examinare a celor două ierarhii poate constitui baza a mai mul tor conside raţii la scară planetară, mă voi mărgini a arăta aici numai două constatări. PIB în 2007 (în milioane de dolari SUA): 1. SUA - 13.843.825; 2. Japonia - 4.383.762; 3. Germania - 3.322.147; 4. China - 3.250.827; 5. Anglia - 2.772.570; 6. Franţa - 2.560.255; 7. Italia - 2.104.666; 8. Spania - 1.438.959; 9. Canada - 1.432.140; 10. Brazilia - 1.313.590; 11. Rusia - 1.289.582; 12. India - 1.098.945; 13. Coreea de Sud - 957.053; 14. Australia - 908.826; 15. Mexic - 893.365. PIB în 2050 (în milioane de dolari SUA): 1. China - 70.710.000; 2. SUA - 38.514.000; 3. India - 37.668.000; 4. Brazilia - 11.366.000; 5. Mexic - 9.340.000; 6. Rusia - 8.580.000; 7. Indonezia - 7.010.000; 8. Japonia - 6.677.000; 9. Anglia - 5.133.000; 10. Germania - 5.024.000; 11. Nigeria - 4.640.000; 12. Franţa - 4.592.000; 13. Coreea de Sud - 4.083.000; 14. Turcia - 3.943.000; 15. Vietnam - 3.607.000. Una ar fi aceea privitoare la China, care cum se vede, angajată în ultimii ani într-o ascendenţă stabilă, va fi pe primul loc.

Cea de a doua constatare priveşte mărimea masei de produs intern. Aceasta din urmă va fi în ţara ocupantă a primului loc în lume – Republica Populară Chineză – de aproape două ori mai mare decât masa produsului intern în cea de a doua economie din acel an – SUA – şi de peste cinci ori mai mare decât masa actuală produsă de către ţara ce ocupă astăzi primul loc din ierarhia mondială. Iată cum ne-am apropiat, cred, de tema anunţată în titlu, plecând de la constatarea provocatoare şi pusă pe scurt în lumină mai sus: dezvoltarea impetuoasă a marelui stat chinez. S-ar putea ca dezvoltarea la care ne referim să pară unora mai puţin convingătoare pentru faptul că referinţa la date evaluate pentru viitorii 30 – 40 de ani ar putea să conţină şi fenomene evenimenţiale necunoscute şi greu de evaluat cu siguranţă. Căci, una este seria statistică a realităţilor trăite şi alta este deducţia teoretică, oricât ar fi aceasta de fundamentată pe judecăţi şi prezumţii. Tocmai de aceea, mă voi angaja în demonstraţia descoperirii ce am cre - dinţa că o voi putea împărtăşi convingător celor frământaţi de întrebarea de ce unele economii cu structuri de stat socialiste au încetat să mai existe, iar altele, între care şi Re - publica Populară Chineză, continuă să existe. Ba chiar să prospere. Pentru a scoate din lanţul judecăţilor termenii prezumtivi – evaluările de viitor, cum sunt şi cele invocate mai înainte – şi a ridica gradul de credibilitate în cele susţinute în continuare îmi voi aşeza demonstraţia numai pe segmentul de istorie trăită în China, adică pe datele reţinute de organizarea statală şi de datele statistice din 1949 până azi.

Provocarea de a căuta explicaţia prosperităţii şi dezvoltării societăţii chineze de tip socialist a venit de la diferenţa de stare în alte ţări socia - liste, bine ştiute prin părţile noastre şi această structură statală în Orient. Investigaţia a început cu alegerea criteriului de măsurare în demersul de cuantificare a stării. Cel mai potrivit rămâne tot produsul intern brut din mulţimea de indicatori despre care s-ar putea vorbi. Dar nu mărimea anuală a masei de produs intern, căci, cu anii, au loc mişcări şi în masa de locuitori ce stau în spatele acelui produs. De aceea am preferat a urmări starea economiei chineze prin produsul intern brut pe cap de locuitor, în ultimii 27 de ani, aşa cum a fost el reţinut în anuarele statistice (CHINA STATISTICAL YEARBOOK nr. 25, 2006, p.25-27; nr. 26, 2007, p.57; Goldman Sachs Economic Research; China Economics Quarterly, April 2008, p.5). Din graficul evoluţiei PIB/cap de locuitor se poate cu uşurinţă constata că eficacitatea socială a mecanismelor economice cunoaşte două segmente deosebite unul de altul prin ritmul de creştere. Unul (1949 – 1988) uşor crescător şi cel de al doilea, contemporan nouă, (1992 – 2007) puternic crescător. Am lăsat deoparte câţiva ani (1989 – 1991) de tranziţie de la ritmul domol de creştere la cel puternic ascendent, cu creşteri anuale de 9 – 11%. Pe scurt exprimată, diferenţa de ritm de creştere constă în aceea ca PIB/cap în Republica Populară Chineză a crescut de la proclamarea acesteia ca stat socialist (1949) până în anul 1988, în decurs deci de 38 de ani, de la cca. 120 yuani până la mărimea 1300, adică de aproape 11 ori, ca după anul 1988, când a fost adoptată Legea R.P.Chineze privind întreprinderea industriala de stat, ce prevedea la art. 19. pct. 3 încetarea activităţii acesteia prin declararea falimentului ei (Rabocii klass i sovremennîi mir, 2, 1989, Ed. Progress, Moskva, p. 190), acest indicator să crească cu ritmul sugerat şi de curba din graficul prezentat mai sus. Adică de la 1700 yuani, în anul 1992, la 18.980 yuani, în anul 2007, ceea ce înseamnă tot o creştere de aproximativ 11 ori, în numai, 15 ani. Aşadar, mărimea ritmului de creştere a eficacităţii social-economice şi deopotrivă a stabilităţii acestei creşteri, începând cu anii 1988 – 1991, ne convinge de înrâurirea factorilor de adaptare a structurilor pietrificate în forme învechite către condiţii de piaţă. Aceşti factori sunt desigur mai mulţi şi cu puteri de influenţă diferită, hotărâtor fiind eliminarea unităţilor socialiste consumatoare de valori produse de alte unităţi.

Legea falimentului

 Iată cum legea falimentului întreprinderilor socialiste, trăitoare prin „apropierea supramuncii” altor firme, cum ar fi spus marele filozof de expresie germană Georg Lukács (Zur Ontologie des Gesellshaftlichen Seins, cap. II, 3) înlătură un puternic mecanism al nedreptăţii sociale. Căci, menţinerea în funcţiune a acelor întreprinderi ce trăiesc din supramun ca altora prin mecanismul de exploa tare numit socialism, reprezintă ga ranţia surpării macrosistemului dintr-o ţară sau alta. Cine nu crede, n-are decât să-şi rotească privirea prin ţara noastră sau să studieze evoluţia postbelică a ţărilor socialiste, adică a fostelor ţări socialiste din Europa. Căci, ce s-a întâmplat cu macrosistemul unei ţări socialiste, în care s-a introdus prin lege falimentul firmelor de stat, adică s-a trecut la lichidarea mecanismelor „de apropiere”, „de furt”, „de exploatare” a muncii altora, se poate vedea şi în graficul prezentat mai sus pentru statul chinez.

Avem aici, în faţa ochilor, punerea în fapt a unei structuri de organizare economiceşte optimală, cum ar fi spus filozoful N. Losski (1870 – 1965): „Idealul democraţiei economice înseamnă nu socialism şi nici capitalism anarhic, ci înseamnă sinteza părţilor pozitive valoroase din cele două structuri” (M. Nazarov. Taina Rossii, Moskva, „Russkaia Ideia”, 1999, p. 628). Aici găsesc potrivit şi încurajator a cita gândurile unui economist român, Emilian Dobrescu, formulate în cuvântul sau la Ateneul Român din Bucureşti pe 2 iunie 1982, când spunea că: „Reacţiile extreme, lozinca întoarcerii la mecanismul pieţei libere sau tendinţa exacerbării laturilor administrative ale planificării nu pot fi soluţii viabile, demonstrând imposibilitatea funcţionării economiei socialiste, a economiei moderne, în general, sub impulsuri spontane, anarhice, experienţa a infirmat totodată şi concepţiile simpliste de negare sau subestimare a producţiei de mărfuri şi legii valorii, evidenţiind falsitatea dilemei plan sau piaţă” (Scânteia, 3 iunie 1982) Dar dacă scopul de căpătâi al gândurilor mele, înfăţişate pe scurt şi în chip grăbit în rândurile de mai înainte, a fost ideea falimentului întreprinderii socialiste în propulsarea economiei chineze, ceea ce, citită din partea opusă ar fi că menţinerea şi întreţinerea întreprin derilor socialiste pierzătoare, pe seama altora a dus la pieirea macrosistemului întregitor, atunci ar fi de arătat că în anii 1972- 1975, în România socialistă, m-am străduit, în chip modest şi moderat, într-o dizertaţie cu tema „Specificul sistemic al întreprinderii economice” să combat maimuţăreala preluării teoriei occidentale a întreprinderii economice. Întreprinderea economică socialistă fiind incompatibilă sistemic cu mediul macroeconomic capitalist, tot aşa cum întreprinderea capitalistă este incompatibilă sistemic cu mediul socialist. Din setul de funcţii ale întreprinderii socialiste, aşa cum le-am înfăţişat atunci în teza de doctorat, decurge drept ilustrare a conceptului cunoscut mai târziu în patrimoniul filozofic românesc ca fiind perechea recesivă parte-întreg (Mircea Florian, 1983). Tocmai de acolo decurge şi acea demonstraţie a condiţionării: „Dacă întreprinderea socialistă, ca parte a macrosistemului, nu cunoaşte starea de faliment, atunci perechea recesivă – întregul, macrosistemul va cunoaşte această stare”. Unii dintre referenţii asupra dizertaţiei au şi respins această concluzie: „Desigur că unele idei cuprinse în teza de doctorat trebuie lua - te cu o anumită rezervă. De pildă, părerea autorului că inexistenţa în economia socialistă a „institutului de faliment” ar îngusta câmpul de manifes tare a legii valorii” (Nela Ionescu, Vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Preţurilor). Falimentul întreprinderii socialiste, înţeles ca verigă de reglaj, a ajuns prin grija lui Leonte Răutu ( o figură sumbră a acelor vremuri, “o corcitură între cobră şi vulpe”, cum o do - vedeşte acad. Florin Constantiniu în “De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu”, Ed. Enciclopedică, B. 2007, p.189) şi în dezbaterea Co - mitetului Politic Executiv al PCR din martie 1982, fiind respinsă ca idee, asta vorbind eufemistic. Iar mai târziu, la şedinţa Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii din 2 iunie 1988, preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, vroind parcă a închide dosarul ideii de faliment, conchidea: „În societatea noastră nu se poate pune în nici un fel problema falimentului întreprinderilor, tovarăşi!” (Scânteia, 3 iunie 1988). Şi nu s-a mai pus problema falimentului întreprinderii socialiste, preferându-se, mai încoace, cum se ştie, falimentul întregului sistem. În China s-a pus problema, şi nu numai atât, s-a adoptat legea falimentului întreprinderii socialiste, cu urmările de acum ştiute.