Bătălia din Golful Leyte, cea mai mare bătălie aero-navală din istorie

Dacă însumăm deplasamentul total al navelor de război care au participat la cele patru înfruntări navale din cadrul Bătăliei din Golful Leyte(Bătălia din Marea Sibuyan, Bătălia din Strâmtoarea Surigao, Bătălia de la Capul Engaño și Bătălia din Samar), putem trage concluzia că a fost cea mai mare bătălie navală din cel de-al Doilea Război Mondial şi poate chiar din întreaga istorie a războaielor navale. Bătălia din Golful Leyte, identificată şi cu numele de A Doua Bătălie din Marea Filipinelor, s-a desfăşurat în perioada 23-27 octombrie 1944, lângă insulele Leyte şi Samar din Arhipelagul Filipinelor. Înfrângerea în bătălia din Golful Leyte a afectat grav capacitatea japonezilor de a transfera resursele din Asia de Sud-Est către Arhipelagul Japonez.

Pregătirile de luptă

După înfrângerile din bătăliile de la Midway şi Guadalcanal, Flota imperială japoneză compusă din 3 forţe navale s-a angajat într-o ultimă încercare de a întoarce soarta războiului din Pacific.După ce puşcaşii marini americani debarcă pe insula Leyte, marina imperială japoneză(IJN) decide să intervină cu ultimele sale forţe pentru respingerea invaziei americane. Pentru a zădărnici ofensiva navală a japonezilor, US Navy decide să desfăşoare Flota a 3 a sub comanda amiralului William Frederick Halsey Jr. şi  Flota a 7 a comandată de amiralul Thomas C. Kinkaid. Operaţiunile navale erau coordonate de amiralul Chester Nimitz, comandantul suprem al flotei SUA din Pacific.

În toamna anului 1944, US Navy a organizat două ofensive pe direcţia Arhipelagului Filipine, flancându-l din est şi sud. Pe 15 septembrie 1944 au fost organizate simultan două debarcări, una pe insula Paleliu şi  o alta pe insula Morotai din arhipelagul Maluku.  Prin debarcarea de la Morotai, generalul MacArthur a reuşit să avanseze cu forţele sale navale din Pacificul de sud-vest dealungul coastei Noii Guinee, la 300 de mile marine de Mindanao. Poarta unei ofensive americane în arhipelagul Filipine era deschisă. US Navy nu ştia care va fi însă reacţia marinei imperiale japoneze şi cât de mult era aceasta dispusă să rişte într-o altă confruntare în Marea Filipinelor. Marina imperială japoneză încă mai reprezenta o forţă redutabilă pentru acel moment. După debarcarea aliaţilor la Leyte, flota japoneză miza pe întreruperea liniilor de comunicaţii şi aprovizionare ale marinei americane, care se întindeau pe distanţe foarte mari.

Iniţial, în planurile americane, debarcarea în golful Leyte trebuia să aibă loc abia pe 20 decembrie,   lăsând impresia că toată campania din Filipine se va întinde pe o perioadă lungă. Raidurile aeriene americane menite să distrugă aerodroamele japoneze din Filipine au arătat însă că inamicul US Navy avea o prezenţă militară mult mai slabă decât se aşteptau oficialii din marina SUA. Această descoperire l-a determinat pe amiralul Flotei a 3 a Americane, William Halsey Jr. să recomande grăbirea operaţiunilor în Golful Leyte şi sistarea oricăror debarcări suplimentare.

 Comandamentul US Navy aprobă propunerea amiralului William Halsey Jr.şi fixează pentru 20 octombrie 1944, debarcarea în golful Leyte. Orice operaţiuni navale de mare anvergură au fost oprite, iar maşina de război americană din Pacific a fost reorientată către Filipine. US Navy preconiza că această reorientare de strategie va scurta durata războiului din Pacific cu câteva luni. Documentele japoneze capturate de americani înainte de sfârşitul războiului relevă în detaliu felul în care s-a dezvoltat strategia navală japoneză după Bătălia din Marea Filipinelor şi de asemenea motivul pentru care Înaltul Comandament al marinei imperiale japoneze a luat decizia să lanseze o operaţiune navală în golful Leyte. Structura de organizare a flotei japoneze a suferit la rândul său schimbări majore în perioada iunie-octombrie 1944.

După dezastrul suferit de portavioanele japoneze în Bătălia din Marea Filipinelor, amiralul Soemu Toyoda, comandant suprem al flotei imperiale japoneze, şi-a regrupat forţele cu un singur obiectiv în minte:întărirea forţelor disponibile pentru acţiunile de suprafaţă din Pacificul de Vest. Acţiunea grupurilor aeriene de pe portavioane rămâne una indispensabilă pentru strategia japoneză.

Flota japoneză a fost regrupată sub o nouă formă de organizare numită Forţa de lovirepusă sub comanda viceamiralului Jisaburo Ozawa. La rândul său, Forţa de lovirea fost divizată în 4 grupuri de luptă:Forţa Centralăaflată sub comanda viceamiralului Takeo Kurita, Forţa Suduluicompusă din două flote comandate de viceamiralul  Shōji Nishimura şi respectiv de viceamiralul Kiyohide Shima, Forţa Norduluisub comanda directă a viceamiralului Ozawa. Pentru prima dată într-o luptă, portavioanele japoneze vor desfăşura într-un mod organizat atacuri kamikaze.

  Raportul de forţe din Golful Leyte

La Bătălia din Golful Leyte, Flota a 7 a Americană a dispus de un total de 738 de nave . Dintre acestea, 157 erau nave combatante, 420 erau ambarcaţiuni amfibii, 84  erau nave folosite în misiuni de patrulare şi de  îndepărtare a minelor, iar 73 erau nave pentru suport tehnic şi serviicii portuare. Flota a 7 a Americană era înzestrată cu 6 cuirasate, 5 crucişătoare grele, 6 crucişătoare uşoare, 18 portavioane de escortă, 86 de distrugătoare, 25 de distrugătoare de escortă şi 11 fregate. În subordinea Flotei a 7 a Americană se aflau şi elemente ale marinei australiene.

Flota a 3 a americană avea în dotare 8 portavioane, 8 portavioane uşoare, 6 cuirasate cu tunuri navale de 406, 4 mm, 6 crucişătoare grele, 9 crucişătoare uşoare, 58 de distrugătoare.

Marina imperială japoneză avea la dispoziţie doar un singur portavion, 3 portavioane uşoare, 9 cuirasate, 14 crucişătoare grele, 6 crucişătoare uşoare şi 35 de distrugătoare. Era evident că flota japoneză nu avea nici o şansă într-un atac frontal asupra navelor Flotei a 7 a şi a 3 a ale SUA. Imperiul Japonez dispunea însă de avantaje geografice. Japonezii aveau încă sub control suficiente aerodroame pentru avioanele lor, cu toate că nu dispuneau de superioritate aeriană.

Insulele Taiwan(Formosa), Luzon, Palawan şi Borneo au constituit o barieră naturală aproape neîntreruptă care pornea din Arhipelagul japonez şi se  termina în Malaysia. În spatele acestei bariere, japonezii puteau să-şi repare navele şi apoi să le organizeze fără să fie direct expuşi atacurilor navelor de suprafaţă americane. Singurele care le încurcau planurile erau submarinele americane din zonă.

Bătăliile din golful Leyte

Imagine:USS Birmingham în încercarea sa de a stinge incendiul  de pe portavionul USS Princeton

Cu puţin timp înaintea debutului bătăliei, viceamiralul Kurita făcea următoarea declaraţie:

“Suntem pe cale de a ne lupta într-o bătălie care va decide soarta Imperiului”.

Debarcarea americanilor pe insula Leyte, pe 20 octombrie 1944, i-a determinat pe japonezi  să grăbească începutul operaţiunilor navale. Flota japoneză ripostează la debarcarea americană prin lansarea operaţiunii Sho-Go(Operaţiunea Victoria), care avea ca plan momirea Flotei a 3 a Americane la nord de stâmtoarea San Bernardino. Între timp, cât avea loc această manevră, 3 flote japoneze trebuiau să facă joncţiunea pentru a ataca insula Leyte.

Operaţiunile submarinelor Flotei a 7 a Americană în strâmtoarea Palawana fost prima acţiune întreprinsă de US Navy împotriva flotei japoneze aflată în golful Leyte. Pe 23 octombrie 1944, submarinele  Darter şi Dace ale Flotei a 7 a Americane detectează navele Flotei Centrale conduse de viceamiralul Kurita, atunci când acestea au ajuns în strâmtoarea Palawan. Flota viceamiralului Kurita era compusă din 5 cuirasate(Yamato şi Musashi, cele mai mari cuirasate din istorie, Nagato, Kongo şi Haruna), 10 crucişătoare grele(Atago, Maya, Takao, Chokai, Myoko, Haguro, Kumano, Suzuya, Tone şi Chikuma), 2 crucişătoare uşoare şi  15 distrugătoare. Submarinul Darter reuşeşte să scufunde crucişătorul  Atago(nava de comandă a viceamiralului Kurita) şi să avarieze serios crucişătorul Takao, în timp ce submarinul Dace reuşeşte să scufunde crucişătorul Maya.În timp ce urmărea crucişătorul Takeo, care se îndrepta spre şantierul naval din Brunei pentru reparaţii, submarinul Darter a eşuat pe un banc de nisip, iar echipajul său a fost transferat pe submarinul Dace.

Pe 24 octombrie a urmat Bătălia din Marea Sibuyan, o serie de confruntări aproape  continue, atât navale cât şi aeriene. Flota a 3 a Americană nu era prea bine  poziţionată şi în plus avea la dispoziţie doar 60% din numărul său total de avioane. Avioanele şi bombardierele torpiloare de pe portavioanele USS Interprid, USS Essex, USS Lexington şi USS Enterprise reuşesc să avarieze cuirasatul Musashi . După ce a fost lovit în total de 17 bombe şi 19 torpile, cuirasatul se scufundă. Sunt avariate  cuirasatele Yamato şi Nagato, precum şi crucişătorul greu Myoko. Chiar dacă americanii reuşesc să respingă o mare parte din atacurile aeriene organizate de viceamiralul Takijiro Onishi, un avion japonez reuşeşte să lanseze o bombă de 250 de kg peste portavionul uşor, USS Princeton.  După o serie de explozii devastatoare ce au loc la bord, USS Princeton se scufundă .

Cu toate că a pierdut cuirasatul Musashi, nava soră a cuirasatului Yamato(cel mai mare cuirasat din istorie), viceamiralul Kurita avansează către strâmtoarea San Bernardino. Pentru  a  apăra strâmtoarea, amiralul Helsey decide să creeze  Grupul de luptă 34 compus din 4 cuirasate, 5 crucişătoare şi 14 distrugătoare. Mesajul ambiguu transmis telegrafic de Helsey  nu a lămurit în totalitate planul legat de acest contingent de luptă, aspect care va conta mai târziu în desfăşurarea bătăliei.

Forţa Nordului comandată de viceamiralul Ozawa va reuşi în cele din urmă să momească Flota a 3 a Americană comandată de amiralul Helsey, care se deplasează rapid spre nord în urmărirea flotei japoneze. Amiralul american, crezând că Forţa Centrală a lui Kurita a fost anihilată de aviaţia navală a flotei a 3 a, şi-a îndreptat toată atenţia către distrugerea portavioanelor japoneze rămase în Forţa Nordului. Ca urmare, Strâmtoarea San Bernardino a rămas nepăzită. Flota japoneze era poziţionată la mai puţin de 40 de mile marine de strâmtoarea San Bernardino.

Următoarea confruntare din Golful Leyte a fost  Bătălia din strâmtoarea Surigao, ultima bătălie de cuirasate din istorie.

În noaptea de 24 octombrie 1944, Forţa Sudului comandată de viceamiralul Nishimura intră în strâmtoarea Surigao, care face legătura între Marea Mindanao şi Golful Leyte. Strâmtoarea Surigao era deja cunoscută în paginile de istorie, ca fiind locul unde a fost ucis exploratorul portughez  Fernando Maghellan.

O dată ajunse în această strâmtoare îngustă, navele japoneze au căzut în capcana pregătită de forţa de susţinere aparţinând Flotei a 7a Americane organizată de contraamiralul Jesse Oldendorf.  Contraamiralul american avea la dispoziţie o flotă impresionantă alcătuită din 6 cuirasate(USS West Virginia, USS Maryland, Mississippi, USS Tennessee, USS California şi USS Pennsylvania), 8 crucişătoare, 28 de distrugătoare şi 39 de vedete torpiloare. Navele americane reuşesc să scufunde cuirasatele japoneze Yamashiro şi Fuso, precum şi crucişătorul Mogami.

Decizia amiralului Halsey de a urmări Forţa Nordului condusă de viceamiralul Ozawa şi de a lăsa neprotejată strâmtoarea San Bernardino, i-a permis Forţei Centrale comandate de viceamiralul Kurita să avanseze cu uşurinţă pe lângă insula Samar.

 Bătălia de pe insula Samara fost punctul culminant al Bătăliei din Golful Leyte. În apropierea insulei Samar, Flota a 7 a Americană a păstrat doar 16 portavioane de escortă cu performanţe foarte slabe, protejate de nişte  distrugătoare uşoare. Forţa Centrală a lui Kurita beneficia de 4 cuirasate, printre care se afla şi cuirasatul Yamato. Acestea erau însoţite de 8 crucişătoare şi 11 distrugătoare. Distrugătorul USS Johnson a fost scufundat de un grup de distrugătoare japoneze. Avantajul americanilor erau cele 450 de avioane aflate pe 16 portavioane. Flota japoneză a lui Kurita  nu beneficia de sprijin aerian, dar cu toatea acestea cuirasatul Yamato a reuşit să distrugă portavionul de escortă USS Gambier Bay.Viceamiralul Kurita nu cunoştea însă faptul că Ozawa a reuşit să momească  portavioanele amiralului Halsey.

După ce a distrus portavioanele din flota viceamiralului Ozawa, în bătălia de la capul Engano, amiralul Hasley află de situaţia critică din Leyte şi decide să se îndrepte cu toată viteza spre sud. Bătălia se încheie cu retragerea viceamiralului Kurita, care realizează că nu poate lupta  fără nici un sprijin aerian.

 În bătăliile din Golful Leyte, flota japoneză a pierdut 4 cuirasate, 3 crucişătoare şi 12 distrugătoare. Au căzut în luptă aproape 12000 de marinari japonezi . US Navy a pierdut un portavion uşor, 2 portavioane de escortă şi 3 distrugătoare. Au fost ucişi în jur de 1500 de marinari americani.

Pierderi s-au înregistrat şi în rândul flotei australiene, care a pierdut portavionul greu HMAS Australia în urma unui atac kamikaze.

Bătălia din golful Leyte a marcat sfârşitul operaţiunilor navale de anvergură  pentru marina imperială japoneză . Victoria americană din golful Leyte a deschis calea către eliberarea Filipinelor şi a celorlalte teritorii ocupate de japonezi în Asia de sud-est. Imperiul Japonez a pierdut o dată cu această bătălie şi importantele resurse  din teritoriile ocupate în Asia de Sud-est . Chiar dacă a câştigat în final bătălia, amiralul Hasley a fost aspru criticat pentru imprudenţa sa  care a provocat pierderi suplimentare flotei americane.

Bibliografie

H. P. Willmott, The Battle of Leyte Gulf:The Last Fleet Action, Ed. Indiana University Press, Bloomington, 2005.

Milan N. Vego, The Battle for Leyte, 1944:Allied and Japanese Plans, Preparations, and Execution, Ed. Naval Institute Press, 2006.

C. Vann Woodward, The Battle for Leyte Gulf:The Incredible Story of World War II's Largest Naval Battle, Ed. Skyhorse Publishing, Inc., New York, 2013.

http://www.history.com/topics/world-war-ii/battle-of-leyte-gulf